Zilele trecute, stăteam de vorbă cu un cunoscut și, inevitabil, a venit vorba și despre manualele școlare. Cum se putea altfel, doar suntem, din nou, în plin scandal legat de „calitatea” noilor manuale pentru clasa a VI-a și nu numai. Surprinzător, am zice, având în vedere asigurările pe care le primeam de la autoritățile responsabile potrivit cărora, odată cu revenirea la manualul unic, editat de o singură editură, toate problemele cu care ne-am confruntat în ultimii ani vor fi complet rezolvate.
Dar haideți să vedem care este de fapt problema care nu-și găsește o rezolvare decentă de atât de mulți ani. Aparent, este doar o dispută pe marginea numeroaselor greșeli existente în manualele de geografie, istorie și limba română, care, evident, fac deliciul presei [1]. Desigur, în principiu, discuția publică este extrem de binevenită pe orice temă de interes, inclusiv pe marginea manualelor școlare. Problema este aceea că discutăm de mulți ani despre aceleași lucruri, fără să fi găsit o soluție decentă și asta din cauza identificării eronate a surselor problemelor cu care ne confruntăm. Așadar, este acest perpetuu scandal legat doar de niște impardonabile erori de tehnoredactare?
Un pic de istorie
Pentru a înțelege mai bine fundătura în care ne aflăm, se impune… un pic de istorie. Schimbarea educațională din România post 1989 a adus cu sine manualul „alternativ”, în fapt, un mecanism care oferea profesorilor și elevilor șansa de a alege dintre mai multe manuale realizate pentru aceeași disciplină și același an de studiu. Cu alte cuvinte, politica manualului unic (single title policy) a fost înlocuită cu aceea a manualelor multiple (multiple title policy). Întrebarea legitimă este “există o justificare pedagogică pentru această schimbare?” Cu alte cuvinte, susține această abordare învățarea? Au elevii o mai bună șansă de a-și valorifica la maximum potențialul de creativitate?
Fără a intra în prea multe detalii, propunem un răspuns afirmativ, atâta vreme cât acceptam două ipoteze de lucru și anume: (i) între elevi, ca de altfel între oameni în general, există semnificative diferențe în ceea ce privește motivația pentru învățare, stilul și ritmul de învățare, background-ul cultural etc. și (ii) manualul este mai mult decât o lucrare științifică, este un instrument care facilitează accesul elevilor la cunoaștere. Dacă așa stau lucrurile, atunci diversitatea metodologică și abordarea creativă sunt pe deplin justificate. De aici și ideea de manuale multiple, care propun metode diferite de acces la o anume realitate. Simplificând, unu plus unu fac doi în toate manualele, dar această operațiune poate fi învățată în multiple feluri: deductiv sau inductiv, individual sau în grup, repetând, dar și cântând, desenând, jucându-te, sau rezolvând o problemă de viață reală.
Ideea de manual multiplu se justifică în egală măsură prin mutarea accentului de pe memorarea de cunoștințe pe un proces mai complex, care presupune capacitatea celor care învață de a utiliza informațiile deținute în contexte variate și prin importanța cu totul aparte pe care o capătă planurile atitudinal și valoric. Dacă, așa cum arătam mai sus, o operațiune simplă precum unu și cu unu implică dificultăți de abordare, atunci implicarea planului atitudinal (îți ajuți colegul care are dificultăți de învățare sau nu?) este cu atât mai laborioasă, iar soluțiile sunt cu atât mai variate.
Unde este, de fapt, problema?
Deși justificat din punct de vedere teoretic și deplin concordant cu un sistem educațional ce-și propune formarea și dezvoltarea de competențe, procesul de elaborare a manualelor multiple nu a fost lipsit de controverse de-a lungul timpului. Trecând peste tribulațiile începuturilor, care pot fi justificate prin caracterul de noutate al sistemului, sau prin precara pregătire a profesorilor de a pune în practică noua paradigmă educațională, de cel puțin zece ani, reproșurile în ceea ce privește calitatea acestor manuale nu contenesc. Atenția este atrasă tocmai de nejustificat de multele greșeli existente în text, dar și de precaritatea unora dintre soluțiile pedagogice oferite de autori. Desigur, cam în aceeași perioadă, s-a adăugat și jenanta, nedreapta discuție despre editurile „veroase” care nu urmăresc decât profitul, despre autori îmbogățiți ș.a.m.d.[2] Faptul care nu putea fi contestat însă era cel legat de minusuri calitative de natură să pună în discuție măsura în care această abordare în producerea manualelor conducea la efectul scontat.
Astfel, ajungem la momentul actual, când autoritățile educaționale române iau măsura radicală: reîntoarcerea la paradigma predecembristă a manualului unic și monopolului editorial în producerea manualelor școlare. Eram asigurați că sacrificiul are un scop nobil, anume înlăturarea tuturor „neajunsurilor” care au însoțit reforma curriculară românească.
Dar situația în care ne-am aflat la acest nou început de an școlar a fost foarte departe de tabloul idilic care ni s-a promis: noile manuale s-au confruntă cu exact aceleași probleme ca și cele de până acum! Mai mult, reproșurile reciproce între editura unică, autori și evaluatori îmbracă aspecte dramatice, fiind menționat chiar recursul la justiție. Și atunci, nu cumva ministerul de resort a atacat o falsă problemă? Nu cumva problema stătea în altă parte și nu în caracterul multiplu al manualelor? În opinia autorului, lucrurile chiar așa stau, cauzele reale ale slabei calități a manualelor școlare trebuind să fie căutate chiar în modul în care a fost organizată producerea acestora în ultimii ani. Să mă explic.
Prima problemă, dar nu neapărat cea mai gravă, constă în profunda neînțelegere a ceea ce înseamnă elaborarea unui manual școlar. Dacă analizăm intervențiile publice ale autorităților, precum și cele mai recente reglementări în domeniu, am putea crede că un grup de profesori (prezumăm că sunt excelenți stăpânitori ai domeniului!) pot scrie un manual de unii singuri, urmând ca o editură, confundată cu tipografia, să facă doar exercițiul de tipărire. Orice persoană care a fost parte a procesului de realizare a unui manual știe că lucrurile nu stau deloc așa. În realitate, profesorii-autori au autoritate deplină asupra conținutului științific și abordării pedagogice propuse, dar transpunerea acestora într-un manual de calitate nu se poate face fără o colaborare strânsă cu editura.
Pur și simplu, sunt zone de activitate în care competența autorilor este limitată și ne gândim la asigurarea unui layout adecvat (cartea trebuie să motiveze și prin format, nu-i așa?), la identificarea acelor ilustrații care susțin procesul de învățare, dar respectă și legea copyright-ului ș.a. Și mai există ceva ce aparține întru totul editurii: munca puțin spectaculoasă, dar extrem de necesară a tehnoredactorului care trebuie să asigure o exprimare corectă și adecvată, să elimine erorile de tehnoredactare și … să se asigure că harta la care face trimitere un anumit exercițiu este chiar la locul potrivit. Așadar, în procesul de realizare a unui manual școlar, munca specialiștilor într-un anumit domeniu de studiu nu poate fi separată de efortul specialiștilor în producerea de carte, școlară în cazul nostru! Sau se poate, dar cu riscul realizării unui produs de slabă calitate, pe care nu poate să și-l asume nimeni până la capăt.
În contextul descris, este limpede că realizarea unui manual de bună calitate este un proces laborios, în cadrul căruia factorul timp este unul determinant. Cum se poate realiza un manual de bună calitate în trei sau patru luni de zile, uneori și mai puțin, așa cum pretinde ministerul educației, organizatorul acestui proces? Nu, acest lucru nu este posibil, nici în paradigma manualelor multiple, nici în contextul manualului unic! Și am ajuns la ceea ce autorul acestor rânduri crede că este marea problemă a procesului de realizare a manualelor școlare: timpul alocat dezvoltării manualului.
Cu riscul de a plictisi prin apelul la câteva detalii tehnice, am să amintesc că, în procesul de producere a manualelor, vorbim de un ciclu care cuprinde etape standard, de care nu se face abstracție nicăieri în plan internațional. Acest proces cuprinde, minimal[3], etape precum:
- aprobarea și publicarea curriculumului disciplinei pentru care se pregătește manualul, momentul zero al procesului de realizare a manualului;
- elaborarea ofertei, etapă ce presupune o consistentă colaborare autor-editură;
- evaluarea ofertelor și selectarea acelora care contribuie realmente la implementarea curriculumului disciplinei[4];
- tipărirea manualelor selectate și distribuirea lor către școli.
În practica internațională, etapa căreia i se alocă cel mai mare interval de timp este aceea a dezvoltării manualului (atenție, nu a manuscrisului!), aceasta putând fi extinsă până la doi ani, sau chiar mai mult. De ce această „risipă de timp”? Simplu, pentru că elaborarea propriu-zisă este urmată de o etapă de testare/ pilotare în clase de elevi și de revizuire a manualului în funcție de rezultatele obținute. Este momentul în care autorii află dacă limbajul folosit este înțeles de elevii cărora li se adresează, dacă exercițiile propuse sunt relevante pentru dezvoltarea competențelor menționate în curriculum, dacă demersul didactic propus este unul relevant și câte alte astfel de „detalii”. Și toate acestea nu din perspectiva autorilor, inevitabil influențați de background-ul lor profesional, ci din partea profesorilor și, mai ales, a elevilor, adică a acelora care utilizează în mod nemijlocit manualul.
Cum arată managementul procesului de realizare a manualelor în România ultimilor ani? În puternic contrast cu cele de mai sus, nici nu se poate pune problema validării în școală a unui proiect de manual în condițiile în care, spre exemplu, calendarul pentru realizarea manualelor de clasa a V-a a cuprins doar șase luni (martie-august 2017) pentru întreg ciclul!
Este manualul de slabă calitate o fatalitate în peisajul educațional românesc? Desigur nu, cu doar câteva condiții minimale:
- integrarea manualelor școlare și a resurselor educaționale[5] în general într-o strategie coerentă de dezvoltare a învățământului românesc;
- asigurarea previzibilității mecanismului de realizare a manualelor școlare printr-o corectă planificare strategică;
- înțelegerea nevoii de parteneriat între autoritățile educaționale, autori și editorii de carte școlară ca pe o condiție sine qua non a calității resurselor educaționale.
Este oare posibil? Ce părere aveți?
Eugen Palade, consultant educațional
Foto: pixabay.com
[1] Din păcate, discuția/disputa în cauză vizează precumpănitor aspecte de suprafață, dar de loc lipsite de importanță, precum erorile de tehnoredactare (ne place să credem că sunt de tehnoredactare!). Mediului academic îi revine, probabil, mult mai complexa sarcină de a evalua măsura în care aceste manuale respectă programele școlare, conduc spre dezvoltarea competențelor clamate în curriculumul școlar.
[2] Trebuie spus că problematica manualelor școlare din România este una deosebit de complexă și că, în acest spațiu, nu ne propuneam să facem o trecere în revistă exhaustivă, cu atât mai puțin să oferim soluții atotcuprinzătoare.
[3] Procesul este unul complex și presupune mai multe etape, detaliere pe care nu vom face în contextul acestor rânduri. Spre exemplu, pentru asigurarea predictibilității procesului, autoritățile educaționale ar trebui să publice în timp util un calendar pe termen lung al introducerii unor noi manuale, pentru a oferi editurilor șansa de a-și constitui colectivele de autori, calendarul de lucru ș.a.
[4] În cele mai multe sisteme avansate de învățământ, această etapă nu există, alegerea manualului făcându-se la nivelul școlii.
[5] În peisajul educațional contemporan, rolul manualelor tradiționale, pe suport de hârtie, este în puternic declin, în favoarea manualelor digitale și a resurselor educaționale deschise.
