Provocarea primită de la prietena mea Anca Nedelcu, referitoare la a scrie pe blogul numit incitant “Sucitorul de minţi”, mi-a ridicat câteva probleme de acomodare la un subiect care să vă oblige la evadare în interior.

Am ales o temă care macină întreaga lume astăzi: IZOLAREA… Lejeritatea de a scrie despre izolare devine incomoditate atunci când nu vrei să fii precum toată lumea. Am trăit izolarea în propria conştiinţă, sufocată de ambiţie adesea, dar şi de o dorinţă acerbă de a striga în gura mare că “NU ÎMI PASĂ CE CREDEŢI DESPRE MINE”… Izolarea era în perioada comunistă o formă frecventă de a gândi liber fără să ai dreptul de a rosti ceva. Ne asumasem în acele vremuri roşii (ce culoare fatidică şi acum…) tăcerea în schimbul libertăţii de gândire. Am mâncat izolarea pe pâine (altceva nici nu prea aveam…). Discreditarea pe care o primeam pe baza traficului de influenţă a funcţionat ca o maşinărie perfectă şi în învăţământ, dar şi în latura artistică în care cu tenacitate m-am distanţat de vulgaritate.

Am simţit izolarea în grupurile de prieteni care se construiau şi se destrămau în funcţie de interese imediate. Interesele în sine au creat grupuri de izolare amorfe, din care cine era atipic era zvârlit în afară cu dispreţ…

Izolarea mi-a creat spaţiu de gândire, mi-a alimentat memoria hulpavă de fapte rotunde, pline de sens, care să constituie broderii în timp peste un peisaj estompat. Mi-a format o educaţie scăpată din manual şi din regulamente, o atitudine cu ochii deschişi prin care să poţi scuipa sau săruta cu sinceritate. Sunt devotată izolării care m-a învăţat să ascult pe ascuns radio sau să stau la lumânare să citesc ce prinsesem din zbor de la generoşii mediului meu de viaţă minimal. Aşa ascultam cu (sesizată şi de mine…) obsesie “Ils Ont Changé Ma Chanson” şi primeam distanţarea faţă de cei din jur ca pe o şansă de a nu mă amesteca cu trecătorii … Ca să vă fac să zâmbiţi, nu eram primită nici să mă plimb cu bicicleta în grupuri “mondene”, fiind etichetată drept tocilară de către colegii de şcoală contrariaţi de plăcerea mea de a consuma timpul liber în biblioteca modestă a şcolii de cartier din orăşelul Câmpina. Cei care nu mă primeau în jocurile lor au aflat mai târziu că izolarea cea mai cruntă este în sentimente?

Iată că a venit vremea altei etape din marele film „Izolarea”. Episodul acesta era de aşteptat, am devenit disperaţi, forţăm azurul cerului şi mâncăm animale vii şi moarte, căutăm senzaţii noi şi ne miroase naşpa atunci când nu sărim în evidenţă prin strident. Îmi spuneau nu demult nişte frumoşi adolescenţi că noţiunea de prietenie nici nu mai există…Le cerusem naivă o argumentare pe tema relaţiei strânse între semeni. Şi termenul de „seamăn” şi-a pierdut esenţa, fiind depărtaţi între noi oricât de aproape ne-am fi născut. Invidia şi mătrăguna din sufletele noastre ies la iveală sub forme mai dure sau mai domoale, de ne gândim uneori ca proştii pe drum: „UNDE S-A SCURS UMANITATEA?” Răspunsul se amestecă în vânt, nu este loc de lamentaţie! A venit un virus, anunţat din timp cu semne mici, în perioada premergătoare sărbătorilor pascale să ne tragă de urechi şi să ne întrebe dement de ce suntem minimali în sentimentele noastre, de ce vânturăm orgolii, de ce suntem preocupaţi de ierarhii, de mărci, de branduri, de ce religiile nu se unesc măcar o dată pe an ? De ce epatăm prin rugăciuni tardive… De ce nu mulţumim în fiecare zi că putem apela la IZOLARE ÎN LOC DE SPITALIZARE?

Mi-am programat insule pe care să pot ateriza când mintea îmi devine rebelă. Exerciţiul din trecut al izolării îmi foloseşte şi în acest episod contemporan. Permit celor dragi şi răbdători să mă viziteze.

Locul gol de pe banca mea poate fi ocupat cu gândul oricând, iar izolarea în sine rămâne vocaţia mea!

Restul este EDUCAŢIE!

Ioana Reiter-Sandu, profesor limba și literatura română, București

Foto credit: pixabay.com