„Cea mai îmbucurătoare parte a muncii mele este să-i privesc pe oameni cum se schimbă” este una dintre afirmațiile cercetătoarei americane, Carol Dweck, profesoară de psihologie la Universitatea Stanford, cea care a întreprins studii ample în domeniul motivației și cel al dezvoltării personale. De fapt, cartea sa, „Mindset”, tradusă în limba română la Editura Curtea Veche, se deschide cu o altă afirmație pe care nimeni, cu atât mai puțin educatorii, fie ei părinți sau profesori, nu ar trebui s-o scape din vedere. „O simplă părere despre tine însuți îți poate influența o mare parte din viață”, ne spune Carol Dweck.
După cum v-ați dat seama deja, cartea sa constituie subiectul acestui articol și reprezintă o recomandare pentru zilele de vacanță rămase, o lectură care, cu siguranță, vă va ajuta să vă (re)construiți relația cu elevii în noul an școlar și, de ce nu?, să vă repoziționați în legătură cu propria învățare și propriul parcurs profesional.
„Mindset” cuprinde 8 capitole: „Două mentalități”, „Mentalitățile privite în profunzime”, „Adevărul despre înzestrare și randament”, „Sport: mentalitate învingătorului”, „Afaceri: mentalitate și leadership”, „Relații: mentalitatea și dragostea”, „Părinți, profesori și antrenori: cum se formează mentalitatea” și „Schimbarea mentalității: atelier de lucru”.
După cum sugerează atât titlul, cât și recurența cuvântului „mentalitate” din denumirile capitolelor, exact cu acest concept se ocupă Carol Dweck în lucrarea sa, făcându-și cititorul să înțeleagă că totul stă în modul în care se raportează la sarcinile de lucru, la scopurile pe care și le propune și la obstacolele întâlnite în învățare, la propria dezvoltare.
Cercetătoarea americană prezintă pe larg trăsăturile oamenilor caracterizați de unul dintre cele două tipuri de mentalități: cei cu mentalitate rigidă vs. indivizii cu o mentalitate flexibilă. Primii sunt dominați de „convingerea că abilitățile lor sunt bătute în cuie.” Dacă ai o astfel de mentalitate înseamnă că aceasta „te face dornic să ți le demonstrezi în permanență”. Trist este faptul că mentalitatea rigidă, cea care devine treptat o piedică în atingerea potențialului individului, îi este acestuia inoculată de la vârste fragede. Cum? Prin aplicare unor teste de inteligență și inducerea ideii că acestea spun totul despre copil (ceea ce poate duce la etichetare negativă), prin lăudarea unor abilități, a talentului și așa-zisei înzestrări native, în locul prețuirii și accentului pus pe efortul depus de copil în învățare. Pentru a le dezvolta copiilor și oamenilor în general mentalitatea flexibilă este necesar, așadar, ca ei să fie lăudați pentru efortul, determinarea, munca și perseverența de care au dat dovadă într-o anumită situație de învățare, nu pentru „genialitatea” care-i caracterizează. Doar în acest fel, ei vor fi convinși că însușirile lor pot fi dezvoltate și vor fi mai motivați să învețe.
În schimb, cei cărora le este inoculată mentalitatea rigidă ajung să creadă cu tărie că „inteligența, personalitatea și moralitatea sunt predeterminate”, iar ei nu vor face altceva decât să caute să le dovedească. Dacă te caracterizează mentalitatea rigidă, afirmă Dweck, „nu se poate să lași să se întrevadă sau să se simtă că ai avea vreun deficit în privința acestor aspecte fundamentale”. Tocmai de aceea, acest tip păgubos de a ne raporta la noi înșine și la lume este cel care ne mână constant în lupta de a confirma…de a ne confirma inteligența, abilitățile etc. Ceea ce uităm este faptul că o asemenea abordare ne ține departe de provocări, căci devenim extrem de temători…ne este frică de eșec. Astfel, vom pluti confortabil într-un mediu al familiarității, vom refuza activitățile care ne-ar putea periclita statutul de apt, bun, priceput într-un anumit domeniu sau disciplină, convinși fiind că fie ai ce-ți trebuie de la natură, fie nu ai, și atunci nu are rost să te lansezi într-un necunoscut care îți poate răpi titlul de „Cel mai…” .
Făceam mai sus referire la cele două tipuri de mentalități și la modul în care îl lăudăm pe copil. Afirmații de tipul ”Bravo! Este un rezultat foarte bun. Înseamnă că ești isteț în ceea ce privește aceste teste.” vor conduce negreșit la o mentalitate rigidă. Astfel, un copil care primește constant mesaje de această natură va refuza sarcini cu grade ridicate de dificultate, de teama de a nu mai putea confirma istețimea pentru care fusese inițial elogiat. În schimb, cuvinte de genul ”Este un rezultat foarte bun. Cu siguranță, ai muncit foarte mult.” vor sădi în copil mentalitatea flexibilă de care are atât de multă nevoie. Demn de reținut este că aceste cuvinte au fost folosite de Dweck și colaboratorii săi în cercetările întreprinse. Prin urmare, ipoteza lor a fost confirmată: „lăudarea abilității i-a condus pe elevi direct spre mentalitatea rigidă, iar ei au și arătat toate semnele acesteia: când le-am dat de ales, au refuzat o nouă sarcină provocatoare din care ar fi avut de învățat. Nu voiau să facă nimic care să le expună lipsurile și să le pună talentul la îndoială.”
Deși poate sună clișeic, este necesar ca profesorul, educatorul în general, să nu-și uite rolul fundamental, acela de agent al schimbării. Această schimbare începe cu schimbarea mentalității copilului sau tânărului pe care-l educă. Doar ajutându-l să fie deschis la nou, la provocări, dornic de a-și testa și dezvolta abilitățile, în ciuda riscului de a eșua și de a se expune în fața altora ca un novice, elevul va ajunge să aibă o mentalitate flexibilă, descătușat de „povara talentului” care umbrește „plăcerea” de a învăța. „Pentru cei cu mentalitate flexibilă nu are niciun sens să renunți.”
În schimb, metalitatea rigidă este cea care dă naștere „sindromului efortului redus” care se accentuează în adolescență. Așadar, mare atenție la cuvintele pe care le folosiți dacă îndrumați adolescenți! „Sindromul efortului redus”, spune Dweck, „este deseori văzut ca o modalitate prin care adolescenții își afirmă independența de adulți, dar este și un mod în care studenții cu mentalitate rigidă se autoprotejează.”
Capitolul 7, cel dedicat părinților, profesorilor și antrenorilor, este extrem de util, căci ne oferă și exemple de bune practici, mai precis, de mesaje care pot demola sau construi indivizi.
În calitatea noastră de educatori, este necesar să reținem ceea ce afirmă Dweck: „fiecare cuvânt sau acțiune lansează un mesaj. Le transmit copiilor-sau elevilor ori sportivilor-cum să gândească despre sine. Poate fi un mesaj asociat cu mentalitatea rigidă, care zice: Ai trăsături fixe și eu le judec. Sau poate fi un mesaj asociat cu mentalitatea flexibilă, care spune: Ești o persoană capabilă să evolueze și sunt interesat de dezvoltarea ta.”
Să fim atenți, așadar, la cuvinte! Ele pot schimba mentalități și, în cele din urmă, vieți!
Nicoleta Călinoiu, absolventă master FPSE
Foto credit: pixabay
