Despre experiențele româno-daneze au tot apărut povești pe blogul Sucitorului de Minți, în mod special sub forma unei “pedagogii povestite” (așa cum am fost inspirați, de către oameni care au încredere în noi, să le spunem), dar în acest articol ne-am propus să începem cu un dialog imaginar și să ne îndreptăm către beneficiile jocului riscant. Cu alte cuvinte, să zăbovim puțin asupra a ceea ce spun specialiștii despre acest tip de joc, pe care cu toții l-am practicat mai mult sau mai puțin, voluntar sau involuntar, și pe care îl întâlnim la tot pasul în Danemarca, dar care este ocolit pe cât se poate în România.
-Ce îți plăcea cel mai mult să faci când erai mic?
-Să mă joc!
Probabil acesta este răspunsul tuturor oamenilor mari atunci când se gândesc la perioada copilăriei, de aici putând însă deriva și alte întrebări și răspunsuri precum:
-Ce îți vine în minte atunci când te gândești la jocul acelor vremuri?
-Faptul că nu puteam să mă joc mereu cum și unde voiam eu, căci mama spunea de fiecare dată să am grijă să nu mă murdăresc și să nu cumva să mă lovesc.
Vă sună cunoscut?
Să vedem însă ce este jocul riscant. Jocul riscant este o activitate palpitantă și interesantă, care implică un risc de rănire fizică. Jocul riscant are loc în general în aer liber, luând adesea forma unor activități fizice dificile și aventuroase, copiii încercând ceva ce nu au mai făcut înainte. În acest fel, ei depășesc limita sentimentului de a nu mai controla (adesea din cauza înălțimii sau vitezei) și a depăși frica. (Sandseter, 2009, Stephenson, 2003) Prin acest tip de joc se presupune că toți copiii vor câștiga din îmbunătățirea abilităților fizice și sociale, fiind familiarizați cu mediul înconjurător și simțindu-se confortabil în acesta. În plus, în acest mod, vor putea dobândi abilități bune de gestionare a riscurilor, risky play având efecte antifobice, după cum susțin specialiștii. De altfel, practicând acest joc (care reprezintă un set de comportamente ce oferă emoții pozitive), copilul își dezvoltă abilități de apărare, iar viitoarele situații riscante din viața lui vor fi mult mai ușor gestionate, el fiind mai puțin temător (atât în situații de joc, cât și în viața reală). Bruner susține că „jocul oferă o situație mai puțin riscantă decât viața”, ceea ce înseamnă că jocul (în special jocul riscant – subiectul discuției noastre) îl introduce pe copil într-un univers care îi oferă un proces de dezvoltare complex, premergător vieții de adult.
Știați că risky play – cum îi spun danezii – reduce anxietatea? Suntem studenți în anul al III-lea, în Danemarca, și pentru că aici nu se face nimic fără conectarea la practică, desfășurăm în prezent un stagiu de practică în grădiniță – pe durata unui semestru întreg. Deși am fost pregătiți în primul semestru pentru acest moment, am fost șocați încă de cum am intrat pe poarta grădiniței. Vedeam la tot pasul copii care erau antrenați în activități ce caracterizează perfect jocul riscant, activități de la cățăratul în copaci înalți, viteză mare, necontrolată, și până la folosirea unor instrumente periculoase precum cuțit, frânghie, ciocan, cuie, fierăstrău. Ghiciți ce era în mintea unor studenți români: “nu sări!”, “nu atinge!”, “ai grijă cu aia!”, “vai, a căzut din copac – sigur e rănit!”, “dacă faci asta o să te rănești” – iar șirul de expresii care mișunau printre gândurile noastre poate continua…primele zile au fost tensionante pentru noi. Pe parcurs, am înțeles că este atât de natural, frumos și benefic pentru copii, încât am început să-i susținem și să le fim alături în fiecare inițiativă pe care o au.
Categoriile, funcțiile adaptative și antifobice ale jocului riscant:
1.Înălțimile mari, care prezintă pericol de leziuni cauzate de cădere, au ca posibile funcții explorarea mediului înconjurător; practicarea și consolidarea diferitelor abilități motorii și fizice pentru dezvoltarea mușchilor, puterii și rezistenței;
2.Viteza mare, necontrolată, care poate conduce la ciocnirea cu ceva sau cu cineva, are ca posibile funcții dezvoltarea abilităților de orientare; consolidarea percepțiilor de adâncime și de mișcare, dar și de mărime și formă;
3.Instrumentele periculoase, care pot conduce la leziuni și răni, aduc beneficiul învățării proprietăților obiectelor și a funcțiilor acestora, acest lucru fiind valoros în utilizarea acestora la vârsta adultă; achiziția de abilități importante. Această categorie este considerată ca fiind riscantă din punctul de vedere al unui adult, în timp ce pentru copii este doar o activitate captivantă;
4.Categoria elementelor periculoase, fie din cauza faptului că cei mici pot cădea în ele, fie pentru că pot face acest lucru de pe astfel de obiecte. Are ca posibile funcții explorarea mediului și familiarizarea cu acesta precum și cu posibilitățile și constrângerile oferite; îmbunătățirea abilităților copiilor de a fi conștienți de riscurile reale. Anxietatea este redusă de-a lungul timpului datorită expunerii repetate la stimuli;
5.Rostogolirea în care copiii se pot răni unul pe celălalt implică funcții precum: stimulare fizică și motorie, consolidarea unor competențe sociale complexe (abilități de gestionare și dominare, redefinire de situații);
6.Dispariția copilului, situație în care copilul poate dispărea de sub supravegherea adultului și se poate rătăci, are ca funcție explorarea propriei lumi și separarea voluntară a copilului de către grup în scopul descoperirii, dezvoltând astfel un comportament antifobic. (Ellen Beate Hansen Sandseter, Leif Edward Ottesen Kennair, 2011)
La prima vedere, aceste categorii lasă impresia, des întâlnită în România, că cei mici sunt foarte mult expuși unor pericole. Da, există numeroase pericole, dar și măsuri de protecție care minimizează riscul. De exemplu, când cei mici au în posesie cuțite pentru a ciopli lemne, în primul rând acest lucru se întâmpla mereu în prezența unui adult și au zona ochilor protejată de ochelari.
Specialiștii sugerează că unul dintre cele mai importante aspecte ale jocului riscant poate fi efectul antifobic al expunerii la fricile tipice care generează stimuli și contexte, în combinația emoției pozitive și siguranței relative cu comportamentul autonom al mecanismului de apărare. Jocul riscant reflectă terapia comportamentală cognitivă eficientă a anxietății (Allen și Rapee, 2005). Cercetările curente privind etiologia anxietății sugerează că anxietățile se dezvoltă din cauza factorilor genetici și de mediu (Allen și Rapee, 2005).
De asemenea, autorii menționați anterior susțin că supraprotecția ar putea duce astfel la niveluri exagerate de anxietate. Supraprotecția, prin controlul guvernamental al locurilor de joacă și teama exagerată de accidente pe terenul de joacă, ar putea avea ca rezultat o creștere a anxietății în societate. Ar fi, așadar, nevoie să oferim copiilor mai multe medii stimulatoare în loc să împiedicăm dezvoltarea acestora. Chiar dacă copiii cu o activitate fizică intensă prezintă riscul de a experimenta mai multe vătămări (minore), acești copii vor beneficia psihologic de atenuarea adaptativă a fricii și de efectul antifobic al jocului riscant.
Tot din categoria „Știați că?”
O preocupare excesivă privind anumite tipuri de siguranță conduce la reducerea libertății copiilor de a se juca, acest lucru având consecințe de lungă durată pentru starea de bine a acestora. Fără acces la oportunitățile pe care le oferă jocul, copiii pierd experiențe importante de dezvoltare, iar aici putem vorbi atât despre dezvoltare fizică, cât și socială, intelectuală și emoțională.
De asemenea, știați că practicienii australieni au raportat faptul că ei implică adesea copiii în luarea deciziilor cu privire la ce echipament să poarte, acest lucru oferind oportunități cu privire la întreținerea autonomiei, dar și în ceea ce privește abilitatea de rezolvare de probleme. Apter (2007) subliniază importanța jocului riscant, afirmând faptul că ajută mai târziu la supraviețuire atunci când adulții grijulii nu vor mai fi prezenți. Copiii învață să judece riscurile prin experiențele avute cu situațiile riscante, dezvoltând astfel abilități cognitive necesare pentru a lua decizii corecte.
În concluzie, dacă îmi permiteți, doresc să îi mulțumesc colegei mele (Alexandra Răduț) pentru inspirația de a redacta împreună acest articol și de a împărtăși cu noi toți idei din lucrarea ei de licență – în care abordează această temă relevantă pentru profesori, părinți, autorități și…pentru oricine crede în educație și este interesat de aceasta.
După o scurtă vacanță, noi ne întoarcem la copiii noștri să îi susținem în continuare și să învățăm de la ei să ne jucăm liber și riscant cu viața. Pe voi, dacă nu ne credeți pe cuvânt, vă învităm să cercetați, testați și aplicați! Să ne auzim cu bine, vești bune și experiențe educaționale înălțătoare! Și să nu uităm că managementul riscului devine o datorie foarte importantă pentru părinți și profesioniști în lucrul cu tinerii. Acesta, într-un climat care oferă măsuri de protecție excesive, are un impact negativ asupra drepturilor copiilor, creșterii lor, dezvoltării și calității vieții!
Alexandra Răduț, anul al III-lea, Pedagogie, FPSE; în prezent, studentă la Education and Social Studies, VIA University College, Danemarca
Paul Lungeanu, anul al III-lea, Pedagogie, FPSE; în prezent, student la Education and Social Studies, VIA University College, Danemarca
Referințe
Ellen Beate Hansen Sandseter, Leif Edward Ottesen Kennair (2011), Children’s Risky Play from an Evolutionary Perspective: The Anti-Phobic Effects of Thrilling Experiences, Norway: University College of Early Childhood Education
Foto credit: arhivă personală
