M-am nimerit zilele trecute într-o ipostază care m-a lăsat mută de uimire. Am trăit o coincidență despre care vreau să cred că nu este deloc întâmplătoare, prin urmare am hotărât să scriu despre ea. În cursul dimineții, am participat la un eveniment organizat de școala unde predau, un  maraton sub titlul FUNRUN, urmând ca după-amiază să dau o fugă  la Festivalul NARATIV pentru a participa la Conferința prezidată de Alan Cornish, conferință pe tema diferitelor programe de stimulare a lecturii din întreaga lume.

O campanie menită să atragă cei mai buni absolvenți către profesia didactică întâmplată undeva în Europa de vest începea cu un slogan de genul: ”Nimeni nu uită niciodată un profesor bun”. ”Dar nici unul rău, nici pe el nu-l uită”, a venit replica imediată, încruntată, a unui student aflat în grupul în care discutam despre campania respectivă. Am conștientizat atunci că amintirile noastre despre propria școlaritate sunt neiertătoare, chiar dacă estompate de timp sau de bunăvoința maturității. Iar gustul ineficienței și al dezamăgirii se păstrează proaspăt alături de cel de celebrare a succesului. O interacțiune nefericită, o notă prea mică, o mână ridicată căreia nu i se răspunde, un feedback lipsă atunci când e necesar, o eternă poziție în ultima bancă – sunt gusturi amare păstrate prin timp. Memoria afectivă e incredibil de activă în astfel de cazuri.

Să intrăm într-un muzeu oarecare din București. Sau din alt oraș. Sau într-o casă memorială. De la intrare se simte un miros de, de… muzeu; parcă o capsulă de aer vechi s-a spart într-un colț emanând un iz de lemn ud și de ceva naftalină stătută. Parchetul scârțâie, amintindu-ți că stai cot la cot cu istoria. Vitrinele cu geamuri și etichete îngălbenite își îndeplinesc misiunea de informare. ”Hmm, ce interesant”, spui cu mâinile împreunate la spate, cu o aplecare ușoară, într-o poziție de explorare pasiv-admirativă. Privirea se așază curioasă pe exponatele protejate de geamuri, pe care – firește – nu ai voie să le atingi. Ai venit să te informezi și asta primești: exponate, text tipărit pe un carton, corect și științific, eventual cu ceva latinească printre rânduri; și, dacă ai noroc, apare și o voce de ghid ce înviorează atmosfera cu un discurs sacadat, însoțit de o privire fixată undeva în tavan.

Performanță, reușită, succes, stare de bine și alte asemenea deziderate sunt conceptele care se doresc a defini climatul educațional românesc. Paradoxul este că nu putem atinge toate acestea fără a… greși. Da, a greși, a face erori. Însăși absența (aproape) totală a  GREȘELII celui care învaţă, învestită cu o valoare formativă, din discursul educațional, ne sugerează că aceasta nu constituie o prioritate în agenda decidenților. O astfel de abordare nu relevă decât temere și conduce iremediabil la o lipsă de autenticitate a demersului din partea elevului.