– Dragii mei, azi ne vom juca la ora de germană, am anunțat eu cu zâmbetul pe buze.

Copiii s-au bucurat foarte tare, trecuse o vreme de când nu ne mai jucasem o oră întreagă. Se acumulaseră câteva lecții și gândisem o recapitulare tip concurs.

I-am anunțat pe copii că vor lucra în echipe de câte 4 elevi. Fiecare echipă va formula întrebări pentru alte echipe şi, în funcție de corectitudinea răspunsului, vor primi puncte. Echipa cu cel mai mare punctaj la “QUIZ” va câștiga. Zis şi făcut, am pornit la treabă.

Pe tablă am trasat tabelul cu echipele și am început jocul. Copiii au avut un timp de vreo 10 minute să își formuleze întrebările. Apoi a început jocul. Primele runde au decurs fără conflicte, însă jocul devenise tot mai greu de gestionat. Dificultatea întrebărilor era diferită, claritatea în exprimare conta foarte mult, iar întrebările din care nu se înțelegea ideea rămâneau fără răspuns; acordarea punctajului devenise neclară, era greu de urmărit ordinea în care răspundea fiecare membru al echipei, unele echipe erau foarte motivate să câștige şi începură să dezvolte diverse strategii pentru a-şi urmări obiectivul.

O strategie foarte bună era de a se folosi de copiii mai puţin pregătiţi din echipa adversă şi de a-i provoca pe ei să găsească răspunsul. Altă strategie era de a formula întrebări foarte lungi până la scurgerea timpului, încât echipele să nu mai înţeleagă ce se doreşte de la ele. Copiii erau ingenioşi şi, totodată, avizi de a câştiga.

După aproape 20 de minute intense s-a lăsat cu lacrimi şi ceartă.

– Nu-i corect!

– Aţi trişat!

– Nu sunt întrebările bune!

Erau doar câteva dintre afirmaţiile care ajunseseră să fie strigate în clasă. Părea o situaţie greu de gestionat, chiar şi pentru un pedagog.

Câţiva copilaşi, cei care nu erau foarte bine pregătiţi, se simţeau atacaţi de colegii lor, care erau nemulţumiţi de rezultatele echipei. Se ajunsese chiar la situaţia de a-mi spune: “Frau, te rog să mă muţi din bancă. Nu mai vreau să stau lângă el/ea!”

Polemica continua şi se discuta intens despre scopul jocului. Ne jucăm pentru a ne distra și învăța, în același timp, vs. ne jucăm pentru a câştiga. Spiritele erau tot mai încinse, iar eu devenisem un observator, aproape un mic terorist care lansase o ditamai bomba în clasa noastră.

– Dragii mei, vă rog să vă întoarceţi la locurile voastre şi să puneţi capul pe bancă. Urmează să vă citesc o poveste.

Copiii erau nedumeriţi de atitudinea mea şi nu erau nici în cea mai bună dispoziţie pentru poveşti, dar m-au ascultat.

Am scos o foaie şi am început să le citesc.

“Astăzi le voi spune copiilor că ne vom juca la ora de germană. Copiii vor fi foarte fericiţi. Vor striga “Yeey” şi vor întreba despre cum vom forma echipele. Şi-ar fi dorit să facă echipe în funcţie de prietenii, dar vor accepta şi varianta propusă de mine. Vor formula întrebările şi abia vor aştepta prima rundă de joc. Începutul jocului va decurge foarte bine. Copiii se vor distra, dar apoi va deveni mai greu. Unii nu vor înţelege întrebările, alţii nu vor şti să răspundă. Punctele vor fi împărţite incorect şi între ei se va isca o ceartă mare. Vor spune că unii trişează, că jocul nu e corect, se vor folosi de diverse strategii pentru a câştiga. Nu vor mai ţine cont de ceilalţi, nu vor mai ţine cont de colegii lor şi atmosfera va deveni una greu de suportat. Pentru unii va fi greu de suportat această tensiune emoţională şi vor plânge. Alţii nu îşi vor mai dori să se joace vreodată. Jocul acesta a făcut foarte mult rău atmosferei din clasă. Şi totuşi, la finalul lui, ştii cine a câştigat? Da, așa este! Nimeni nu a câștigat! Toți au pierdut, în schimb.

Oare de ce ar fi nevoie încât toţi să simtă că azi au câştigat ceva?“ Aşa mi-am încheiat scrisoarea.

Atmosfera se liniştise, copiii păreau surprinşi.

– Frau, fix aşa s-a întâmplat! a spus unul dintre ei.

– Eşti o vrăjitoare cu un glob de cristal care poate să vadă viitorul!, mi-a spus o altă elevă în spirit de glumă.

– Să vedeţi ce magie fac azi cu voi!, i-am zis şi eu râzând. Aseară m-am gândit mult la ora noastră şi mi-am imaginat că aşa ar decurge. Nu pentru că am un glob de cristal, ci pentru că voi v-aţi comportat perfect uman. Ora aceasta nu este despre lecţiile de recapitulare la germană, ci este ora noastră de educaţie civică.

– Ne-ai întins o capcană?, m-a întrebat un elev.

– Da, iar voi veţi fi suficient de inteligenţi să o rezolvaţi. Ce i-a lipsit jocului meu?

Prin dialog i-am condus la răspunsul pe care îl aşteptam: REGULI.

Am discutat despre importanţa regulilor în joc şi despre cum absenţa lor poate să strice foarte mult desfăşurarea jocului. Am constatat că aveam nevoie de reguli în formularea de întrebări, de reguli pentru acordarea punctajului, de reguli pentru gestionarea răspunsurilor, de multe reguli.

Regulile, care până atunci erau privite negativ – “nu vrem reguli, ne-am săturat de reguli, iar interdicții, regulile strică distracţia” – au devenit un element considerat tare important.

Copiii au venit cu diverse exemple din pauzele lor. Discutasem despre reguli pentru că în acea perioadă erau mai multe conflicte între ei în timpul jocului liber, dar niciunul nu îşi dăduse seama că nişte reguli simple ar rezolva problema. Discutasem despre reguli pentru că ei intraseră într-o perioadă de prepubertate în care parcă uitaseră discuţiile din ultimii ani.

Capitolul “Reguli” a fost foarte bine înţeles de toată clasă, şi-au dat repede seama unde am vrut să ajung cu discuţia. Astfel, am putut trece la un nou subiect: ACORDUL. Dacă eşti prins într-un joc care nu îţi place, e important să îi poţi anunţa pe ceilalţi membri că tu nu doreşti acest joc. Să conştientizezi şi apoi să ai tăria de a spune “Stop! Nu sunt de acord să ne jucăm astfel”. Iar în momentul în care celalalt nu respectă cerinţa, el încalcă un acord. Orice joc se bazează pe acordul ambelor părţi.

– De acord vine de la “spui da că ai acordul”, a ţinut să precizeze elevul.

Situaţiile care le veneau lor în minte erau destul de puerile pentru noi, adulţii, însă reprezentau viaţa lor. Situaţia în care X i-a luat căciula lui Y, iar el trebuia să fugă prin toată curtea ca să îşi recupereze căciula, situaţia în care A i-a ascuns “în joacă” radiera lui B, situaţia în care Z îi trage o palmă peste fund lui T, iar T trebuie să îşi facă dreptate alergând să îi dea palma înapoi. Toate aceste jocuri sunt drăguţe, dacă privim în urmă cu mintea noastră de adult, însă când ne gândim la copilăria noastră, poate ne frământau aceste lucruri şi ar fi fost bine să avem în ghiozdanele noastre instrumentul de a putea spune “Stop! Eu nu vreau să mă joc aşa.”

Părea că situaţia despre acord era clară. Subiectul nu era abordat pentru prima dată în clasă, însă mici recapitulări sunt necesare periodic.

– Mă bucur că din această situaţie putem învăţa acum foarte multe lucruri, le-am spus copiilor. Clopoţelul sunase, ora trecuse, dar ei erau încă pe scaunele lor, cu atenţia crescută. Nu am luat pauza. Erau de acord să ne continuăm activitatea şi să aibă o pauză mai mare la finalul orei.

– Azi vom discuta despre o temă nouă: Reflecţia. Să ştiţi că este o temă despre care nici măcar toţi adulţii nu au auzit. Ştiam că asta le va atrage şi mai tare atenţia.

– Ce înseamnă?

– Înseamnă să te gândeşti…

– Asta e foarte uşor!, mă întrerupe un elev.

– Înseamnă să te gândeşti cu sinceritate la tine, la faptele tale, la gândurile tale, la vorbele tale, să recunoști, înseamnă să ai curaj şi o minte foarte bună care analizează. Reflecţia este o competenţă care trebuie exersată, este ca un muşchi pe care îl dezvolți făcând exerciţii dese, iar noi vom face acum împreună acest exerciţiu.

Pregătisem dinainte bileţele de reflecţie pe care erau notate comportamente şi competenţe urmărite în programa şcolară la limba germană şi educaţie civică. Elevii trebuiau să reflecteze şi să evalueze comportamentul lor la jocul anterior.

Spre exemplu:

* I-am lăsat pe colegii mei să vorbească fără să îi întrerup.

* Mi-am exprimat de fiecare dată intenţia de a lua cuvântul.

* Am fost fair-play pe parcursul jocului. Nu am încercat să trişez.

* Mi-am cerut scuze atunci când am greşit.

Aveau o listă de comportamente, majoritatea formulate pozitiv, iar ei se gândeau doar la ei. Fără teamă de evaluare, fără frica că vor primi o notă mică sau vor fi certaţi, ci cu înţelegerea că acest exerciţiu îi poate face oameni mai buni. Apoi aveau un spaţiu în care îşi puteau nota propriile observaţii. Spre exemplu: “Mi-am dorit foarte tare să câştig” sau “Atunci când colega mea a plâns nu am încercat să o liniştesc.” Cine a dorit a putut împărtăşi în clasă aspectele completate în fişă.

Următoarea fişă pe care au primit-o a fost cu aspiraţii referitoare la comportamentul propriu. “La următorul joc îmi doresc să…” După ce terminaseră de scris puteau discuta în perechi despre rezolvarea acestei sarcini.

A fost un exerciţiu puternic pentru fiecare dintre ei. I-am rugat să aducă apoi caietele la mine şi le-am dat o pauză lungă, o pauză cu scop de conciliere şi eliberare:

– Dacă crezi că sunt lucruri pe care ai vrea să le spui colegilor tăi, profită de pauza aceasta. Unii au mers să îşi ceară scuze, alţii s-au îmbrăţişat, unii au vrut să se joace, ţinând cont de noile reguli.

Între timp, eu le-am lipit în caiet un mesaj personalizat, care era pregătit desigur de dinainte. Îi felicitam pentru felul în care s-au implicat în exerciţiul de reflecţie, îi încurajam şi îi apreciam pentru tot progresul pe care îl fac pentru a deveni oameni mai buni şi mai conştienţi.

După terminarea pauzei le-am înapoiat caietele. A fost incredibil să văd reacţiile de pe feţele lor când citeau mesajul meu. Vedeam zâmbete pe chipurile lor. Pe bilet le lăsasem spaţiu pentru a-şi dedica lor un mesaj plin de empatie. Şi-au exprimat grija, iertarea şi bunătatea faţă de propria persoană. Unii au ales să îşi deseneze un mesaj, alţii şi-au scris. Unii au spus că e ciudat să îţi spui ţie ceva, să îţi arăţi bunătatea faţă de propria persoană, dar majoritatea a făcut foarte bine exerciţiul.

O pace asemenea naturii care se linişteşte după ploaie, asta se aşternuse asupra clasei.

Şi cine a câştigat azi?, i-am întrebat.

– Toată lumea!! au răspuns în cor.

M-au întrebat dacă ora viitoare puteam să reluăm jocul la limba germană. Să stabilim clar regulile şi să se poată pregăti. Am fost de acord.

– Frau, pot să te întreb ceva?, spuse timid o elevă.

– Da, sigur.

– Cum de ţi-a venit ideea asta, să ne pregăteşti aşa o capcană?

– M-am gândit să creez un context de învăţare pentru voi, în care voi să înţelegeţi foarte bine nişte lucruri legate de reguli, acord, reflecţie şi empatie. Se numeşte învăţare experienţială felul în care am învăţat azi.

– Sau mai bine zis, capcană experienţială, m-au corectat ei.

– Şi eu cred că aşa a fost mai eficient. Sunt lucruri pe care nu le putem învăţa pe de rost: bunătatea, sinceritatea, grija de ceilalţi; sunt lucruri pe care nu le putem scrie pe tablă, sunt lucruri despre care nu ne putem da seama că le-am învăţat. Asta e super-puterea învăţării; câteodată e invizibilă.

– Frau, iar ai făcut magie cu noi!, mi-a spus Maria admirativ.

Activitatea s-a desfăşurat în anul şcolar 2017-2018, la clasa a IV-a F, la finalul lunii octombrie. A durat aproape două ore şi jumătate această “oră”. Metodic vorbind am încadrat-o la Educaţie civică şi Limba şi literatura germană. Pe tot parcursul acestui proces am vorbit în limba germană cu copiii, ei au interacţionat, răspuns, reflectat şi gândit în limba germană. A fost o lecţie activă pentru că au avut toţi ceva de făcut, implicarea lor a fost la nivel de clasă, de individ, nu de tipul “doar elevii din prima bancă au răspuns”, nici măcar nu a existat prima bancă, elevii au fost împărţiţi în echipe, iar mesele poziţionate corespunzător. În plus, am urmărit competenţele şi comportamentele descrise în programa şcolară. Pregătirea fişelor şi a biletelor a fost foarte utilă şi a contat mult în procesul educativ.

În săptămâna următoare am reluat exerciţiul, adăugând reguli. Activitatea a fost reuşită şi pe placul tuturor. Am continuat pe tot parcursul anului să facem în mod constant exerciţii de reflecţie şi conştientizare, am discutat mult despre comportamentele noastre. Fiecare lecţie a fost ca o piesă de puzzle care întregea imaginea despre finalitatea educaţiei.

Aceste lecţii mi-au făcut mie, dar şi copiilor, deosebită plăcere. Nu poţi măsura cantitativ impactul acestor ore, dar reluate periodic, aceste seminţe au potenţialul de a înflori.

Fiecare clasă are cultura ei, iar profesorii sunt singurii care o cunosc atât de bine, încât pot alege tipul de activitate care să corespundă nevoii clasei. Nu cred că există reţete valabile pentru toate clasele şi toţi copiii, nu cred că exerciţiul poate fi copiat şi aplicat ca un exemplu de bună practică în alte clase, dar cred că poate fi un exemplu pentru profesori de a-şi depăşi propriile bariere, de a fi creativi în predare şi a se adapta întotdeauna nevoilor și particularităților propriilor copii.

Andrada Sorca, cadru didactic, Timișoara, co-fondator “Inițiativă în Educație”

Foto credit: pixabay.com