Una dintre principalele calități ale școlii este antrenarea răbdării, competența transversală – probabil ne-intenționată – care te însoțește pe drumul vieții, într-o logică a recompensării întârziate a învățării (delayed gratification) cu care ne-am obișnuit și în virtutea căreia funcționăm până la finalul vieții. Anduranța așteptării este uriașă, dacă stai să te gândești: noi și copiii noștri, stând în 12 ani de școală nu mai puțin de 10.800 ore (echivalentul a peste 1.2 ani, fără întrerupere) doar așezați în bancă.
Desigur că domolirea mobilității are efecte pedagogice nemăsurate, pe care le putem doar intui, dat fiind că nu avem date de cercetare consistente care să ateste atare achiziții, precum stăpânirea acțiunilor necontrolate, netulburarea simțurilor, limitarea inițiativelor, focalizarea atenției, tihnirea entuziasmului în beneficiul intelectului și, mai ales, buna îmblânzire a reacțiilor, atât de utilă păcii societății și politicienilor, ani mai târziu. Din bancă, viața e într-adevăr mult mai blajină decât am fost firesc proiectați să acceptăm, astfel încât, în lipsa altor opțiuni, devine natural ca în bancă să faci ce TREBUIE, nu ce VREI. Până la urmă, te mulțumești cu bălăngănitul picioarelor, te concentrezi pe cuvinte și anii trec, obișnuindu-te să privești în sus, din bancă, așteptând ceva mai bun.
Antrenamentul școlii și universității pentru răbdare e viguros: necesită mulți ani de fraze neutre din punct de vedere pragmatic, fără implicații acționale, pe limba diferitelor discipline școlare, teme acasă și restul îl știți și voi. Primele proprii încercări în manipularea cuvintelor sunt în conformitate cu ce ai observat atâția ani, sub rezerva că, lipsindu-ți metoda compoziției, poți improviza: în loc de dicționar ai o găleată, pe care o răstorni fără pâlnie pe foaia de hârtie, încercând apoi să sortezi 2-3 idei norocoase, pe care le separi cu ajutorul punctuației, conservând semantica.
Este o metodă bună: la final obții fraze lungi, în care predomină virgulele ca semne de punctuație, abundând în descrieri și repetiții non-redundante, sinonime antonimizate, toate având sens împreună, mai ales dacă te asiguri că sintagmele și unitățile logice ale discursului sunt complementare, ne-senzaționale și eventual interschimbabile semantic. De la câțiva dintre mentorii de cuvinte poți învăța că, dacă tratezi subiectul într-o manieră eseistică, probabilistă, reflexivă, cu pretenții științifice, poți să scrutezi arta, candidând grav la obiectivitate; aici, alegerea subiectului poate fi importantă, dar nu fundamentală, având în vedere numărul de cuvinte eligibile și disponibile pentru exprimarea acelorași idei în feluri diferite, conform diferiților algoritmi de ambiguizare.
O altă lecție neprogramată a școlii este în legătură cu modul impredictibil în care ajungi să faci cunoștință cu propriul stil de învățare.
Cu o cogniție lipsită de auto-determinare, într-o lipsă orbească de transparența a meta-învățării – nu știi neapărat ce, din ce, de ce sau când să înveți – pe care ajungi să o respecți ca pe o virtute specială a “artei“ pedagogiei, un soi de preludiu timpuriu la marea artă românească de a ne mira filosofic, ciclic de “neașteptatul care se întâmplă întotdeauna” al lui GB Shaw. Nu știi de ce ai luat un 2 pentru că nu ți-ai amintit un nume de autor, sau de ce iei 9 la bac doar pentru că ai zis “așează” în loc de “așază”, nu știi ce urmează decât dacă ți s-a încheiat media, dacă ți s-a dat nota, dacă ți s-a acordat diploma, dacă ai fost așezat la masa profesorilor sau nu, dacă ai avut coroniță pe cap, dacă ți s-a zis că ești bun sau mediocru sau slab, dacă ți s-a pus o etichetă, dacă ai fost așezat într-un sertar, într-un catalog, într-un rând, într-o bancă, într-o universitate, într-un bureau de birocrat.
Știi că ai făcut bine sau rău dacă ai fost pedepsit ori premiat, ceea ce crește în tine un reflex stabil, cu potențial de a deveni un bun paralizant al oricărei forme de creație care s-ar putea întâmpla în afara unui sistem de recompensare. Și cu toate acestea, cei mai mulți dintre noi ajung să nu cunoască niciodată ce pot cu adevărat, ce nu pot, ce talente înnăscute au, în ce le stă potențialul și care sunt domeniile unde pot excela. Este un paradox că avem atât de mulți profesori care învață și implementează atâtea strategii didactice, din care atât de puține permit împărțirea responsabilității în privința atingerii obiectivelor învățării cu cel care învață.
În ultimul deceniu am fost bombardați cu expresia “societatea cunoașterii”.
Ni se spune ”cunoașterea = putere” deși nu ne-am pus foarte des problema definirii acestei cunoașteri și cum s-ar reflecta ea pe bune în politici educaționale aplicate: ce înseamnă că ai cunoaștere, la nivel social, comunitar, sau individual? Cunoștințe, abilități, deprinderea de a învăța oricând, oricum, oriunde? Sau mai degrabă că poți face mai multe lucruri, pentru că viteza vieții noastre, a informației, banilor, oamenilor ori a digestiei, e pur și simplu mai mare? Și la ce sunt bune cunoașterea și puterea, dacă rata demografică a statelor, care aparent au mai multă putere, este în declin? Cine se va bucura mai mult de această cunoaștere, statele, afacerile sau oamenii? Este societatea cunoașterii un fenomen real sau e doar un alt buzzword de glorificare a internetului? Și dacă puterea societății cunoașterii nu stă în tehnologie, atunci cum de a apărut fix acum în miezul celei de a patra revoluții industriale din istoria cunoscută a omenirii? Este cunoașterea un capital de dezvoltare? Este ea putere cu adevărat? Și dacă e așa, de ce în 2018, doar 1% din oameni – capitalul uman, cum ar veni – deține 96% din capitalul financiar al planetei? Putem obține cunoaștere dacă învățarea noastră este 100% dirijată sau, mai degrabă, cunoașterea se dobândește în acțiune, exercitând libertatea educației?
Cheia în care citim sintagma societății cunoașterii poate fi legată de creșterea radicală a stocării, comunicării și asimilării informației de către oameni și organizații, cu alte cuvinte creșterea exponențială a capacității de învățare a eco-sistemelor socio-economice, respectiv instituții, organizații, rețele inter-personale, ceea ce se reflectă în rate uriașe de producție, expunere și consum al inovației; pe scurt, am putea spune că societatea cunoașterii este despre ÎNVĂȚARE, mai exact despre flexibilizarea învățării și multiplicarea ei dincolo de limitele create ale umanului.
Învățarea este pâinea cea de toate zilele a cunoașterii din toate timpurile și legătura ei indisolubilă cu economia și societatea umană apare astăzi în mod fundamental mult mai rezonabil înțeleasă în practică, nu doar citată în teorie. Pentru că se derulează în fața noastră, pentru că o putem explora, asimila, mai mult ca niciodată, cunoașterea devine, dintr-o moștenire acordată doar aristocraților vechi și castelor privilegiate, un ascensor personal, de care putem dispune când vrem noi, cât vrem noi, în ce fel vrem noi. Creșterea capacităților computaționale, de procesare, de vizualizare, inovarea interfețelor digitale, realitatea virtuală, inteligența artificială, ”machine learning”, robotica, automatizarea și simplificarea proceselor, dezvoltarea de produse și servicii inteligente care “învață” pe baza datelor colectate, au permis oamenilor să producă și să vehiculeze informație, resurse, relații, într-o manieră fără precedent, dar mai ales să învețe să devină suma rezultatelor propriilor decizii de auto-educație.
De ce e nevoie de mai mult decât face școala astăzi pentru a deveni un hub de cunoaștere mai mult decât o fabrică de diplome?
Pentru ca regulile de abordare a oricărui domeniu de competență s-au schimbat și ele. Astăzi poți să înființezi o companie care oferă clienților servicii de sănătate, fără a angaja neapărat medici. Poți lansa un produs industrial fără a avea neapărat o echipă de ingineri, la fel cum poți lansa o aplicație de geo-locație fără să cunoști neapărat tehnologia GPS. Poți învăța online, urmând cursurile unei universități, fără a cere sau primi vreo diplomă. Competența însăși sau doar blocul informațional ce precede competența pot să fie singurele recompense ale învățării, permițând societății cunoașterii să construiască pânza de păianjen în jurul lui “a face”, înlocuind vechea paradigmă societală, centrată pe “a fi”. Nici măcar rachetele către Marte nu mai sunt ce au fost: este o lume în schimbare și toate industriile trec prin revoluția “societății cunoașterii”, în care capacitatea de “a face” devine un loc comun, dincolo de abstracțiunile pentru care ne pregătește școala.
Aș vrea să mă opresc asupra competenței de “a face”, fără de care am rămâne doar filosofi. Poate că nu este greu de explicat că România are una dintre cel mai puțin inovative economii din Europa, în același timp fiind un înalt furnizor de forță de muncă calificată pentru alte state unde aterizează românii. Educația este despre a crea condiții de dezvoltare a competențelor, iar abilitatea de a acționa, de a transforma ideile în gesturi, strategiile în planuri de execuție și intențiile în inițiative este și ea o competență ca toate celelalte, care se formează, exersează și rafinează pe tot parcursul vieții. A fost și denumită ca atare – ”action competences” – și reprezintă “capacitatea unei persoane de a prioritiza și iniția acțiuni posibile care pot rezolva probleme ale societății”, fiind o sursă de legitimare a schimbării sociale, conștient asumată, în aproape orice domeniu. A fi util într-un domeniu, fie în afaceri, politici publice, inovație industrială, educație, în viața de familie sau arte și orice vreți, presupune să știi ce faci dar mai ales să știi cum.
Abilitatea de acțiune se învață în acțiunea însăși – meta-reflexiv, în mers, ”hands on”, fiind vorba de un complex de cunoștințe, atitudini, abilități și relații care implică nu doar cogniție, memorie, imaginație, ci și încredere în sine, cunoaștere de profunzime a unui domeniu, intuiție, inteligență emoțională, comunicare, o bună capacitate de management al eșecului și, nu în ultimul rând, competența de a învăța, fiecare în ritmul propriu. Subiectul a fost și va fi pentru mult timp pe agenda organizațiilor internaționale.
De exemplu, Programul UNESCO de Educație pentru Dezvoltare Sustenabilă (UN Millennium Development Goals) care subliniază importanța strategică a competențelor de acțiune:
- “Cunoașterea largă și coerentă a naturii și domeniului problemelor, modul în care acestea au apărut, atât cine și ce anume este afectat de aceste probleme, cât și cunoașterea a ceea ce se poate face;
- Angajament și valori care îi motivează să participe la schimbările în societate;
- Un interes în viitor și capacitatea de a anticipa ce schimbare ar putea fi posibilă într-un anumit context;
- Competențe de gândire socială, critică și creativă, de ce lucrurile sunt așa cum sunt și ce trebuie făcut;
- Experiența situațiilor din viața reală dobândite prin participarea individuală sau colectivă la facilitarea schimbărilor”.
Nu aș vrea să se înțeleagă greșit: abilitățile de a gândi și comunica eficient, recte de a utiliza cuvintele într-un mod autentic, independent, explicit și corect sunt competențe centrale ale sistemului de cunoaștere al umanității și garanții ale succesului personal, în toate domeniile vieții. Dar după ce audiezi câteva milioane de ore de curs în școală sau universitate, cuminte în bancă, fără a pune nicio întrebare, fără interacțiune, comentarii, dialog sau experimentare directă, preocuparea pentru cuvinte în detrimentul acțiunii e un reflex instant. Toată știința care ți se deschide în fața ochilor este imuabilă și de necontestat; adevăruri intangibile, totuși în fața ta: le poți privi, admira, dar nu atinge. Nu știu dacă focalizarea sistemului pe formarea de ”soft skills” în universitate a fost neapărat greșită, dar știu sigur că metodele universitare sunt, în mare parte, ineficiente, atâta vreme cât sunt desprinse de practică și deconectate de viața reală, de noțiunea de experiment și eșec, de noțiunea de antreprenoriat social și științific. Fără planificare strategică conectată la realitate, scopuri ușor de cuantificat și acțiune, sistemul formal actual de transmitere a cunoașterii defavorizează rezultatele pragmatice în beneficiul reflecției și retoricii.
Într-un moment istoric ca cel în care se află România azi, în care exodul creierelor mioritice a atins o cotă istorică maximă, la acest fenomen contribuind, în mod special, felul în care arată și funcționează sistemul educațional și economia românească, cel mai bun lucru pe care îl putem face noi, ca cetățeni, părinți, bunici, studenți, profesori, este să învățăm să facem noi înșine controlul daunelor create de sistem și să compensăm cât mai multe dintre deficitele pe care statul, școala, universitatea sau social media ni le induc; aici nu există rețete și nici metode perfecte, pentru că fiecare om e diferit.
În România, nu am văzut sau poate nu pot fi văzute eforturile de politici publice care să ne capaciteze noile generații să devină ”doers”, nu doar ”thinkers”. Soluția pe care o întrevăd nu este simplă; logic ar fi să nu așteptăm politici educaționale salvatoare, ci să ne dorim educație adusă de oameni care să ne inspire, să ne arate cum se face, care să ne ghideze, să ne fie alături. Învățământul de masă nu a lăsat prea mult timp mentoratului direct sau studiului acasă, care erau regulile principale ale sistemelor educaționale ale antichității, fie că vorbim de sistemul educațional Roman sau de Academia lui Platon, a antichității grecești.
Poate că este timpul să reactivăm un sistem de mentorat activ și să ne asumăm propria dezvoltare, în loc să o lăsăm aiurea pe mâna statului, familiei, naturii, altora, etc.
De ceva vreme, am senzația că suntem pe cont propriu; și că miza de schimbare nu este în mâna școlii, pentru că monopolul învățării sau al educației nu este acolo, ci în fiecare dintre noi. Și azi sunt aproape sigur ca vom putea avea o școală mai bună, atunci când fiecare dintre noi va fi capabil să îi preia rolul, oricând, oriunde, oricum.
Voi ce părere aveți?
Dr. Virgil Paraschiveanu, Absolvent FPSE
Director executiv, Fundația Centrul de Educație Aplicată
Foto: Pixabay
