12 Martie 2020 este o zi care a schimbat viața tuturor, la nivel mondial. O dată care sigur va fi menționată în cărțile de istorie, de medicină și multe altele. Este data în care se anunța cu surle și trâmbițe că un virus, care avea să pătrundă cu multă forță în viețile noastre, închide școlile și grădinițele ca măsură de prevenție a răspândirii bolii și pentru a-i proteja pe cei mici. După doar câteva zile, s-a declarat starea de urgență și de acolo….să te ții. Oameni care și-au pierdut business-uri, disponibilizări, persoane trimise în șomaj tehnic, măști, mănuși, declarații și teamă, multă teamă.
Printre alte meserii, profesorii au fost niște răsfățați ai sorții. În viziunea unora, am avut parte de o „vacanța”, în timp ce alții îi/ ne acuzau de lene, incompetență sau delăsare. Cei menționați, adică colegii/ colegele mele profesoare au intrat într-o stare de travaliu (inclusiv eu). Am început să căutăm cele mai bune soluții pentru a ne exercita job-ul, am descărcat și încercat fel de fel de aplicații în laptopul propriu, am făcut grupuri de WhatsApp cu părinții, ședințe cu direcțiunea și întreg corpul profesoral, am trimis zeci de emailuri, ba chiar am început să realizăm și filmulețe. Rând pe rând, am învățat să ne descurcăm în Drive, Skype, Zoom, Padlet, Prezi etc. Am petrecut în fața device-uri-lor ore întregi de lucru, străduindu-ne să continuăm școala și să realizăm lecțiile. Au fost momente în care am îmbrăcat haina psihologului, apoi pe cea a IT-stului, uneori pe cea a editorului, alteori pe cea a scriitorului sau pe cea a actorului. Nu a fost ușor pentru nimeni! Nici pentru profesori, nici pentru elevi, nici pentru părinți, nici pentru factorii decidenți.
Au apărut dureri de cap, de spate, ochii roșii, stări de neliniște, irascibilitate (care bineînțeles că nu se vede). Însă, cu timpul, s-au/ ne-am adaptat, ne-am organizat timpul altfel, am început să ne împrietenim cu tehnologia, am progresat. Iată cuvântul care ar trebui înrămat în vreme de pandemie: ADAPTABILITATE. În această situație de criză, s-au dezvoltat și adaptat oameni, aplicații, virusuri!
Consider că trebuie să învățam această lecție!
Ar fi bine să realizăm că este important să învățăm și să transmitem cunoștințele de azi, pentru ziua de mâine, să transmitem valori de empatie, înțelegere și iubire, activitățile dintre/ cu părinți și copii să fie la loc de cinste.
Vă las mai jos o filă din jurnalul (meu) unui profesor din vremea stării de urgență:
Într-o zi obișnuită sună deșteptătorul telefonului la ora 8:00. Cu ochii cârpiți de somn, pregătesc mașina de cafea, iar în timp ce aceasta curge picătură cu picătură în termosul de inox, eu intru deja pe laptop. Fac programările de Zoom meeting cu grupele de la grădiniță, apoi cu cele de la școală, după care îmi notez în calendarul digital activitățile individuale cu elevii care nu reușesc să ajungă la aceste programări sau care pur și simplu simt nevoia să învețe mai mult.
Aud sunetul mașinii de cafea și simt mirosul dulce amărui care ajunge în living-ul transformat în birou de lucru sau… în sală de clasă. Îmi torn într-o cană mare licoarea care îmi va limpezi mintea și mă va ajuta să mă remontez. Deodată, realizez că a trecut deja o oră și eu trebuie să trimit activitățile offline de la grădiniță, conform orarului. După care încep să mă aranjez, mă parfumez, să îmbrac rochița colorată …. Soțul mă întreabă curios: “Unde pleci?”; “La serviciu!”, îi răspund continuând pregătirea.
Oh…intru online…faceți liniște…nu treceți pe aici…adu-mi și mie te rog un pahar cu apă!
Bună dimineața, dragii mei! Cum a fost ziua voastră? Sunteți pregătiți să intrăm în aventura cunoașterii? Astăzi vă propun….. ……..
Așa continui, onorând fiecare întâlnire cu elevii mei până la prânz, având pauze scurte de 10/ 15 minute în care răspund mesajelor din telefon, WhatsApp sau alte canale de comunicare (să nu mai pățesc ca atunci când m-am concentrat pe altceva și în 30 de minute aveam 263 de mesaje necitite). După un mic dejun frugal realizez că ceasul se apropie vertiginos de ora 14. Este timpul să încarc activitățile offline pentru școală. Reușesc după ce răspund la ….mesaje pe grupurile cu părinții, printre….intervenții telefonice cu colegele, lămurind câțiva elevi cum să răspundă la exercițiul cutare și încălzind prânzul pentru familie.
După încheierea programului răsuflu ușurată, căci, în sfârșit, pot să stau câteva minute să reflectez la ceea ce am făcut, cum am realizat activitățile și la ce este de îmbunătățit. Aoleuuu… i-am promis unei colege că o ajut să îmbunătățească Google classroom, trebuie să sun la altcineva să îi explic cum funcționează G Suite-ul și să rezerv o jumătate de oră pentru un training pentru colegele mele care vor să știe cum lucrez cu elevii în breakout rooms zoom. Nu, nu sunt vreo ființă super tehnologizată sau digitalizată, însă am curajul să încerc, am curiozitatea să descopăr și fac, la rândul meu, cursuri care să mă ajute în dezvoltarea competențelor digitale (învățarea pe tot parcursul vieții este cheia succesului).
Și iată că soarele tinde să plece la culcare, telefonul meu mă atenționează neîncetat că mesajele curg….Părinți speriați de virus, depășiți de rolul de profesor suplinitor în care sunt în acest moment, persoane care mă contactează să îmi ceară diferite sfaturi/ idei/ soluții. Apoi vin deadline-urile, încărcarea temelor copiilor pe care mă apuc să le corectez….Este liniște, ce se întâmplă? Ridic ochii din ecranul laptopului în care pregătesc materialele pentru a doua zi, este aproape miezul nopții.
Hai că termin de corectat lucrarea asta, mai dau câteva like-uri pe Facebook, mai postez ceva, verific Instagramul, paginile pe care le administrez și gata. Închei ziua mea obișnuită de lucru…. Ora? 1,27. Mă strecor în pat cu gândul că nu am reușit să realizez filmulețe pentru orele de germana, că nu am apucat să spăl vasele, că …..
P.S. Trebuie să menționez că în toată această perioadă m-am bucurat de mesajele copiilor de parcă m-ar fi vizitat iepurașul de Paști în fiecare zi, că îi apreciez pe părinții care mi-au/ ne-au fost alături și ne-au susținut, că apreciez disponibilitatea angajatorilor care au depus eforturi suplimentare și că îi mulțumesc lui Dumnezeu că eu, familia și cunoscuții mei suntem bine.
Ecaterina Ortansa Ioniță
Profesor la Liceul Pedagogic „Anastasia Popescu”
Foto-arhivă personală
