Despre motivaţie s-au scris numeroase lucrări, iar ea a constituit mereu un subiect de mare interes pentru specialiştii din educaţie.
Ne sunt foarte bine cunoscute cele două forme de motivaţie, cea extrinsecă şi cea intrinsecă, iar eforturile noastre, ale celor care profesăm în învăţământ, sunt canalizate în direcţia formării motivării intrinseci a elevilor. Bineînţeles că unui copil de 5-6 ani nu-i poţi vorbi de nivelul superior al trebuinţelor din piramida lui Maslow, căci nu-şi va putea înţelege nevoia de „actualizare a sinelui”. Copilului aflat la vârstă preşcolară sau şcolară mică, aceste cuvinte nu-i spun nimic. Tocmai de aceea, educatorul începe prin a-l motiva, a-l atrage spre învăţare, folosind tehnici ce ţin de motivarea extrinsecă, având la dispoziţie numeroase astfel de forme de apreciere şi recunoaştere a efortului, de la binecunoscutele calificative folosite în evaluare, la „steluţe”, „feţe vesele”, abţibilduri cu diferite mesaje motivaţionale, premii şi insigne. Acestea nu pot fi folosite însă în mod abuziv, căci ele pot crea în copil un acut simţ al competiţiei, în detrimentul tendinţei sale spre colaborare. Pot afecta astfel modul în care acesta se raportează la grupul social din care face parte, ajungând chiar să fie incapabil să stabilească relaţii funcţionale cu ceilalţi şi să se implice în activităţi de învăţare în colaborare.
Profesorul secolului 21 trebuie aşadar să se „specializeze” în motivare. Informaţia şi cunoaşterea sunt la un click distanţă în lumea digitală în care trăim, rolul nostru major nemaifiind cel de resursă, de expert, care se ocupă de „umplerea unui vas gol” care este mintea copilului. Nu, nu spun că am devenit inutili din acest punct de vedere, dar consider că marea provocare a profesorului în contextul actual este motivarea elevilor.
Cum facem să le atragem atenţia? Cum îi captivăm? Ce putem face pentru a-i determina să iubească şcoala, să-i păşească cu drag şi interes pragul? Cum putem să le sporim starea de bine? În definitiv, cum putem revitaliza procesul de predare-învăţare pentru a nu mai afla din studiile efectuate că suntem fruntaşi la abandonul şcolar? În plus, nefericirea copilului cauzată de orele în care nu este stimulat, căci nu are parte de un conţinut personalizat, ci doar reproduce mecanic noţiunile din manuale, este deja o problemă binecunoscută.
În cazul învăţământului primar lucrurile stau mai bine, profesorii având, cred eu, şansa unei mai bune pregătiri pedagogice. Ei reuşesc astfel, şi datorită timpului îndelungat petrecut cu ei, să construiască legături solide cu elevii, bazate pe afecţiune şi respect reciproc. Situaţia însă se complică odată cu gimnaziul.
Da, sigur, vorbim şi de alte particularităţi psihologice ale copilului aflat în perioada preadolescenţei şi, mai ales, în cea a adolescenţei, când au loc modificări majore în plan comportamental şi atitudinal.
Elevii cunosc aşadar, în timp, acest regres motivaţional (sigur, există şi excepţii; cunosc copii care au rămas neschimbaţi din acest punct de vedere) odată cu înaintarea în vârstă, iar profesorul trebuie să răspundă adecvat acestei realităţi. Bineînţeles, „motivarea celor nemotivaţi”¹ nu este un demers facil, dar nici o misiune imposibilă. Ken Wilson, trainer şi autor de materiale folosite în predarea limbii engleze şi director al English Teaching Theatre ne oferă câteva direcţii în acest sens. „Faceţi-i curioşi!” este primul său sfat. „Provocaţi-i!”, „Implicaţi-i în procedurile de management al clasei!” pentru a-i responsabiliza şi a-i asigura de încrederea pe care o aveţi în ei şi, din când în când, „Uitaţi de manual!, pentru a putea personaliza învăţarea, sunt îndrumările care completează lista sa.
Exemplele pe care le oferă Ken Wilson sunt activităţi folosite în predarea limbilor străine, dar ele pot fi cu siguranţă adaptate mai multor discipline.
Cum le stârnim deci curiozitatea? Aducând lumea, cu ce are ea mai interesant şi mai inedit, chiar ciudat, în sala de clasă. Făcându-le cunoscute coincidențe stranii (exemplele îi aparţin tot formatorului englez) ca cele ce caracterizează viețile a doi președinți americani, respectiv Abraham Lincoln şi John F. Kennedy. Kennedy a fost ales în Congresul American la 100 de ani după Lincoln (1846, respectiv 1946), ambii au fost asasinați într-o zi sumbră de vineri, de indivizi din sud, fiind succedați de persoane cu numele Johnson. Şi lista acestor similarități poate continua.
La putem, de asemenea, face cunoscute personaje ce pot fi catalogate ca fiind cel puţin interesante ca Bethany Hamilton², o pasionată practicantă de surfing, care îşi piede un braț în 2003, atacată fiind de un rechin, dar revine în competițiile profesioniste cu maxim succes.
Vorbind de ciudăţenii, sarea şi piperul în motivarea adolescenţilor, li-l putem introduce pe Monsieur Mangetout, Michel Lotito, showman-ul din Grenoble care mănâncă metal şi sticlă, putând să digere o bicicletă în doar şase zile.
Motivarea a fost subiect de interes şi pentru pedagogii români. Simţind nevoia unei fundamentări în literatura de specialitate a acestui imperativ din educaţie, voi apela la o lucrare pe care trebuie să o includeţi în lista lecturilor obligatorii.
Profesorii Georgeta Pânişoară şi Ion-Ovidiu Pânişoară, autorii cărţii „Motivarea Eficientă”, afirmă că motivaţia este „autodirecţionată, având un scop şi plecând de la o trebuință.” La baza motivației se află aşadar o nevoie, acea „stare internă, biologică sau cognitivă de deprivare ce are nevoie de corecţie.”(Bounre, Ekstrand, Dunn, 1988).
Studiul motivației trebuie așadar pornit de la trebuințe, fie ele biologice, fie psihologice, deoarece ele sunt cele care declanșează comportamentul.
Un individ acționează într-un anumit fel, având un motiv, iar acesta îi susține energia canalizată în vederea atingerii unui anumit scop, în urma acelui comportament. Apare astfel „comportamentul motivat” (Motivarea Eficientă, 2010, p. 23).
Acesta ar putea fi determinat de un motiv extrem de simplu, anume, curiozitatea despre care ne vorbea și Ken Wilson, ea fiind cea care ne determină să citim un articol, să vizionăm un film, să parcurgem o carte până la ultima filă, așteptând cu nerăbdare deznodământul.
Comportamentul motivat de…curiozitate este, prin urmare, extrem de important în toate ariile de activitate şi, cu atât mai mult, în cea de predare-învățare.
Nu uitaţi aşadar să vă faceţi elevii curioşi! Iar dacă aveţi deja anumite strategii sau materiale pe care doriţi să ni le împărtăşiţi, nu ezitaţi s-o faceţi!
¹Expresia îi aparţine lui Ken Wilson, https://kenwilsonelt.wordpress.com/
²Soul Surfer: A True Story of Faith, Family, and Fighting to Get Back on the Board (cartea autobiografică)
Nicoleta Călinoiu, absolventă, promoţia 2017
Sursa foto: aici
