Am auzit adesea folosit termenul de “clasă tradiţională” şi pe mulţi practicieni din educaţie care se întreabă ce poate fi făcut pentru a da culoare acestui spaţiu, poate, uşor prăfuit, în care elevul se vede obligat să petreacă ore nesfârşite parcă în aceleaşi şiruri de bănci. Din păcate, se întâmplă adeseori ca el să nu poată face altceva decât să-l privească în ceafă pe colegul din faţă sau să arunce priviri, mai mult mai mai puţin interesate, de cele mai multe ori, mai puţin, celui care îi vorbeşte din dreptul sau din spatele catedrei.

Unul dintre dezideratele educației dintotdeauna a fost acela de a forma indivizi capabili să răspundă cerințelor societății în care trăiesc. Printre provocările epocii postmoderne se numără și aceea de a crește / forma indivizi capabili să se adapteze eficient și creativ la schimbările din viitor, un viitor care devine pe zi ce trece tot mai necunoscut, despre care putem face doar supoziții și anticipări intuitive.

Chiar așa: de ce facem ceea ce facem în școală? Pentru că așa ni s-a spus la facultatea de profesori, așa am moștenit, așa ne-au zis de la inspectorat. Sau cel mai frecvent pentru că așa am văzut în jur. O mare parte din ce se întâmplă în educație este în felul în care este pentru că așa fac și alții. Pentru că așa s-a făcut înaintea noastră, în jurul nostru și probabil și după noi. Pentru că pare simplu, sigur și validat. Și ușor de preluat.

În timpul masteratului de Strategii Inovative ale Învățării (acum Învățare, inovare și coaching în educație), am fost preocupată de dezvoltarea morală a elevilor pentru că mă interesa cum se formează sistemul lor de valori și cum devine școala un mediu al educației valorilor . Mă fascina acest subiect și am primit mult sprijin în a-l dezvolta.