„Și dacă totul ar începe astăzi?” Un proces onest de autocunoaștere…
Ca urmare a acestor vremuri tulburătoare, suntem provocați să parcurgem o aventură a descoperirii de sine. Un proces care, marcat complet de evenimentele contemporane, ne schimbă viziunea asupra vieții. Ne obligă să punem pauză vieților noastre obosite, trăite pe fugă, și să ne redescoperim, să părăsim rutina și parametrii tiparului în care ne desfășuram viețile confortabil până acum. Ți se întâmplă uneori să obosești? Când obosim, corpul ne cere odihnă și creierul somn. Și noi, ce le dăm? O CAFEA!” Și poate ciocolată…Acum este momentul perfect să ne oferim și altceva, dar pentru sufletul nostru! De aceea, am scris acest articol-poveste, într-o zi de izolare, alături de cărțile care mă inspiră și care au sens pentru mine (sper că și pentru voi). Ce bucurie că distanțarea socială nu se aplică între oameni și cărți.
Laurent Gounelle, autorul francez al romanului: „Ziua în care am învățat să trăiesc. O lecție despre fericire”, ne aduce în prim plan un subiect de care ne lovim tot mai des în această perioadă pe care o traversăm. Cartea pune existența într-o lumină nouă, oferindu-ne un conținut consistent care ne invită să reflectăm la propria fericire și la relațiile cu ceilalți.
Dar cum putem fi fericiți când viitorul este atât de incert? Când știrile anunță în fiecare zi o creștere a mortalității din cauza noului virus COVID 19? Când suntem provocați să ne regândim/reorganizăm activitatea și repoziționăm viețile într-un timp atât de scurt?
Revenind la cartea menționată, aceasta ne prezintă cum se schimbă complet viața unui tânăr în urma unor evenimente ciudate ce îi pun în față frica de necunoscut/frica de moarte. Un context similar, am putea spune, nu?
Mătușa Margie îi spune lui Jonathan, personajul principal, că răspunsurile sunt în interiorul nostru, în prezent – aici și acum. Căutarea lor în exterior ne duce pe o pistă greșită. Pentru că civilizația ne-a răpit ceea ce natura ne oferă: pe noi, în mod deplin și profund. „Noi, oamenii, suntem ființe complexe și natura ne ajută să înțelegem toată această bogăție interioară, pe când civilizația ne dă sentimentul de lipsă, de frustrare. Știe să ne facă să credem și să simțim că ne lipsește ceva pentru a fi fericiți. Ne interzice să ne simțim mulțumiți cu ce avem, cu ce suntem. Ne induce permanent sentimentul că suntem incompleți.” – L. Gounelle, 2014, p. 65;
Ce am învățat noi despre fericire?
Nu ne-a învățat nimeni cum să ne raportăm la pandemie, cum să facem lucrurile altfel, cum să trăim noi cu noi…nici acasă, nici la școală. Dar o întâlnim pe mătușa Margie, care, cu un spirit de pedagog, îl conduce pe Jonathan către o filosofie a educației (care ar trebui predată și în școli), către experiențele care l-au determinat să fie așa cum este în prezent. Voi reda dialogul dintre cei doi:
-Ah, dragul meu, societatea noastră nu te-a învățat să simți decât plăcerile născute din satisfacția dorințelor personale; nu ți-a lăsat alegerea să simți adevărata fericire, cea care vine din interior.
-Posibil…
-Când părinții tăi voiau să te facă fericit, ce făceau?
-Păi…nu știu, îmi ofereau un cadou…
-Ce fel de cadou?
-Cum adică?
-Cum alegeau acel cadou?
-N-am idee…presupun că încercau să afle ce jucărie îmi doream.
Margie dădu din cap a înțelegere.
-Da. Jucăria pe care ți-o doreai…Și de ziua ta ce făceau?
-Îmi cumpărau ceva, normal.
-Iar de Crăciun?
-La fel, cadouri.
Margie se aplecă să mai toarne ceai.
-Vezi tu, problema e că părinții tăi chiar doreau să-ți facă o plăcere și presupun că realmente reușeau. Fără îndoială că-și doreau să te facă fericit. Totuși nu-și dădeau seama că, în fapt, te învățau că fericirea înseamnă a primi ceva din exterior. Ceea ce e complet greșit. Cu cât te vei raporta mai mult la exterior în căutarea satisfacției, cu atât vei simți mai acut lipsa ei. (L. Gounelle, 2014, p. 65)
Numai în astfel de momente sensibile și dificile, ca cele pe care le trăim chiar astăzi, ne dăm seama cu toții că viețile noastre sunt guvernate de această moștenire culturală. „Satisfacerea dorințelor a devenit însuși motorul vieții. Fără să ne dăm seama că nici măcar nu avem nevoie de acel ceva după care alergăm de nebuni…” (L. Gounelle, 2014, p. 66) Ei bine, în astfel de situații, avem nevoie de conștientizare și s-ar putea să ne iasă.
Soluția? „Trebuie să adăugăm vieții noastre interioare chestii mai puternice decât dorințele… acele lucruri care ne permit să demonstrăm ceea ce suntem cu adevărat și pentru ce am venit pe lume, care ne fac să ne simțim mulțumiți, pătrunși de o fericire care vine din cele mai profunde straturi ale ființei noastre.” (L. Gounelle, 2014, p. 67)
Dar știti, Abraham Maslow spune că se întâmplă să avem tendința ciudată de a fugi de destinul nostru…de aici și dificultatea de a fi autentici, de a avea curaj și de a asculta vocea interioară. Uneori ajungem chiar să nu mai știm ce să facem cu viețile noastre. În plus, „avem tendința să ne dorim cu disperare să corespundem unor tipare care nu ne aparțin, care nu sunt ale noastre, ci sunt impuse de societate. „Maslow numește această tendință „complexul Iona” și mai spune că, dacă plănuim în mod deliberat să fim mai puțin decât suntem capabili să fim, atunci vom fi profund nefericiți pentru tot restul vieții. Vom fugi de propriile abilități, de propriile posibilități.
Din fericire, în izolare nu avem unde să mai fugim…acum este momentul oportun să aplicăm toate învățăturile de mai sus, din acest discurs motivațional despre autocunoaștere. În special acum, când ne întoarcem la treabă. După câteva zile în care ne-am mutat munca de la birou în bucătărie și ne-am postat pe Facebook reușitele culinare, este momentul să împărtășim curiozități, frici, direcții, bune practici…pentru că noi, cei din această comunitate, suntem implicați și formăm ceea ce numim educație, educația din România.
Totuși, Heather Morris debutează în Tatuatorul de la Auschwitz cu o serie de replici pe care cu sinceritate le împărtășesc cu voi în timp de pandemie: „Pe cine vreau să păcălesc? Sunt la fel de speriat ca toți ceilalți. Ceea ce au toți în comun este frica. Suntem toți în aceeași barcă…”. Și pentru că suntem cu toți în aceeași barcă, vom supraviețui doar împreună…cu tot cu frică.
O perspectivă asupra morții
În grădinița din pădure, acolo unde am făcut practică în Danemarca, pedagogii aveau grijă să povestească copiilor despre moarte. Ne spuneau că așa consideră ei a fi normal, să le spună copiilor de mici despre acest proces natural. Aveam chiar și un loc în curtea grădiniței care ne amintea despre acest fenomen. Într-o cutie de lemn, cu o plasă de sârmă drept acoperiș, pe pământul din interior erau așezate diverse animale moarte care erau lăsate să se descompună chiar sub ochii copiilor – loc în jurul căruia se conturau discuții despre moarte.
Mătușa Margie din povestea noastră are o învățătură și despre despre acest subiect, căci așa începe carte și tot așa se și termină:
„Conștiința morții este necesară pentru a ști să trăiești. Societatea noastră neagă moartea. Ne prefacem că nici nu există, ba chiar ne ascundem în spatele unui vocabular metaforic pentru a o numi: când pierdem un unchi bătrân, spunem că a dispărut, că a plecat, că ne-a părăsit. Spunem că l-am pierdut, ca și cum l-am mai putea regăsi după colțul străzii sau la raionul de dulciuri din supermarket. Negăm tot ce ne apropie de moarte. Ascundem cu grijă semnele îmbătrânirii din momentul în care ele apar. Nu valorizăm decât tinerețea cu atuurile ei, singurele pe care le afișăm, ca și cum a îmbătrâni e rușinos ori înspăimântător. În ziua de azi negăm moartea, drept care refuzăm limitele (fizice, financiare, de statut, ale relațiilor etc)…fără să știm că, paradoxal, conștientizarea limitelor poate fi eliberatoare. Doar când le acceptăm cu adevărat putem crește, putem să ne dezvoltăm creativitatea și chiar să realizăm lucruri uimitoare. Iar cea mai importantă dintre limite este moartea.” (L. Gounelle, 2014, pp. 244-245)
Este dificil, mai ales acum, pentru o anumită categorie: bătrânii noștri. Cei de care ne este dor, cei pe care îi iubim și care ne iubesc, dar cărora prea des uităm să le-o spunem și să le-o arătăm. La fel cum facem și cu cei dragi…în special după prea mult timp petrecut împreună în izolare, când vorbele noastre nu mai sunt atât de dulci.
Dar să nu uităm că “Străbunicii îi iubeau pe bunicii tăi, doar că nu știau cum să le-o spună. Bunicii îi iubeau pe părinții tăi, dar nu știau cum să le-o spună. Părinții tăi te iubeau, dar nu știau cum să ți-o spună.”(L. Gounelle) Acum e rândul nostru să învățăm să iubim și să le spunem tuturor acest lucru!
În final,
Dragă cititorule,
Așa cum îi place fostului meu profesor, Viorel Nicolescu, să spună: „Mână în mână cu Platon sau Aristotel, cu Comenius sau Rousseau, cu John Dewey sau Maria Montessori, sau cu altcineva care ți se potrivește ca însoțitor, ești mereu în pelerinaj, autentic revoluționar față de propria-ți viață. Ești, uneori fără să-ți dai seama, într-un continuu rit de inițiere, de trecere. Ești călătorul care se desparte de ceea ce este și ceea ce știe, trece pragul descoperind adevăruri noi și se reîntoarce înzestrat cu o nouă înțelepciune.
Iar dacă pentru Columb Dumnezeu a creat pământuri noi pe care să le descopere, ca o răsplată a strădaniei sale de călător, și tu, cititorule, vei găsi cu siguranță lumea ta dacă vei îndrăzni până la capăt să fii tu însuți fără să te trădezi niciodată.
De aceea, îndemnul meu este să ieși din temnița ta și să începi călătoria, fără să uiți că ești un mugure și nu o frunză moartă. Altfel, vei rămâne, precum călătorul lui Montaigne, pe malul râului, unde ești acum, căci, dacă aștepți să se termine apa, nu-l vei traversa niciodată să te întâlnești cu tine, cel de dincolo.”
Referințe:
- Gounelle, L. (2014), Ziua în care am învățat să trăiesc. O lecție despre fericire, București: Editura TREI;
- Stanciu, Gh. (2006), Școala și doctrinele pedagogice în secolul XX, Iași: Institutul European;
Paul Lungeanu – Master Managementul și Evaluarea Organizațiilor și Programelor Educaționale, FPSE
Foto: arhivă personală
