Anca Nedelcu: Înainte de toate, hai să încercăm să le spunem cititorilor blogului Sucitoruldeminti.ro cine este Madlen Șerban. Eu aș îndrăzni să spun că este un profesionist puternic al domeniului educațional, cu o activitate impresionantă, atât pe plan național, cât și internațional. Haide să dăm mai multe detalii!
Madlen Șerban: Aș zice: o viață în educație! Dar nu a fost numai în educație. Activitatea pe care am avut-o în educație, în propria-mi educație, a început cu matematica, a continuat cu ingineria și s-a finalizat cu un doctorat în Științe ale Educației. Ca practician într-ale educației, am fost profesor în liceu, am fost directorul unui liceu, am umblat, după aceea, și la Ministerul Educației, apoi într-o structură care a fost creată în 1999, Centrul Național pentru Dezvoltarea Învățământului Profesional și Tehnic și, de acolo, la Agenția Europeană care lucrează în contextul politicilor de afaceri externe ale UE, în domeniul dezvoltării capitalului uman. Asta ca evoluție de carieră. Trebuie să mai spun că, în afara educației și a acestei experiențe, mai am o experiență de 4 ani în administrație publică, pentru că am luat în serios transformarea de la 1989, am candidat și am fost consilier județean în județul Dolj pentru 4 ani. Deci știu puțin despre administrație publică și, bineînțeles, am lucrat și în inginerie. Am avut repartiție la fabrica OLCIT de la Craiova. Deci, activitatea mea de învățământ profesional și tehnic am văzut-o din mai multe perspective. Cu puțină activitate în întreprindere, lucrând în proiectarea pentru motoarele autovehiculelor, mi-am adus contribuția și la pregătirea profesională a elevilor pentru întreprindere. Au urmat conducerea unei școli, administrația publică și activitatea în politici. Trebuie să spun că atunci când am lucrat la acest grup școlar al OLCIT-ului, cum era cunoscut atunci, am avut șansa de a fi școală pilot a unui proiect al Institutului de Științe ale Educației cu privire la managementul educațional. Școala aceasta a fost printre primele care au reușit să propună o structură multipartită pentru conducerea școlilor, deci o guvernare multinivel; dimensiunea orizontală includea toate structurile. Sunt mândră să spun că unul dintre consilierii locali de atunci, ulterior și prefect al județului, când a ajuns membru în Parlamentul European, spunea lumii de acolo despre cum au învățat ei, cei care erau în administrație publică, despre leadership și management al educației de la Institutul de Științe ale Educației din România.
A.N.: Interviul nostru era de mult timp planificat; s-a întâmplat acum, în decembrie, aproape de momentul în care Președintele României ți-a acordat o distincție importantă. Despre ce e vorba și de ce crezi că ți-a fost oferită? Și hai să evităm false modestii, căci anticipez că vei apela la ele!
M.Ș.: În primul rând, ca să explic gradul înalt al Ordinului Steaua României, trebuie să spun că este a doua distincție pe care am primit-o și care este un fapt excepțional în ceea ce mă privește (în anul 2000 am primit gradul imediat inferior). Distincția din anul 2000 a fost pentru activitatea pe care am realizat-o împreună cu echipa ministerială, din care cu onoare ați făcut parte, doamna profesor, dar acum este vorba numai, și asta scrie negru pe alb pe documentul pe care l-am primit, despre activitatea pe care am realizat-o la nivelul Uniunii Europene. Atunci când am întrebat și eu, căci și eu am fost curioasă să aflu cum am reușit să mă remarc, mi s-a explicat, dar nu am făcut cercetări în acest sens, că am avut poziția managerială cea mai înaltă, să zicem, a unui practician din România în structurile Uniunii Europene, în domeniul educației. Într-adevăr, a fost o poziție destul de înaltă. Singura agenție a Uniunii Europene care lucrează în contextul politicilor de afaceri externe ale Uniunii Europene, în sensul că, a fost, într-un fel, recunoscută contribuția pe care am adus-o la transformarea politicilor publice din cele 30 de țări partenere ale Uniunii Europene, țări decise de prioritățile Uniunii Europene. În acest context, poate că o altă recomandare care să fi contat pentru această decorație este contribuția la soft diplomacy-ul Uniunii Europene, pe care mărturisesc că nu a fost simplu să o fac împreună cu echipa cu care am lucrat. ETF a fost printre primele agenții ale Uniunii Europene care au intrat în Libia sau în Siria, în țări în conflict sau post conflict. Desigur că activitatea în aceste țări a fost în domeniul în care am lucrat și acasă, cel al politicilor publice privind dezvoltarea capitalului uman.
A.N.: Pentru că tot am amintit până acum de câteva ori despre această activitate ca director al European Training Foundation, o poziție extrem de onorantă și, bănuiesc, foarte solicitantă, spune-ne, te rog, de ce a fost aceasta o activitate de succes.
M.Ș.: Am funcționat extrem de eficient pentru că am avut o echipă extraordinară. Am avut o organizație multiculturală din toate punctele de vedere pentru simplul fapt că face o excepție față de toate instituțiile europene și a avut angajați și cetățeni ai țărilor cu care am lucrat. În nicio altă structură europeană nu există astfel de angajați, ci doar cei ai statelor membre ale UE. În anul 2009, când am avut bucuria să fiu selecționată, am consolidat grupul agențiilor internaționale care se ocupă de dezvoltarea capitalului uman, având coordonarea UNESCO, dat fiind faptul că ei geografic acopereau toate țările planetei și am lucrat din acel an cu Banca Mondială, OECD, ILO – Biroul Internațional al Muncii, Băncile de Dezvoltare ale Asiei, ale Africii și Comisia Europeană și Agențiile Comisiei Europene. O provocare a fost aceasta- de a contribui la toate agendele de lucru ale Grupului 20, G 7 pe temele specifice dezvoltării capitalului uman. Diversitatea țărilor cu care am lucrat, cred, este o altă provocare pe care se cuvine a o aminti, căci între țări membre ale OECD, ca de exemplu Israelul și Turcia, intră și țări care se încadrează la low income, de exemplu Kirghizstan-ul, deci am avut toată diversitatea cu putință. Apoi a intervenit și Primăvara Arabă, care ne-a pus într-o altă situație cu totul și cu totul diferită, aceea de a gestiona incertitudinea și nesiguranța. Probabil că aceasta explică pasiunea mea pentru a face politici publice coerente în sisteme complexe, care sunt caracterizate aproximativ printr-o singură vorbă „haos”. Și totuși, trebuie să spun că a fost o experiență deosebită, dar dacă ar fi să amintesc experiențe profesionale deosebite din viața mea, n-aș putea să nu mă refer la activitatea pe care am avut-o în Irak, în plin conflict, în cadrul programului Oil for Food al Națiunilor Unite, pe care l-am început cu evaluarea UNESCO. Am fost unul dintre cei 5 care au format echipa de evaluare a UNESCO. La final, ei au zis: dacă tot ne-ați criticat, acum poftiți în echipă și faceți ceea ce ne-ați spus că nu am făcut până acum. Dar a fost o foarte mare provocare și o experiență remarcabilă să văd oameni care trăiau sub amenințarea unui regim dictatorial și cărora totuși le păsa de viitorul lor pe termen mediu și lung. Operau cu aceste concepte și le instrumentalizau!
A.N.: Din perspectiva acestor experiențe profesionale, ai putea să ne spui ce-i lipsește cel mai mult școlii noastre? Unde crezi că sunt cele mai dureroase zone?
M.Ș.: Am spus despre Irak că lucrau pentru viziuni pe termen mediu și lung. Trebuie să mărturisesc că o principală lipsă pe care o văd în educația din România este absența unei viziuni pe termen mediu și lung care să fie cu consecvență implementată și căreia să i se aducă corecții, identificate pe bază de evidențe. Este de notorietate pasiunea pentru peticire! Măsurile de politici care au fost asumate și implementate, din păcate, de cele mai multe ori, au fost doar peticeli. Problemele de sistem se rezolvă prin soluții sistemice, coerente și consecvente. Au fost încercări de a face pact pentru educație; am toată recunoștința pentru diversele încercări, dar până la urmă rezultatul este cel care contează. Neavând o perspectivă pentru termen mediu sau lung, uneori, intervențiile pot să facă mai mult rău, chiar dacă sunt realizate cu cele mai bune intenții și cred că, din această cauză, majoritatea soluțiilor care au fost identificate au fost mai degrabă de tip administrativ. Decidenții s-au ocupat de instrumentalizare și nu de conceptualizare. Nu au fost agreate valorile centrale și țintele strategice, pe care să le susțină educația și prin care să dea sens schimbărilor inițiate. Intervențiile făcute au coincis cu mandatul unui ministru. Având în vedere că au fost și doi miniștri într-un an, aceasta nu a permis nicio coerență. Cred că dacă vorbim de planuri operaționale ne referim la o durată de minimum un an. O consecință a acestor tipuri de abordări, a schimbărilor mult prea frecvente și a lipsei unei foi de parcurs cred că este inechitatea pe care o avem în sistem. Sunt foarte multe polarizări între școli foarte bune și școli la care mesajul nu a ajuns. Din această cauză, accesul și calitatea sunt mai degrabă întâmplări, acolo unde se întâmplă și nu întotdeauna consecințe ale unor demersuri sistemice, structurate și susținute.
A.N.: Are educația din România și puncte tari? Suntem mai buni decât alții la ceva?
M.Ș.: Experiența mea din ultimii trei ani, de când sunt mai aproape de firul ierbii prin intensificarea activității în cadrul organizației neguvernamentale a cărei membră sunt de 26 de ani și prin experiența de predare, pe care am onoarea să o realizez în cadrul Facultății de Psihologie și Științele Educației, îmi spune că există aspecte relevante și chiar remarcabile, care, așa cum spuneam anterior, se datorează oamenilor care lucrează în școală. În opinia mea, împărtășită cu a altora, pentru că nu am eu nicio exclusivitate de anunțat, profesorul este cel care face diferența.
A.N.: Sau echipele de profesori.
M.Ș.: Sigur, și pentru completitudine aș adăuga că bune rezultate se obțin sub auspiciile unui manager care activează mai degrabă ca lider și a unui management care nu le interzice profesorilor să fie buni sau mai buni decât directorii și inspectorii. Dezirabil este ca leadershipul școlilor să faciliteze, printr-o cultură organizațională colaborativă, contextul realizării unor experiențe de învățare prin care să se poată asigura învățarea de calitate. Vorbim despre acea învățare care se produce prin emoție pozitivă, prin încurajarea copiilor și a tinerilor care învață să nu se teamă de greșeli, despre învățarea care are scop, ale cărei rezultate le înțelegi. Și am întâlnit nenumărate exemple, indiferent unde ne ducem, din punct de vedere geografic. Tocmai de aceea, cred că un decident, oricare ar fi el și în orice moment al discuției, ar avea obligația, responsabilitatea să identifice toate aceste bune practici. Referitor la bune practici, ceea ce voi spune este inspirat dintr-o experiență realizată în perioada în care am fost la ETF (www.etf.europa.eu). Este vorba despre o metodologie a bunelor practici. Este important să existe și să beneficieze de largă recunoaștere internațională, la nivel de expert, desigur. Și aici avem tot felul de abordări care pot avea chiar efecte perverse: bune pentru cine?, practica cui?, în ce situație / context?, care sunt factorii de succes ai respectivei practici?.
Eu cred că România ar câștiga foarte mult dacă nu ar începe de fiecare dată de la zero, dacă ar înțelege că un mandat al unui ministru va rămâne oricum în istorie și dacă ar valorifica experiențele care pot fi asociate mandatului unui alt ministru, atâta timp cât sunt bune, în accepțiunea meritocrației și a performanței recunoscute și validate internațional. Dacă s-ar face o astfel de selecție, aceste practici pot fi identificate cu foarte multă ușurință, pentru că am văzut profesori care sunt capabili să lucreze în echipă, am văzut copii curioși, care vor să învețe. În acest caz, nu mă refer acum doar la rezultatele deosebite precum cele de la concursurile internaționale, ci la copiii din clasele normale, din mediul rural de exemplu, pe care îi întâlnești, și față de care, la sfârșitul discuției, te simți vinovat că nu poți să faci mai mult. Dar noi fiind un ONG, singur nu putem avea intervenții sistemice. Admir colaborarea pe care administrația publică, primăriile, consiliile locale reușesc să o aibă și ceea ce oferă din puținul pe care îl au și am întâlnit mulți dintre reprezentanții acestora care spun: „Adică cum să nu investim în școala noastră, de la noi din comună/oraș?”. Acum sigur că dacă reușim să ieșim din logica unei campanii electorale, pentru că, din păcate, politicile publice din România sunt calendaristic corelate cu campaniile electorale, și putem să transcendem aceste cicluri, probabil că atunci vom reuși să identificăm unele practici și să fie inițiate programe suport acelora care nu pot să facă la fel de bine. Să nu îi sancționăm pentru că nu pot să facă. Inhibând plasticitatea creierului, indiferent că e vorba de vârstă fragedă sau nu, efortul de a fi creativ va rămâne fără rezultat. Avem nevoie de recunoaștere, suntem oameni! Trebuie să fim motivați ca să mergem mai departe.
A.N.: Dacă ar fi să stabilești doar 3 priorități pentru reforma educațională din țara noastră, care ar fi acelea?
M.Ș.: Primul lucru pe care l-aș face ar fi să lansez un dialog național despre ceea ce înseamnă Spațiul european al educației în perspectiva 2025, despre ce înseamnă dezvoltarea durabilă și agenda 2030. Pentru ca aceste procese de transformare să aibă sens pentru noi, trebuie să fim jucători activi în dezbaterile europene și internaționale găzduite de organizații ai căror membri suntem. Este vorba despre implicarea cetățenilor în dezvoltarea politicilor publice. Cu atât mai mult, eu cred că fiecare dintre profesorii din sistemul nostru trebuie să știe că România participă la un design pentru anul 2030, la un design pentru anul 2025 pentru educația la nivelul Uniunii Europene. Măcar din aceste considerente, cred că o proiectare pe termen mediu ar trebui să existe, apropo de peticirea sistemului.
Și aș face o dezbatere care să conducă la o abordare integrată pentru că nu pot să am o strategie a României pentru dezvoltarea cercetării, dezvoltării, inovării (CDI) aici, în partea cealaltă mă duc să fac strategia pentru capitalul uman, o alta pentru partea economică, mai am și o strategie națională pentru dezvoltare durabilă și apoi apare educația. Dacă ele nu-și vorbesc între ele, nu am cum să văd rezultate și impact pozitiv. Apropo de bune practici identificate, desigur că se pune problema scalării lor. În absența unei strategii de dezvoltare integrată care să devină cadrul scalării, chiar și bune practici se transformă în insule de excelență care dispar în timp.
Apoi, eu aș începe construcția sau reabilitarea casei educației și formării profesionale cu sau de la fundație. Orice casă cred că trebuie să aibă o fundație solidă. În cazul nostru este învățământul primar și gimnazial. Să nu uităm educația timpurie. Observăm că avem regres în ultima perioadă la rezultatele pe care copiii le au la vârsta de 15 ani. Pentru mine, PISA nu este „The Holy Book”, dar este una dintre evaluările care, alături de TIMSS și PIRLS, oferă anumite informații despre ceea ce sistemul poate să facă pentru societate. Copiii nu trebuie sancționați pentru că au acele rezultate. Trebuie să vedem de ce în România avem acele rezultate.
A.N.: Copii nu se nasc defecți, este evident.
M.Ș.: Da, exact. Ceea ce aș putea să spun este că pe locul trei, pentru mine, ar fi politicile care sunt bazate pe evidențe, pe cercetare, care sunt documentate. Deci cred că aș revoluționa – este un cuvânt foarte static, nu? – tot ceea ce înseamnă cercetarea pentru educație și formare profesională. Sunt foarte multe decizii care, din nefericire, sunt luate de cei care nu l-au întâlnit, adică înțeles pe Moromete cu al său ”pe ce te bazezi?”. Dar, din păcate, acesta este o realitate observată și în alte țări. Pentru că am spus că am avut ocazia să lucrez cu toate statele membre ca să pot să dau mesajul acestora în toate celelalte 30 de țări cu care am lucrat la ETF, afirm cu dovezi că, de cele mai multe ori, din nefericire, nu documentăm deciziile. Și atunci, dacă experiența unei persoane sau a unui grup mic de persoane, este cea care contează, următorul grup va spune “Și experiența mea contează!” și tot așa ajungem să perpetuăm măsuri de politici care duc către nicăieri.
A.N.: Bun, suntem cel puțin două persoane în această intenție de revoluționare, așa că poate iese ceva bun. Căci asta este speranța tuturor! Să reușim să dezvoltăm educația!
Interviu de Anca Nedelcu, profesor universitar doctor, Prodecan, Facultatea de Psihologie și Științele Educației
Foto credit: arhivă personală
