De la școală

Ora de Educație Rutieră

30 ianuarie 2020 de Paul Lungeanu Niciun comentariu

Siguranță, acesta este conceptul care fundamentează activitățile pedagogice desfășurate în școlile din București și din țară prin intermediul proiectului Ora de Educație Rutieră.

De ce? Pentru că suntem martorii unor evenimente nefericite în trafic, evenimente care implică, de cele mai multe ori, și copii. Pentru că, statistic, suntem fruntași în Uniunea Europeană la capitolul accidente rutiere. De asemenea, pentru că România nu are o strategie națională privind susținerea orelor de educație rutieră în școli, deși ar trebui să aibă. Conform art. 124, alin. (a) din Codul Rutier, Ministerul Educației și Cercetării are atribuția de “a asigura, prin programa școlară, educația rutieră a preșcolarilor și elevilor din învățământul preuniversitar”. Astfel, ora de Educație Rutieră reprezintă o NEVOIE, identificată de un grup de specialiști care a dezvoltat cel mai mare program de educație rutieră din România.

La cine facem referire mai exact? La Asociația pentru Educație, Dezvoltare și Implicarea Tinerilor (E.D.I.T). Aceasta este cea care susține ore de educație rutieră, în parteneriat cu Poliția Română, pentru elevii din învățământul preșcolar, primar și liceal. Proiectul a ajuns la cea de-a VI-a ediție, implicând (în cei 5 ani) peste 64.500 participanți la cursuri (elevi de clasa a III-a și a IV-a) din București, 1930 de profesori, 109 polițiști, 379 de școli și 342 de studenți.

Principiul care stă la baza inițiativei este acela că “Se poate și altfel!”. Și sigur că se poate! La finalul anului 2019, s-a dezvoltat acest Program Național de Educație pentru Siguranță (sub forma unui turneu educațional prin România, care a cuprins școli din Cluj-Napoca, Arad și Timișoara). Acest program național demonstrează că binele în educație se face om cu om, elev cu elev, profesor cu profesor, părinte cu părinte, director cu director, inspector cu inspector, polițist cu polițist…doar așa putem schimba lucrurile în educație, nu de dragul schimbării, ci pentru că intervențiile noastre corespund unor nevoi.

Îmi doresc, prin acest articol, să scot în evidență implicațiile pedagogice valoroase ale acestui program educațional. Și fac asta șa cum încerc de fiecare dată să o fac în articolele mele, sub forma unei pedagogii povestite – pentru că și știința poate fi povestită, de aceea și în mediul academic povestim, important este modul în care o facem, anume, argumentat și fără a folosi un limbaj de lemn sau, poate, prea specializat și, prin urmare, greu de înțeles (cum se întâmplă tot mai des în educație).

Sunt implicați în program mulți parteneri importanți care susțin activitatea și fără de care proiectul nu ar fi posibil. Doresc să amintesc aici Facultatea de Psihologie și Științele Educației – Universitatea din București, ca partener care oferă sprijin programului. Această instituție contribuie la bunul mers al proiectului Ora de Educație Rutieră, prin oamenii pe care îi formează…fie că sunt pedagogi și psihologi care lucrează în cadrul proiectului, fie că sunt studenți voluntari care facilitează orele de educație rutieră pentru elevi.

Ce își propune Ora de Educație Rutieră?

„Scopul general al proiectului este însușirea corectă a regulilor de circulație și respectarea acestora, reducerea producerii accidentelor de circulație în rândul elevilor.”

De asemenea, în acest demers, noi avem în vedere următoarele obiective:

Încurajarea copiilor să fie participanți activi în trafic, prin asta înțelegând ca ei să aplice în mod conștient regulile pe care le învață, înțelegând consecințele nerespectării lor;
Cultivarea unei atitudini de vigilență și reponsabilitate din partea copiilor, pentru a-i ajuta să înțeleagă ce înseamnă să te afli în siguranță și ce înseamnă pericol;
Facilitarea relației dintre copil/pieton și agentul de poliție: copilul ajunge să cunoască rolul polițistului în viața lui și să înțeleagă că poate apela la ajutorul său atunci când se află în dificultate. (Ana Irina Ionescu, (2019), Suport de curs pentru voluntari, București: EDIT)

Ce se întâmplă pe teren?

Se întâmplă exact ce ar trebui să se întâmple la practica profesională pe care o desfășoară studenții din domeniul Științele Educației. În primul meu an de facultate, m-am implicat pentru prima dată în proiectul Ora de Educație Rutieră. Proiectul era la primele ediții și provocările erau numeroase, atât în organizare, cât și la clasă, în timpul implementării.

Reflectând la ceea ce presupune acest proiect, voi povesti cum se desfășoară o oră de educație rutieră, în speranța că profesorii care urmăresc Sucitorul de Minți vor duce la clasă exemplul de bună practică. Implicându-mă în proiect, conștientizez din nou importanța relației dintre teorie și practică (o relație susținută și promovată de toate vocile din educație).

Ora durează 50 de minute. Primele 35 de minute sunt susținute de pedagogi, psihologi sau studenți, timp în care aceștia vorbesc și desfășoară exerciții practice cu elevii despre siguranța în trafic. Ce îmi place și mai mult la Ora de Educație Rutieră este că a fost gândită astfel încât fiecare copil să aibă ocazia să vorbească, să se simtă valorizat și să existe un moment de glorie al fiecărui elev. Și aici ne gândim la nevoile emoționale fundamentale care pot fi exprimate folosind termenii lui Hoffman și anume: “Bucură-te de mine, Veghează asupra mea, Ajută-mă, Oferă-mi alinare, Protejează-mă, Organizează-mi sentimentele”. Acestea sunt nevoile pe care copilul nu le are numai acasă, ci și la școală. De asemenea, abordarea temei “educație rutieră”, cu accent pe siguranța în trafic, îi ajută pe elevi să înțeleagă mai bine conceptele, trecând prin etape importante de conștientizare pe care le activăm atât în trafic, cât și în viața de zi cu zi. Vorbim, în acest caz, despre:

Componenta senzorială a siguranței în trafic care se referă la capacitatea copilului de a înregistra și interpreta stimuli vizuali, auditivi, tactili, care furnizează informații despre mediul în care se află: lumini, semne de circulație, sunetul unei sirene etc.
Componenta cognitivă care se referă la a cunoaște, înțelege și aplica regulile de circulație și implică: memoria, atenția, capacitatea de raționament, înțelegerea consecințelor nerespectării regulilor de circulație. Cu ajutorul acestei componente, ne amintim regulile de circulație și luăm decizii în trafic.
Componenta afectivă care se referă la modul în care reacționează emoțional copilul în situația în care este autonom și trebuie să se descurce singur în calitate de pieton și cum face față situațiilor delicate, când trebuie să solicite îndrumare sau ajutor. (Ana Irina Ionescu, (2019), Suport de curs pentru voluntari, București: EDIT) Aceasta este cea mai neglijată componentă în sistemul educațional, fiind interesați mai mult de ce știe copilul și nu de ce simte copilul…

Astfel, ora debutează cu prezentarea celor care o vor susține. Cine suntem, ce facem, și ce vom face în ora respectivă…foarte important pentru noi este să setăm cadrul și să le spunem copiilor ce îi așteaptă (fiind și o strategie de captare a atenției). Urmează momentul în care copiii sunt invitați să ne spună prenumele și, prin folosirea unui singur cuvânt, să exprime ce înseamnă pentru ei educația rutieră. În această etapă a orei, copiii creionează o hartă mentală a conceptului de educație rutieră: mașini, trotuar, pieton, stradă, parc, bicicletă, șofer, polițist, mijloace de transport în comun etc…toate acestea fiind utile pentru a înțelege, pentru a fixa cunoștințe și pentru ca, ulterior, să introducem noi elemente specifice temei abordate, precum: reguli de circulație, semne de circulație, reguli pe care le respectăm în mijloacele de transport în comun, cum ne comportăm în trafic pentru a fi în siguranță etc.

În această atmosferă relaxantă și nonformală, pe baza a ceea ce au spus în etapa inițială, construim conceptul de siguranță și de cum suntem ochi și urechi în trafic, ne folosim de creier pentru a ne aminti regulile de circulație și a lua decizii, iar, în final, vorbim despre emoții…ce trăim noi în trafic? Cum ne simțim? – toate acestea pentru siguranța noastră. Dar exercițiul nu este pur teoretic pentru că are o parte aplicativă. Un copil extrage un bilețel cu o situație din trafic, o citește colegilor săi, care sunt împărțiți pe echipe: simțuri, creier, emoții – iar mai apoi sunt lăsați 5 minute să lucreze în echipă.

Elevul care a citit bilețelul, cu ajutorul formatorului, va identifica și invita în față trei echipe de consilieri care vor soluționa situația din perspectiva cartonașului pe care îl reprezintă.

De asemenea, un alt exercițiu îi pune pe elevi în postura de polițist care îi “testează” pe colegii lor pentru a primi permisul de pietoni, pasageri sau călători în mijloacele de transport în comun. Pe lângă farmecul exercițiului și entuziasmul copiilor, vorbim despre un proces de conștientizare a regulilor pe care trebuie să le respectăm și a modului în care este indicat să ne comportăm pe stradă și în mijloacele de transport în comun.

Eu am crescut cu replica: “Dacă nu ești cuminte, te ia poliția!”, o replică pe care, din păcate, o mai auzim și astăzi prin parcuri și care îl prezintă pe polițist drept un bau-bau. Până la finalul orei, mai rămân 15 minute în care intră polițistul și preia ștafeta. Acesta se ocupă în mod special de partea legislativă/semne de circulație, dar este un moment în care dărâmăm mituri și elevii sunt liberi să pună întrebări. În urma acestor minute de interacțiune între elevi și polițiști, copiii înțeleg că polițistul nu este omul rău care ne vânează pentru a ne pedepsi, ci este bun și gata să ne ajute în orice situație . Polițistul recunoaște că are momente când îi este teamă, recunoaște că bucuria lui este de a-i ajuta și salva pe ceilalți, acesta fiind motivul pentru care a ales meseria de polițist. Îi încurajează pe copii să solicite ajutorul cu încredere, atunci când se intersectează în trafic și au nevoie de ajutor sau au vreo problemă. Polițistul, care nu scapă fără îmbrățișări din partea copiilor, îi invită pe aceștia în curtea școlii la mașina de poliție, pentru că ne dorim ca sala noastră de clasă să nu fie numai în interiorul școlii, ci și în exteriorul ei.

Cel mai apreciat moment este acela când copiii sunt invitați la mașina de poliție, unde au ocazia (pe care nu o au în fiecare zi) să își satisfacă curiozități precum: mâncatul gogoșilor (“Mâncați la fel de multe gogoși ca polițiștii din filme?”) sau vorbitul la stația (din dotarea mașinii de poliție) de unde oamenii legii îi atenționează pe șoferii din trafic care greșesc, și multe altele. Personal, cred că această oră reprezintă cea mai relevantă oră de educație civică, conectată la realitățile societății, cu copii și adulți direct implicați în evenimentele sociale. Aici, copilul intră în cele mai complexe dezbateri cu polițiștii, de la cazul Caracal, la situațiile în care părinții lor nu au respectat regulile de circulație, și chiar despre protestele din Piața Victoriei. La finalul orei, elevii primesc și un cadou: carnetul de pieton, alături de balon, insignă, breloc, broșură informativă (și pentru părinți) etc.

În încheiere, mai doresc să spun doar că acesta este cel mai bun context de învățare pentru un viitor specialist în Științele Educației. Este cel mai bun mod în care poți să experimentezi ceea ce ai învățat la nivel teoretic, din literatura de specialitate. De exemplu, am învățat la cursul de educație interculturală despre diversitatea din școală. Întrebarea care se ridică este: Cum aș putea aborda situațiile speciale pe care le întâlnesc la clasă dacă eu nu mă întâlnesc cu ele și în practică? Am avut situații la clasă, la ora de Educație Rutieră, în care aveam elevi de alte naționalități, care fie nu vorbeau limba română, fie vorbeau limba română, dar înțelegeau și se exprimau mai greu, iar colegii îi ajutau sau doar râdeau de ei. De asemenea, fie învățătoarea îi încuraja să răspundă și făcea apel la activități similare de la clasă unde copiii respectivi au făcut față cu bine exercițiilor (astfel încurajându-i să participe), fie spunea: “nu, să nu răspundă el, nu știe” sau “nu citește bine, să răspundă X”, deși eu îi numeau și îi încurajam și pe cei ”diferiți” să participe la oră. Din punctul meu de vedere, acesta este un moment potrivit, în care poți gestiona situația din fața clasei, aplicând ceea ce ai învățat la cursuri. De exemplu, eu i-am încurajat pe copii să răspundă, valorificând răspunsul lor în fața colegilor și, implicit, în unele situații, i-am mulțumit doamnei învățătoare pentru sugestii, dar i-am spus că mă descurc și am încredere în copilul pe care îl numesc. Am încredere că se va descurca de minune în exercițiul propus. Managementul clasei de elevi, un alt exemplu, cred că este o artă…știința nu constă doar în a cunoaște dimensiunile managementului clasei, arta este să știi și să le gestionezi în clasă. Să reușești să aduci elevii în poveste ta, să fii atent cu elevii care au o zi proastă și nu vor să participe la oră, să fii pregătit să găsești momentul propice pentru a-l introduce pe copil în joc etc. Da, e frumos să știi la nivel teoretic aceste aspecte și, mai ales, necesar, dar provocarea este când ajungi la clasă, în special în clasele cu peste 30 de elevi.

Sunt sigur că mai sunt și alte cursuri ca cele de mai sus pe care le-aș putea menționa, dar nu aceste detalii sunt importante acum, ci am vrut doar să dau un exemplu cât mai clar și specific pentru toți studenții care se pregătesc pentru catedră (și nu numai) referitor la modul în care comunică teoria cu practica. Cred că este ESENȚIAL să te implici, să înveți, să te dezvolți si să faci diferența prin EDUCAȚIE! Tot ce se întâmplă la Facultatea de Psihologie și Științele Educației este cu rost și sens, profesorii vin cu cele mai noi și bune metode, cele mai relevante informații, însă avem nevoie și de astfel de exerciții practice, mai mult ca oricând… pentru că dinamica educației ne provoacă să facem asta!