”O triplă confruntare explozivă, deopotrivă amuzantă și dramatică, prezentată cu un adânc spirit de observație, Class este o piesă multipremiată despre dificultățile de învățare: în școală, în viață, oriunde.” Irish Times

Teatrul Național București si-a completat repertoriul, din această primăvară, cu o piesă despre educație, căci era momentul să vorbim și pe scenă despre dificultăți de învățare, despre profesori mai mult sau mai puțin autentici, despre trauma tablei albe, despre teama de psihologi școlari sau despre limitele relației părinte-profesor.

Class a fost scrisă în 2017 de Iseult Golden și David Horan, scriitori irlandezi care redactează texte împreună, oameni de teatru în adevăratul sens al cuvântului, actori, regizori, dar și profesori la Academia Națională Lir din Irlanda. Golden și Horan sunt recunoscuți nu doar pentru piesele de teatru, ci  și pentru adaptările textelor lui Oscar Wilde pentru TV.

Pe lângă textul excepțional, piesa de teatru datorează succesul extraordinar de la București regizorului Felix Alexa, care spune că ”într-o societate românească profund bulversată, inclusiv în sistemul de învățământ, acest spectacol este un semnal de alarmă necesar, dar și o formă de a ne exorciza frustrările și neputințele proprii”. Alexa este recunoscut în lumea teatrală națională și internațională, montând până acum peste cincizeci de spectacole. Fascinant este faptul că regizorul își propune, într-un mod cât se poate de asumat, să vindece frica de noi înșine cu ajutorul umorului, tandreței și intensității emoționale.

Deși piesa se joacă în sala Atelier, o sală cu dimensiuni reduse, actorii sunt printre cei mai recunoscuți. Astfel, profesorul (căci mereu începem cu el, nu?) este jucat de Richard Bovnoczki și trimite mesajul următor: ”Uneori greșesc și adulții, să nu uitați asta.”. Gavril Pătru și Alexandra Sălceanu sunt părinții, cei care refuză să accepte că pot avea un copil diferit de ceilalți, cel mai probabil deoarece nu acceptă nici despre ei înșiși acest lucru. Jayden (Ciprian Nicula), copilul, impresionează prin profunzimea relațiilor, în special cu colega sa, Kaylie (Sandra Ducuță).

Știu că am dat până acum câteva indicii despre ce este (și nu este) această piesă de teatru. Nu vreau să introduc în articol un rezumat al piesei pentru că scriu aceste rânduri cu dorința sinceră ca un număr cât mai mare dintre cei care le citesc să ajungă pe un scaun al sălii ”black-box” de la Național. Cu toate acestea, cred că e nevoie de niște motive mai clare pentru care consider că orice părinte, elev, cadru didactic sau om aflat într-o relație trebuie să vadă (măcar o dată…) această punere în scenă. Astfel, Class este despre:

  • Teama părinților de a primi un diagnostic. Sau de a numi într-un fel problema pe care o are copilul lor. Căci numele, eticheta, oferă un cadru real, sistematizat, în spatele căruia nu mai poți afirma că totul este în regulă. Mii de părinți se tem zilnic în România.
  • Învinovățire. De fiecare dată când părinții sunt puși față în față cu un obstacol pe care îl are propriul copil, prima reacție este auto-învinovățirea. Pe lângă faptul că acest sentiment nu facilitează în niciun mod depășirea obstacolului de către copil, învinovățirea creează fisuri în relația din familie și în concepția adultului cu privire la cât de bun este la această meserie, de părinte.
  • Etichete. Spectatorul află prea puține lucruri pentru a-și putea forma o imagine completă despre personaje, așa că nu le poate judeca decât prin prisma etichetelor pe care și le setează: prost, taximetrist, delincvent, neimplicat, agresiv, superior. La fel e în viață, încadrăm oamenii în tipologii încă de la primul cuvânt.
  • Amintiri. De fiecare dată când este chemat la școală pentru o ședință, la vederea tablei, a planșelor pe pereți, a băncilor și scaunelor aranjate la fel ca atunci când el era elev, părintele are în fața ochilor un set de amintiri ce îi încețoșează orice conversație în acel spațiu. Spațiu ce a fost (și poate încă este?!) folosit ca simbol pentru frică, stres, anxietate, eșec inevitabil.
  • Profesori autentici, reali. Societatea în care trăim creează portretul profesorului dezirabil drept un om moral, care nu greșește niciodată, care știe mereu ce gândește cel din fața lui, mereu calm, fără probleme personale aduse în spațiul școlii. De aici poate și surpriza de pe fețele unora dintre spectatori atunci când descoperă, scenă după scenă, că Profesorul McCafferty nu e perfect, ba din contră, greșește, poate deveni violen, nu știe soluția optimă și nici cum să predea totul pentru toți.
  • Diferențe de învățare. În lumea contemporană, fiecare diferență de învățare pe care o are un elev ar trebui înțeleasă și tratată personalizat pentru a putea fi minimizate rămânerile în urmă. Cu toate acestea, reacțiile nu sunt pe măsură, nici în piesă și nici în realitatea noastră zilnică.
  • Opinia despre terapie. ”Copilul tău are nevoie de psiholog” pare a fi ultima replică pe care un părinte vrea să o audă din partea școlii. Poate este și pentru că nu trăim într-o societate suficient de informată cu privire la rolul psihologului, poate este și pentru că părinții acceptă să vorbească deschis doar despre problemele fizice pe care le are copilul lor. Oricum ar fi, suportul psihologic nu este o realitate ușor de acceptat de majoritate.
  • Conflictele profesor-părinte. Punctul de legătură dintre profesor și părinte este copilul. Și, cu toate acestea, de multe ori, pare că aceștia uită că scopul conversației lor este binele copilului și se lasă conduși de propriile nevoi și conflicte interioare, generate de faptul că cel din față are o altă viziune despre acest ”bine”, astfel luând naștere adevărate conflicte exterioare. Care nu fac decât să dăuneze tuturor părților.
  • Părinți care nu își cunosc copiii. Căci pentru a-ți cunoaște propriul copil, nu e nevoie doar să îi cunoști culoarea preferată sau cel mai bun prieten, ci cum se simte, ce crede, prin ce transformări trece. Iar pentru asta, un părinte are nevoie de timp și, mai ales, de întrebările potrivite. Pe care poate că nu l-a învățat nimeni, niciodată. cum să le adreseze.
  • Peer learning. Când profesorul din spectacol se lovește de atitudinea refractară a elevilor lui cu privire la lucrul suplimentar, acesta le câștigă încrederea și afecțiunea prin egalizarea rolurilor: fiecare învață de la celălalt ce știe mai bine, căci niciunul nu este mai bun ca altul, ci doar mai priceput într-un domeniu. Și cum altfel să te aprecieze mai mult un elev decât după ce îți ”predă” dansul, jocul sau un sport?
  • Problemele de cuplu. Cuplurile disfuncționale sunt dezbătute frecvent în ultima perioadă, știm că nu e ușor pentru niciuna dintre părți, că mereu există două descrieri diferite ale aceleiași povești și multe altele. Cu toate astea, știm cum afectează asta educația copilului? Cât de mult e nevoie să împărtășim cu el? Cât de mult trebuie să știe profesorul despre relația părinților pentru a-și adapta procesul de predare?
  • Relația cu moartea. În lumea copilăriei, moartea nu este prezentă decât dacă moare, într-o poveste, personajul negativ. Viața reală ne arată, din păcate, că și oamenii buni sunt surprinși de un final iremediabil, iar copiii nu știu cum să gestioneze asta. Cum nu știu de altfel nici copiii de ieri, deveniți azi adulți, pentru că nu i-a învățat nimeni niciodată. Modul în care piesa trece aproape cu vederea un eveniment profund traumatizant nu face decât să descrie cum este abordat subiectul în viața de zi cu zi: ca și cum nu s-ar fi întâmplat vreodată.

Și dacă toate motivele de mai sus nu v-au convins, pliantul despre spectacol se încheie cu o pagină al cărei titlu impresionează: ”În România există aproximativ 250.000 de copii cu dificultăți de învățare”. Din păcate, ce nu avem pentru ei este și o viziune coerentă pentru a-i ajuta. În timp ce UNICEF promovează integrarea și expunerea la diversitate, noi (prin miniștri vechi sau noi) nu facem decât să încurajăm separarea lor sau ignorarea totală a problemei. Poate și doar pentru unul dintre acești copii, pentru a-l înțelege mai bine și identifica modul optim prin care îl putem sprijini, piesa aceasta merită o seară din viața dumneavoastră.

Aș fi putut încheia acest articol cu orice citat emoționant din piesă, fie că este strigătul de ajutor al lui Jayden către profesorul său: ”Dacă dumneavoastră nu mă puteți ajuta, atunci cine?” sau constatarea profesorului Mc Cafferty: ”Un profesor nu are voie să se piardă cu firea”. Însă niciunul dintre ele nu ar putea exprima cu adevărat cât de adânci sunt rădăcinile emoțiilor din copilărie, cât de greu se recuperează diferențele sociale, cât de mare e prăpastia dintre familie și școală, deși amândouă doresc binele copilului, cât de greu e pentru un copil să joace rolul unui adult și cât de multe simte un copil aflat într-o familie care se destramă.

Așadar, singurul mod potrivit de a încheia aceste rânduri este următorul: Class, TNB, Sala Atelier, 18-19 octombrie.

Și probabil încă multe date ulterioare, căci mesajul acestei piese trebuie să mai răscolească mulți oameni.

Acest articol-recenzie prezintă opinia mea cu privire la acest spectacol, interpretarea proprie a simbolurilor și temelor lansate de textul piesei și nu intenționează să generalizeze sau să descrie pe nimeni, ci doar să aducă în atenție o piesă de teatru care oglindește fiecare teamă interioară a unui om de educație.

Sursă foto : https://www.tnb.ro/ro/class

Smaranda VLAD, studentă la Pedagogie, anul II

Distribuie: