Când ne imaginăm că o inimă de copil înflorește sub fiecare cuvânt al profesorului sau al colegilor, am putea avea senzația că atunci când intrăm într-o clasă vedem un câmp picurând culori dolofane de iubire.
Când ne imaginăm că o inimă de copil se ofilește sub fiecare cuvânt al profesorilor sau al unor colegi, am putea avea senzația că intrăm într-o clasă-ruină. Cum se simte o ruină? Este un spațiu în care respirația ti se oprește de tristețe. Tristețe pentru ce a fost, o inimă în hohote de râs copilăresc. Tristețe pentru ce ar fi putut să fie, o inimă deschisă spre ceilalți. Dar acum e o inimă în care ecoul singurătății pulsează același „nu meriți mai mult”.
73 % dintre copii se simt singuri la școală, o realitate subliniată în cadrul ultimei conferinte Rodawell. O singurătate care se simte confortabil în îngrămădeala clasei asemănătoare unui lift în care te strivești de străini.
Cunoscând că o inimă care crește caldă și curajoasă are nevoie de un câmp nemărginit ca un vis de copil, nu de o ruină a dezamăgirilor de profesor sau a respingerii celor din jur, cum pregătim și dăruim ore de încântare, de descoperire, de dialog inimilor de copii? Acele inimioare aproape transparente, pline de comori, ce ne readuc aminte și nouă în ce lume trăim. O lume minunată pe care o creăm pentru noi, ca oameni, ca profesori, pentru ei, alături de ei. O lume în care iubirea e ceva firesc, nu o listă de condiții și nu mereu afișată pe ecran sau redată în scris.
E o iubire de profesor, părinte sau protector în care e timp să te uiți în ochii lor până în inimă. Pentru că acolo privirea va sta, peste ani, ca o încurajare sau ca o privire de sus ce strivește.
Ca profesor, mi-am dat seama că îi învățăm pe copii să privească…fie cu deschidere, căldură, curiozitate spre ceea ce îi înconjoară, fie cu mustrare, răceală, obtuzitate, în grile de „nu poate fi decât așa”.
Sunt copii care au parte de fericire la școală și vin cu inima ușoară că într-un templu în care au liniștea necesară gândurilor lor, dar sunt și copii care au parte de inimi sloi ce îi tot măsoară și nu sunt în stare să-i învețe, să le vorbească pe limba lor.
Bunătatea și inimile ușoare pot fi nestematele unei clase, valori care sădesc un viitor care promite un câmp de posibilități înfloritoare. Dar poate fi și situația opusă, ruinantă, unde critica și distanța de necuprins dintre profesor și elev transformă școală într-o fabrică de automatisme.
Fericirea la școală le permite copiilor să vorbească din inimă, să lege conversații sincere, să fie inventatorii propriilor instrumente de învățare, să glumească inteligent, să își transforme clasa într-o expoziție a imaginației, să scrie pe tablă mesaje zâmbitoare, să aibă intensități pe care să fie susţinuţi să le îmbrăţişeze și să se simtă cu o inimă puternică în orice situație. Fericirea la şcoală găzduieşte o clasă de inimi ce se cunosc, ce știu ce le aduce tresărire și care își dăruiesc momente frumoase.
Copiii desenează inimi peste tot și ne amintesc că fiecare lucru are demnitatea lui. De aceea, prețuind inima a tot ce ne înconjoară, ei nu vor deveni distructivi și nu vor fi deconectați de resursele ce le stau la îndemână.
De câțiva ani, când intru într-o clasă, mă întreb dacă celor cărora le aparține cunosc valoarea ei. Practicând aikido și salutând la plecare dojo-ul, mi-a trecut prin gând că un dojo și o clasă sunt atât de asemănătoare. Cum salutăm o clasă? Cum o părăsim? Cum ne adresăm inimilor pentru ca acestea să prindă curaj şi să se antreneze pentru a fi în siguranţă?
Cu inima aproape de bancă și de cei lângă care se formează, e nevoie de respect față de propria evoluție și de o anumită pregătire. Ca în aikido, e nevoie să fii pregătit să scoți în exterior ceea ce te poate lovi „adânc”, spre centrul ființei. Prea multe cuvinte nemeritate ajung în ființa copiilor ce nu au filtre să pareze aceste lovituri.
Prin programul “Pedagogia fericirii”, mi-am propus să dezvolt în clase limbajul fericirii, autonomia copiilor, designul lecțiilor care le conferă sentimentul progresului, lecții în care au timp să fie cu sine și cu ceilalți, își găsesc propriile soluții și se bucură pentru reușita tuturor.
De la conștientizarea senzorială, senzațiile intense copleșindu-i pe mulți copii, la conștientizarea gândurilor, care îi pot împiedica să ia decizii potrivite, totul se face spre fericirea copiilor.
Orele de la școală sunt dedicate minții și inimii copiilor și pot fi, cum altfel, declarații de iubire, protecție și încurajare. De la inimă la inimă, mesajele de fericire infloresc printre băncuțe. O iubire mare nu se revărsă decât tot în alte inimi.
Andreea Denisa Puiu, cadru didactic și doctorand FPSE
Foto credit: arhivă personală
