Să intrăm într-un muzeu oarecare din București. Sau din alt oraș. Sau într-o casă memorială. De la intrare se simte un miros de, de… muzeu; parcă o capsulă de aer vechi s-a spart într-un colț emanând un iz de lemn ud și de ceva naftalină stătută. Parchetul scârțâie, amintindu-ți că stai cot la cot cu istoria. Vitrinele cu geamuri și etichete îngălbenite își îndeplinesc misiunea de informare. ”Hmm, ce interesant”, spui cu mâinile împreunate la spate, cu o aplecare ușoară, într-o poziție de explorare pasiv-admirativă. Privirea se așază curioasă pe exponatele protejate de geamuri, pe care – firește – nu ai voie să le atingi. Ai venit să te informezi și asta primești: exponate, text tipărit pe un carton, corect și științific, eventual cu ceva latinească printre rânduri; și, dacă ai noroc, apare și o voce de ghid ce înviorează atmosfera cu un discurs sacadat, însoțit de o privire fixată undeva în tavan.
Acum să întrăm într-un muzeu al copiilor sau unul al științei dintr-o altă țară civilizată a lumii. Cele de tipul ”hands on”, adică unde ai voie să atingi, să învârți lucruri, să tragi de pârghii, să sufli, să compari, să…. Ați fost în astfel de locuri? Dacă da, știu că v-a plăcut, v-a prins. Fie că ai pasul mic sau mare, de la intrare pătrunzi într-un spațiu de culoare și interacțiune. Te contaminezi de un fel de bucurie a descoperirii, chiar dacă ești adult. Un freamăt de entuziasm te prinde și îți deschide pofta de a afla și de a te relaxa (căci, da, se pare că poți să le faci pe amândouă în același timp). Ești captivat, mediul ți-a trezit dispoziția de învățare, cum s-ar spune; alergi pe biciclete ca să aprinzi prin forța mișcării tale becuri, pășești într-o ureche enormă ca o Alice curioasă și lovești ciocănele producătoare de sunete. Vezi cum funcționează motoare, ce e cu pârghia aia de la fizică, înțelegi cum se produc valurile, asculți limbile popoarelor lumii, punând un stetoscop pe diferitele părți ale globului pământesc. Culoarea se amestecă provocator cu sunetele, cu experiențele tactile. Istoria, chimia, fizica, geografia învățate la școală, se amestecă și se completează, ca în viață. Te uiți cu grijă la ceas de teamă să nu se apropie ora de închidere. Înveți.
Sigur că ambele tipuri de muzeu au rostul lor. Primul are o coordonată culturală, de patrimoniu mai accentuată; are… mai mult ”tezaur”, îngrămădește în rafturi și sertare mai multe valori, fragmente de istorie, ceea ce este de prețuit și apreciat. Și poate că în cel de-al doilea, în lipsa unei intervenții de coordonare, avem mai mult ludic de dragul ludicului… Însă aceste alternative trebuie să coexiste. Povestea din spatele unui exponat clădește și ea cunoaștere, iar învățarea înflorește atunci când întâlnește interacțiunea. Iar copiii din România au și ei dreptul la alternative, au dreptul să învețe astfel, jucându-se și descoperind. Sunt deștepți, frumoși, curioși ca toți copiii. Profesorii lor au dreptul să găsească un spațiu mai mare și mai provocator decât umilul laborator pe care pe care se presupune că îl au în școală; au dreptul la opțiuni atunci când vor să iasă din perimetrul limitativ al clasei. Iar ministerul care introduce ideea de ”săptămână altfel”, trebuie să se asigure că școlile au opțiuni serioase, profesionist organizate pentru a bifa eficient această sarcină. Alături de inițiativele compensatorii locale, particulare (binevenite și lăudabile), trebuie să existe muzee puternice, susținute de forța unor autorități centrale, de bani guvernamentali suficienți pentru a nu avea exponate improvizate și puerile. Altfel, în săptămânile școlii altfel, elevii vor ști mai multe, vor fi mai buni stând la coadă la un celebru muzeu din Piața Victoriei, la gradina botanică sau cea zoologică. Toate aceste alternative devin din ce în ce mai triste. Iar această limitare a opțiunilor lasă un gust amar.
Tot un gust ușor amar retrăiesc de fiecare dată când revăd o amintire de acum aproape 20 de ani. Într-un proiect cu finanțare externă pentru școlile din mediul rural pe care îl coordonam, acestea erau dotate cu echipamente. Într-una din aceste școli, copiii – organizați pe clase – mergeau în vizită la…copiator. Da, nu mai văzuseră niciodată un copiator. Își lipeau ochii plini de curiozitate de minunăția electronică, își lipeau mâinile de ecranul de sticlă mirându-se că tot cinci degete ies desenate pe foaia aruncată din mașinărie. Astăzi, copiii respectivi sunt poate părinți. Cred că ar putea să se răzbune pe tristețea excursiei din biroul directorului unde îi aștepta obiectul inedit la care și-au copiat palmele. Poate fac ei azi un muzeu pentru copiii lor, unde aceștia nu doar să-și lipească palmele de vitrine…
Sursa foto: arhiva personală