Premisa de la care pornesc pentru această discuție este următoarea: O clasă neomogenă atinge rezultate academice maxime (ca grup) dacă există o abordare diferențiată în predare, învățare și evaluare a actului educațional.
Este binecunoscut faptul că cei care învață, fără a ține seama de vârstă, au nevoi și interese distincte, stadii diferite de înțelegere și se dezvoltă în funcție de bagajul genetic, capacități, interese, motivație, posibilități financiare etc.  Clasele se constituie nu numai din cei care capătă statutul de elev sau student, ci din personalități și inteligențe multiple, factori care transformă spațiul educațional într-o orchestră a cărui dirijor este provocat să se implice activ sau să țină pasul provocărilor.

Pentru a construi cunoaştere este nevoie mai întâi să „construim relaţii”, să stabilim legături bazate pe respect şi înţelegere cu elevii noştri.

Acesta este şi mesajul pe care ni-l transmite psihologul Louis J. Cozolino, în cartea sa „Predarea bazată pe ataşament. Cum să creezi o clasă tribală”.

Lucrarea se deschide cu deja binecunoscutele cuvinte ale Ritei Pierson (1): „Fiecare copil are nevoie de un campion!”

„Cum ar fi dacă am vedea școlile ca pe un vector decisiv pentru schimbarea societății?”

Aceasta este una dintre întrebările care mi-au rămas în minte după lectura lucrării „Școli care învață” a lui Peter Senge, o carte impecabil gândită și structurată, care prezintă, cu exemple concrete, problematica organizației școlare care învață. Sintagma „școli care învață” este tot mai des studiată de cercetători și apare din ce în ce mai mult în discursul practicienilor. Pe scurt, într-o organizație care învață fiecare angajat își dezvoltă propriul potențial în permanență, în așa fel încât să își extindă domeniul cunoașterii personale și să contribuie la dezvoltarea organizației în ansamblu.

Motto: „Psihicul copilului este infinit și are o vârstă imposibil de calculat.” (C.G.Jung)

Copilul din noi și copiii din jurul nostru sunt maeștri ai imaginației. De ce, oare? Pentru că-și dau voie să viseze. Atunci, cum se întâmplă că noi, educatorii, care afirmăm că prețuim imaginația copiilor și că vrem să o cultivăm, nu luăm în considerare deloc produsul cel mai natural al acestei funcții psihice: visul?