Online-ul are și el nevoie de pedagogia lui! Firește, principiile și valorile funcționale în educația față în față rămân în picioare și în școala de pandemie; însă, acestora li se adaugă multe alte nuanțe care necesită o analiză specială. Și asta pentru că învățarea se întâmplă în alt context, inedit, cu provocări diferite, și, ca urmare, are nevoie de reajustări de metode, de soluții proaspete, care își testează eficiența din mers.
Iată, de exemplu, o situație aparent minoră, o interogație pentru care didactica de pandemie n-a găsit încă un răspuns clar: le cerem sau nu elevilor sau studenților să-și deschidă camerele în timpul unei activități derulate prin intermediul platformelor de comunicare audio-video? E bine să facem asta, avem nevoie să-i vedem, ne ajută? Dar pe elevi? Pe ei îi încurcă, oare? Sunt îndreptățiți să țină camerele închise, e un afront la adresa profesorului, e o lipsă de curtoazie față de toți participanții? E doar un act de autoprotecție? Este statul în fața camerei video a ecranului o obligație școlară în timpul educației la distanță?
Să luăm pe rând aceste întrebări.
Pentru că vor să recreeze în online cât se poate de mult din interacțiunile și procesele clasei reale, profesorii simt nevoia să se adreseze unor fețe de elevi, chiar dacă e vorba doar de imagini ale acestora, îngrămădite pe cei câțiva centimetri pătrați ai unui laptop. Nu poți să îți îndeplinești misiunea de profesor fără elevi, nu simți că predai dacă nu vezi cum se lipesc ideile de cei cărora le sunt adresate! E foarte greu să vorbești eficient unui ecran plin pe pătrățele negre, vrei ochi atenți, priviri fascinate, participare așezată pe un chip captivat. Ai nevoie să simți expresiile fețelor de elevi ivite pe ecran, să le înțelegi ridicatul din sprâncene, să vezi dacă dau din cap a mirare, a bucurie sau a nedumerire. Dacă sunt prezenți, dacă au înțeles, dacă sunt bine! E singurul ”contact vizual” pe care poți să-l ai cu ei, e singura privire aparentă ochi în ochi. Și pentru un profesor, toate aceste lucruri sunt utile pentru a ajusta un demers didactic, pentru a calibra ritmul lecției, pentru a verifica înțelegerea, participarea, implicarea.
Dar elevii? Simt ei o nevoie similară? Cel mai adesea nu par să împărtășească aceeași pasiune pentru fețele de pe ecran, mai ales pentru transmiterea propriei imagini. Camerele video ale elevilor sau ale studenților rămân frecvent închise, producând încruntări profesorilor lor. ”Am o conexiune slabă la net” e cea mai frecventă explicație, atunci când apare vreuna. E adevărat, imaginea pare să ”mănânce” viteza internetului și atunci când nu avem o conexiune robustă, acest lucru se simte. Însă, de multe ori, formularea are în spate și alte argumente de justificare a opțiunii pentru camera închisă. Uneori, motivația funcționează pe baza aceluiași principiu ca atunci când vrem să salvăm o întârziere, explicând-o prin formularea ”era aglomerat în trafic”. În astfel de cazuri, nu internetul e de vină pentru că nu vrem să ne arătăm la față ci alte motive. Poate coafura și pijamalele ne încurcă, căci cele câteva minute de la trezire până la intrarea ”în direct” nu au fost suficiente pentru aranjamente mai flatante; poate n-am avut timp să împingem dezordinea din cameră afară din cadru, poate nu vrem să se vadă cum ne-am pictat pereții sau cum trece bunica prin spatele nostru pentru a pune rufe la uscat pe balcon. Sau poate camera închisă ne permite să mimăm o prezență la ore din spatele unei etichete pe ecran în timp ce facem cu totul altceva, pe computer sau în bucătărie.
Dar, dincolo de astfel de motive posibile, există o realitate care trebuie să ne dea de gândit: oboseala pe care ne-o aduce tuturor, profesori, elevi, studenți, activitatea de învățare online. E un altfel de osteneală, pe care n-ai cum să nu o simți, indiferent de ce platformă folosești; sursele de alimentare ale acestei oboseli ”de tip nou” sunt multiple, unele deja amintite mai sus: microfoane neoprite ce transmit voci ”neautorizate” din depărtare sau chiar de prea aproape, internet care te anunță că e instabil, stresul background-ului prea încărcat din spatele tău și al altora, teama să nu intre cineva în încăperea transformată în birou improvizat, cozi de pisică traversând legănat imaginea, privirile interlocutorilor îngustate, pierdute pe ecran, în căutarea unor fișiere la care lucrează în paralel…. toate te storc de energie. Mai e și disonanța cognitivă a acestui ”aproape, în timp ce suntem departe”, a lui împreună, în timp ce suntem în camere diferite (greu de procesat pentru orice minte), plus efortul creierului de a „lucra” la noi rutine.
Și, mai ales, aspect foarte relevant pentru întrebarea despre camera video închisă sau deschisă, mai este vorba și de supraîncărcarea privirii cu chipuri. Urmărirea atâtor expresii faciale în același timp e un exercițiu cognitiv complicat! În mod normal, în câmpul vizual nu pot să intre atâtea figuri cu bogăția lor de expresii. Câte chipuri putem să vedem dintr-o singură fixare de privire dacă intrăm brusc într-o cameră aglomerată? Mai puține decât în camera de online, cu siguranță! Și câte portrete identificăm dintr-un șir de figuri care ne trec prin fața ochilor? Studiile spun că în medie cuprindem 4 chipuri într-un interval perceptiv limitat. În cazul video-lecțiilor, privirea se așază peste un număr prea mare de fețe – ale căror dimensiuni sunt micșorate de tehnologie; expresiile acestora sunt strânse compact una lângă alta pe același ecran și ne intră toate concomitent în minte! E greu de dus atâta informație, mai ales că procesarea expresiilor faciale nu mai e considerată de studiile recente doar un automatism, așa cum se credea inițial; este o activitate care solicită atenție și focalizare. La aceste informații se mai adaugă încă două: vedem precis doar în zona de centru a câmpului vizual, ceea ce solicită un efort mai mare pentru procesarea informației periferice. Apoi, e important de știut și că diferitele tipuri de informații, cum ar fi fețele, șirurile de litere și alte obiecte, sunt procesate în diferite regiuni din cortexul inferotemporal al creierului uman (Nobre și colab. 1994). Așadar, o imagine încărcată de fețe, dar și de cuvinte, cifre, alte mesaje dintr-o prezentare powerpoint, consumă o energie de procesare semnificativă. Nu e un demers de negestionat pentru incredibila putere a creierului nostru, dar e solicitant.
Ce se mai adaugă la aceste supraîncărcări de stimuli? Ei bine, propria ta imagine care te fixează din ecran, constant și… obositor. E ca și când vorbești unui public în mijlocul căruia e așezată o oglindă în care îți vezi stângăciile și neajunsurile fizice. Tentația constantă să tragi cu ochiul la propria figură care se uită stăruitor la tine e mare, ceea ce poate, în mod evident, să distragă atenția oricui.
Ca atare, toate aceste lucruri suprapuse reprezintă o mare provocare a online-lui. Mai ales când, elev fiind, ai de parcurs mai multe discipline pe zi, fiecare cu jocul său de fețe și stimuli.
Așadar, ce e de făcut? Probabil o utilizare echilibrată a imaginii fețelor participanților, cu alternarea acesteia cu momente non video, cu bucăți didactice doar de audio. Diferitele secvențe ale activităților online au propriile lor obiective, unele merg mai accentuat în zona construirii comunității clasei, a reducerii sentimentului de izolare pe care îl poartă cu sine educația la distanță; să ne vedem ”la față”, să comunicăm din plin este o necesitate din acest punct de vedere. Dar sunt și alte activități care pot să se desfășoare eficient și dacă sunt însoțite de momente de pauză vizuală. Aceste accente pot să fie stabilite de profesor, contextual, ca parte din strategia lui de construire a actului învățării, iar regulile pot să fie negociate cu toți participanții. Chiar și prezența, măsurarea nivelului de atenție sau a progresului învățării pot să fie bifate și altfel, nu doar prin transmiterea imaginii feței participaților. De exemplu, putem să primim informații viabile despre participare, implicare, înțelegerea conținuturilor prin întrebări trimise pe chat în anumite momente, la care trebuie să se răspundă la semnalul profesorului, prin chestionare, printr-un simbol desenat pe tabla virtuală etc. În plus, o cameră video deschisă nu înseamnă în mod automat participare; din contră, uneori poate să mascheze tocmai cufundarea într-o altă activitate paralelă, derulată tot digital. Așa că, în online, e nevoie de creativitate pentru ca un profesor să culeagă toate informațiile care îi trebuie, informații pe care, înainte, într-o clasă, le aduna dintr-o singură privire, rotită peste capetele elevilor din bănci.
Jocul de fețe multiple este, se vede, greu de purtat pe termen lung. Importantă e deschiderea cadrului didactic, empatia acestuia, disponibilitatea de a gestiona disconfortul camerelor închise, de a inventa alternative. Și, de asemenea, la fel de importante sunt, firește, și onestitatea celui care învață, dorința acestuia sinceră de implicare și participare. Important e respectul tuturor pentru învățare, indiferent unde se produce aceasta. Și respectul înseamnă și ținută adecvată, disponibilitate, colegialitate, deschidere spre comunitate, seriozitate.
Așadar, off sau on? Aceasta e întrebarea! Iar răspunsul sintetic poate să fie: îndemnul de deschidere a camerei poate să fie o sugestie justificată, dar nu și o obligație a cărei nerespectare să impună pedepse! Sau putem alege răspunsul dat adesea la orice dilemă rezolvată superficial: depinde…
Anca Nedelcu, profesor universitar doctor, prodecan, Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea din București
