Când a început să ne fie rușine că purtăm o altă culoare?
Învățăm de la o vârstă foarte fragedă că este important să fim drăguți, să ne înțelegem cu ceilalți și să prezentăm întotdeauna lumii cea mai bună versiune a noastră. Răsplata este una pe măsură: reușim apoi să avem prieteni, oameni care, aparent, sunt ca noi și ne place asta. Ne simțim confortabil în această poziție și suntem animați, probabil, de convingerea că numitorul comun este acela care ne conferă securitate socială. Și… dacă semeni cu celălalt, vei fi mai lesne acceptat și valorizat, nu-i așa?
Dar vine un moment, mai devreme sau mai târziu, în care anumite întâmplări, prilejuite de numeroase contexte de viață, se adresează unui registru al sensibilităţii proprii, de natură să stimuleze un început de reflexivitate: ai obosit și te întrebi, firesc, de ce. Ești împins într-o confuzie teribilă și începi să cauți cu tenacitate propria legitimitate. Începi să te întrebi ce ai putea face dacă ai fi eliberat de exigenţele unor contexte convenţionale.
Este paradoxal că a-ți dori să fii acceptat, să fii perceput ca făcând parte dintr-un grup, să fii o persoană obișnuită, ,,normală” necesită un efort extraordinar.
În multe sisteme sociale și biologice, indivizii se bazează pe observarea altora pentru a-și adapta comportamentele, a-și revizui judecățile sau pentru a lua decizii. Când se confruntă cu opiniile covârstnicilor cu privire la o anumită problemă, oamenii tind să filtreze și să integreze informațiile sociale pe care le primesc și să-și adapteze propriile convingeri.
Iar micul om, la începutul vieții sale sociale, în care îi este dat să întâlnească o multitudine de persoane, vrea să trăiască o viață școlară obișnuită ca oricine altcineva, și alege, voluntar sau nu, să poarte o ,,haină neagră” și să se încadreze în tiparele impuse de context. Dar, odată cu trecerea timpului, uită să o mai dea jos și rămâne astfel încastrat…
Poate că purtarea unui ,,palton roșu” constituie bagajul care vine odată cu expunerea propriilor vulnerabilități. Poate. Ceea ce este și mai dureros este că ne simțim fericiți atunci când purtăm ,,haina neagră”, care seamănă izbitor de tare cu a celorlalți. Nu, pentru a fi sinceri, în totalitate sinceri, ne simțim foarte bine. Ne simțim bine… aparținând unui grup.
Fiecare persoană este complexă, cu multiple fațete și plină de această dorință sinceră de a fi înțeleasă. Dar la fel de adevărat este că necesită timp și o înțelegere empatică a persoanei pentru a-i putea aprecia valoarea. Dar rareori avansăm mult dincolo de conștientizarea minimală a ceea ce trebuie să facem pentru a fi acceptați. Și riscăm, astfel, să devenim o simplă copie a tuturor celor din jurul nostru; o poezie bine scrisă, dar care nu transmite nimic nou.
Dar atunci când suntem încurajați și susținuți moral de către cineva să ne ascultăm vocea, ne asumăm riscul de a fi ridiculizați și ostracizați pentru că suntem diferiți, pentru că gândim în mod diferit. Iar acel cineva, acea persoană care poate produce o schimbare este cadrul didactic. Profesionistul poate îndeplini rolul de model, împuternicind copiii și tinerii cu instrumentele sociale și de învățare necesare pentru a face față multiplelor urcușuri și coborâșuri ale vieții.
Se conturează, în acest context, un element ce nu trebuie neglijat: efortul conștient din partea cadrelor didactice pentru a oferi un mediu de clasă care să le permită elevilor să devină ei înșiși, să-și asume riscuri, să învețe din greșeli și să înțeleagă cum să-și asume responsabilitatea pentru acțiunile și comportamentele lor. Așadar, transferul complex ce se realizează între profesor și fiecare educabil ar trebui să încurajeze libertatea de gândire, decizie și acțiune, să stimuleze inițiativa și spiritul de independență. Acest proces, care necesită timp și angajament din partea profesionistului, facilitează îmbrățișarea unei imagini de sine pozitive pentru copii și tineri.
De pildă, cercetările din domeniul psihologiei continuă să confirme faptul că oferirea de posibilități studenților stimulează curiozitatea și motivația naturală de a învăța (Harter, 2012). O caracteristică foarte importantă a elevilor pe care profesorul o poate influența este sentimentul de eficacitate autopercepută sau sentimentul de încredere în capacitatea lor de a fi cursanți de succes în diferite clase și subiecte diferite și extrapolând, de a fi oameni de succes (de exemplu, McCombs & Marzano, 1990).
Acele caracteristici diferite de ale celorlalți ne determină nu numai să ieșim în evidență, dar și să strălucim ca personalități. Printr-o varietate de reacții bine articulate, ivite din tipare interacționale și comunicaționale, ajungem să apreciem ,,ciudatul” și spunem pur și simplu, rezumând în clocotitorul imperativ: ,,Este bine să fii diferit, nu-ți cere scuze pentru asta, nu fi stânjenit și, mai presus de toate, ASUMĂ-ȚI UNICITATEA!”
Miruna Luana Miulescu, doctorandă la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei (Universitatea din Bucureşti) și asistent de cercetare la Institutul de Științe ale Educației.
Sursa foto: pixabay.com
Resurse bibliografice:
Harter, S. (2006). The cognitive and social construction of the developing self. New York: Guilford Press.
McCombs, B. L. & Marzano, R. J. (1990). Putting the self in self-regulated learning: The self as agent in integrating skill and will. Educational Psychologist, 25(1), 51-69.
