Când viaţa îţi cere să faci o schimbare, să te reinventezi, să te mişti din loc sau măcar să priveşti spre ceea ce îţi va cere viitorul în plan professional, priveşti în stânga, priveşti în dreapta, apoi priveşti din nou doar în faţă. Acum un an, când am privit doar în faţă, am ales să mă înscriu la masterat. Singurul program de masterat care m-a “chemat” a fost cel numit “Învăţare, inovare şi coaching” de la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea din Bucureşti. Da, recunosc că mi-a sunat curios acel cuvânt pe care nici măcar nu îl întâlnisem înainte: coaching. Din dicţionar nu am primit suficiente informaţii, puţinele informaţii nefiind relevante pentru domeniu. Am apelat la informaţiile de pe internet, am prins oarecum idea, dar nu am reuşit să ajung până la a-mi reprezenta ce se întâmplă, de fapt, în coaching. Memorasem chiar şi o definiţie. Dar … lipsea esenţa! Mi-am propus, odată ce am fost admisă, să aştept până în toamnă când aveau să înceapă şi cursurile. Primul curs reprezentativ pentru noul domeniu a fost “Laboratorul de coaching”.

În acest Laborator aveam să aflu că în coaching este nevoie de … chimie. Chimie … dar nu de acea chimie care îmi dădea fiori reci în clasele de gimnaziu şi coşmaruri în clasele de liceu. Poate atunci, la finalul clasei a zecea, am realizat prima, cea mai simplă şi cu impact pentru restul vieţii secvenţă de autocoaching. Aşadar, am intrat din nou într-un laborator, coachingul fiind acea nouă substanţă concentrată, alchimică, în care se combină prezenţa coachului cu tehnici, reguli, concepte, competenţe specifice domeniului … primul experiment nu mi-a spus mare lucru, adică nu m-a conectat, nu a produs scânteia … nu vedeam legăturile chimice … am confecţionat neîncrezătoare un pătrat din hârtie, am rupt o mică bucăţică din el … se vedea puţin din lumea de dincolo de pătrat … am respectat indicaţiile şi am mărit zona de hârtie înlăturată … se vedea mai mult, dar eu nu vedeam coachingul … mi-am dat seama că eram pur şi simplu nerăbdătoare. Am aflat că era vorba despre cadrul de referinţă al clientului, cadru care conţinea, în plus faţă de peisajul propriei existenţe, schemele cognitive, legile după care funcţionează, limbajul curent şi modul de exprimare şi care putea fi lărgit în timpul acompanierii sale de către coach.

Coachingul este un domeniu nou şi aflat în continuă şi accelerată dezvoltare, dar are deja “instrumentarul” său: reguli, cod de etică, tehnici de lucru, moduri de abordare, structură proprie.

Încă de la primele cursuri am considerat ca fiind impresionant şi motivant felul în care timpul îşi găseşte locul şi rolul său în coaching: apelul la prezent, abordarea prezentului pentru a face un salt spre performanţa viitorului m-au încântat cu atât mai mult cu cât nu trecuseră multe luni de când optasem conştient pentru a mă raporta în viaţa proprie la evidentele avantaje ale rămânerii în prezent la nivelul minţii şi al sufletului. Dinspre prezent spre viitor este drumul care se construieşte pentru performanţă. Planul de acţiune al clientului se realizează pentru viitor. Trecutul ocupă foarte puţin loc într-o şedinţă de coaching, poate chiar ocazional, făcându-și simțită prezența doar atunci când pentru client devine relevant un mod de a acţiona care i-a asigurat reuşita în momente anterioare.

Revenind la concreteţea fascinantă a coachingului, aş evidenţia rolul coachului aşa cum l-am descoperit: în calitate de coach însoţesc clientul în proces, lăsând în spaţiul clientului conţinutul situaţiei prezentate; recunosc şi promovez (prin atitudinea mea) relaţia de egalitate, bazată pe respect reciproc; clarific unele secvenţe reformulând şi parafrazând, asigurându-mă astfel că în primul rând clientului îi este clară situaţia ce reiese din formularea ideilor sale; formulez întrebări inteligente pentru a conduce clientul spre performanţa pe care nu o întrevede fără susţinerea coachului. Inteligenţa clientului este respectată, cel din faţa mea fiind o persoană ce poate fi considerată competentă, competitivă, determinată, puternică. Dacă în urma şedinţei de coaching clientul se simte ajutat, acest ajutor nu va consta nici în sfaturi, nici în indicaţii din partea mea, ci în noile reflecţii stârnite clientului pe parcursul întâlnirii, pe multitudinea/ concreteţea/ soliditatea şi aplicabilitatea planului de acţiune ce îi va fi noul reper pentru îndeplinirea obiectivului contractat.

La doar câteva săptămâni de la primele contacte cu această disciplină nouă, am considerat că transformările iniţiale şi cele mai importante sunt în lumea proprie, în universul meu, univers care este răscolit de propriul Big Bang, este îmbogăţit cu o a treia ureche, cu ochi care privesc altfel, cu intuiţie crescândă, cu afinitate spre redescoperirea reperelor ce ţin de utilizarea emisferei drepte a creierului, cu filtre care facilitează înţelegerea omului din faţa mea. O avalanşă de mici sarcini părea să inunde creierul ce îmi era înrădăcinat în cotidian. Lărgirea propriului cadru de referinţă îmi oferea în primul rând instrumente noi pentru a înţelege oamenii, pentru a comunica, pentru a deveni mai raţională, pentru a contribui la o nouă performanţă proprie. Mintea părea cucerită de freamătul propriu descoperirilor epocale, de wow-ul şi zarva stârnite de orice este nou, captivant şi motivant. În această vânzoleală, am redescoperit tăcerea. Mai lucrasem cu tăcerea, în fel şi chip, cel mai drag demers fiind un articol în scrierea căruia pusesem suflet şi implicare. Tăcerea coachului, noua mea tăcere, având o nouă şi sugestivă definiţie (tăcere= … … …) chiar într-un dicţionar de specialitate (Cardon, 2018), îmi permite să ascult altfel. Ascultarea, care în alte contexte îmi era confiscată de propriile gânduri, argumente şi judecăţi de valoare, diluată de răspunsuri/replici gândite ad-hoc, care îşi cereau rostirea ameninţând comunicarea reală în toate aspectele ei, se lasă degrabă dezvăluită şi îşi cucereşte dreptul de a fi considerată autentică şi activă. Ascult pentru a simţi, nu numai pentru a afla. Ascultarea este prilej de întâlnire cu emoţiile şi cu mintea celui din faţa mea. Ştiind ce trebuie să urmăresc, fără a evalua şi/sau a compara, privesc tăcut spre tine, drag client, aud verbele folosite de tine, constat cum te raportezi la curgerea inevitabilă a timpului, privesc spre rolurile pe care ţi le asumi şi spre responsabilitatea pe care o angajezi, simt în ritmul respiraţiei tale şi văd pe chipul tău emoţia ta şi ştiu că vrei să ai în faţă şi să îţi găseşti propriile soluţii. Şi chipul tău vorbeşte, iar din a ta postură cuprind energia pe care în scopul tău o pui! Şi sunt aici, acum … ascult! Şi tac! Apoi se aud şi întrebările adresate de mine pentru ca tu să îţi găseşti ideile, cuvintele, verbele de acţiune şi să îţi întocmeşti măcar un mic plan pe care să îl urmezi după ce şedinţa de coaching se va fi încheiat. Tot ceea ce vom discuta împreună va fi învăluit în confidenţialitate.

Coachingul presupune doza sa de implicare, de libertate şi de relaxare în acelaşi timp … Ocazia întâlnirii într-o cafenea cu M.R. (părintele unui elev) mi-a oferit ocazia de a “gusta” din necunoscutul ascultării în psihoterapie … mai mult de o oră… o poveste de viaţă prezentată precipitat, un amestec de trecut şi prezent, privind spre un viitor incert … un moment de tăcere din partea persoanei şi o privire care îmi sugerează o pauză mă umple de speranţă … o fi sau nu o fi loc de vreo întrebare inteligentă? (Mă relaxez! E doar o simplă întâlnire cu o persoană cunoscută.)… soarbe cafea din ceaşcă şi reia povestea … decid să aştept şi să ascult … peste doar câteva minute se opreşte din vorbit şi cere din priviri o reacţie din partea mea … îmi amintesc că am învăţat la facultate că întrebarea potrivită se ţese singură dacă ascultarea este atotcuprinzătoare … e primul caz real, prima întrebare adresată din mintea mea de coach, întrebare care nu a fost smulsă cu vreun cleşte din minte, ci s-a ivit ca zorile, firesc, la timpul potrivit … privesc şi îmi simt propria emoţie … primesc răspunsul său şi simt cum o nouă întrebare îşi face loc … încă una … Iată vidul! Vidul acela îmi dovedeşte mie, coach începător, că am reuşit să realizez un prim pas important!  Prima experienţă de coach se termină cu o întrebare suspendată în aer şi cu sentimentul că e posibil să fi auzit un angajament din partea clientei mele … sau măcar câteva verbe de acţiune … O lună mai târziu aveam să observ că un simplu dialog într-un context în care coachingul nu ar fi fost de practicat mi-a oferit siguranţa aceluiaşi gând: să ascult cu prezenţă, să ascult activ, să fiu acolo pentru omul din faţa mea sunt suficiente pentru ca din mintea mea să apară întrebările inteligente … cu încredere privesc spre următorii … 5 paşi spre a deveni coach. Mă simt mai aproape cu fiecare mic pas, chiar dacă îmi par paşi mărunţi şi fără importanţă. Doar am reţinut de la curs că “Un elefant se mănâncă pe felii!” … cunosc povestea unui singur elefant şi îmi zboară mintea la el: Elmer, prietenul din clasa pregătitoare al elevilor mei. El poate fi mâncat pe pătrăţele, în fiecare pătrăţel alegând să încadrez eu fiecare experienţă sumară de coaching, superbă în ciuda lipsurilor sale, motivantă prin reacţia omului din faţa mea.

Se ţese un puzzle în faţa ochilor mei şi nu sunt pătrăţelele lui Elmer, ci piesele şedinţei de coaching aşa cum mi-au fost prezentate la curs. Caut să îmi reprezint prima şedinţă de coaching, acea şedinţă în care eu voi avea un scaun al meu mai puţin înalt decât al clientului, în care mă voi implica fără a simţi teama că nu ştiu nimic din domeniul său (expertiza este a lui, după cum şi responsabilitatea pentru modul în care va face ca prin acţiunile sale viitoare să îşi îndeplinească obiectivul/ obiectivele contractate încă de la începutul şedinţei). Cum totul este nou şi coachingul mă surprinde prin unicitatea şi specificitatea modului de lucru, orice element care seamănă măcar cu ceva cunoscut îmi dă un plus de încredere şi de motivaţie … obiectivele îmi sunt prietene vechi! Asemenea celor din managementul de proiect, acestea trebuie să fie S.M.A.R.T. Emoţia mea se mai risipeşte … obiectivele se împletesc într-un fir roşu al discuţiei. Claritatea, precum şi uşurinţa prezentă în formularea lor îmi oferă indicii în privinţa gradului în care omul acesta ştie ce îşi doreşte. Voi urmări de la o şedinţă la cealaltă în ce fel a reuşit să urmeze planul de acţiune şi şi-a atins obiectivele.

Povestea clientului îmi solicită amintita ascultare activă şi până la întrebările inteligente timpul se scurge parţial delimitat pentru a rămâne câte ceva pentru fiecare dintre cele patru secvenţe ale şedinţei de coaching. Fie că doreşte să îşi rezolve favorabil sieşi o problemă, fie că accede spre niveluri superioare de performanţă, acest client are încrederea că eu, coachul, îl voi însoţi prin intermediul întrebărilor până când va întrezări în ce fel se poate îndrepta spre îndeplinirea obiectivelor. Felul în care povesteşte, atitudinea sa faţă de subiectul înfăţişat, reacţiile sale, energia și emoţiile sale îmi oferă repere care mă încurajează să aleg un demers dintre cele cunoscute. Timpul şi experienţele diferite îmi vor orienta mai clar opţiunile, având ocazia să explorez, pe rând, diverse tehnici de lucru şi să le adaptez la nevoile persoanei ce se va lăsa însoţită de mine pe drumul său cu mai multe oportunităţi de dezvoltare.

Până la prima şedinţă formală de coaching mă voi bucura de spaţiul de lucru oferit de instituţia în care îmi desfăşor activitatea ca profesor pentru învăţământ primar. Am observat deja cum două-trei întrebări preluate din coaching şi potrivite contextului pot transforma în împăcare şi încredere atât lacrimile, cât şi revolta unui copil. M-am bucurat să trăiesc momentele în care întreaga clasă vibra pentru a oferi răspunsuri unor întrebări deschise care îi orientau pe copii spre performanţe superioare la matematică. Feedback-ul în timp real nu era o noutate pentru elevi, doar că acum e mai prezent şi mai structurat. O întreagă clasă de elevi pare să aibă un nou cadru de referinţă, mai larg, mai orientat spre înţelegerea nevoii de performanţă, relaţii de grup sănătoase, spre grijă reciprocă.

De asemenea, mă voi implica la un nivel cât mai bun în oportunităţile de a studia şi de aplica ceea ce am învăţat în laboratorul de coaching.

M-a bucurat provocarea de a studia (pentru cursul de Coaching şi mentorat pentru cariera didactică) despre felul în care coachingul în domeniul educaţiei îşi pune deja amprenta asupra dezvoltării carierelor cadrelor didactice din ţări ca Statele Unite ale Americii, Canada, Australia. Mi s-a părut interesant şi antrenant să vin în contact (în cadrul cursului Fundamentele coachingului) cu studente de la Ştiinţele Educaţiei care ne-au devenit, mie şi colegelor, primii clienţi. A fost o experienţă copleşitoare de ambele părţi, cu emoţii, reţineri şi temeri, cu descătuşări ale gândurilor, cu viziuni noi de ambele părţi.

Aşadar, la finalul primului an de masterat, îmi văd propria viaţă altfel, privesc spre mine cu o încredere nouă, ştiu ce este coachingul, ştiu cum să lucrez cu instrumentele studiate, recunosc valoarea şi potenţialul acestui nou domeniu pe care sper să îl regăsesc curând, cu acte în regulă şi specialişti recunoscuţi, şi în învăţământul românesc.

Practician în educaţie, mai reflexiv ca oricând, am pus gând bun în dreptul perfecţionării mele în domeniul coachingului, cu atât mai mult cu cât am simţit modificări importante în atitudinea elevilor mei care au conştientizat, în fiecare zi mai mult, ce implică acea contractare care îi responsabilizează şi le dă o putere nebănuită de înţelegere şi acceptare.

Adriana Ealangi (Olaru), masterandă, Învățare, Inovare și Coaching în Educație,

Foto credit: Pixabay

Distribuie: