Acum ceva timp, când Școala Normală din Ploiești a celebrat împlinirea unui număr rotund de ani de existență, conducerea de atunci a instituției a editat o broșură cu declarații ale foștilor absolvenți; câteva din gândurile pe care le-am scris cu acest prilej din postura de fost elev sunt reproduse mai jos. Deși restructurate, îmbogățite și actualizate, rândurile respective își păstrează aerul dulceag-sentimental, specific, probabil, tuturor amintirilor de acest fel.

Așa că, înainte de a înșira metodic, organizat, așa cum am învățat în… liceu, contribuțiile acestei școli la formarea mea, mă simt nevoită să recunosc această subiectivitate auto-îngăduită a analizei. Știu că timpul are marea capacitate de a estompa asperitățile amintirilor negative, lăsându-le pe cele triumfător de frumoase să ocupe întreg spațiul memoriei afective. Și mai știu că melancolia caldă – evidentă și de neignorat – care învăluie impresiile despre școala adolescenței acționează ca un filtru care îndulcește părerile critice și tocește, uneori până la anulare, iritările. Cred, însă, că școala pe care am făcut-o, cea care ne-a ajutat să devenim ce suntem, merită această privire îngăduitoare.

Pornim, deci, de la premisa că această școală ne-a oferit multe! Probabil, pentru fiecare dintre cei dispuși să acumuleze (căci școlile te învață dacă le lași să o facă), formarea adunată în timpul liceului a contat, ”s-a văzut”. Suprapusă peste o vârstă plină de entuziasm și potențial, această perioadă are contribuții incontestabile la tot ce înseamnă dezvoltare ulterioară. Pentru mine a fost timpul în care am învățat lucruri consistente cu o tenacitate şi o insistenţă pe care nu cred că le-am mai experimentat ulterior; a fost momentul de apogeu al întrebărilor, dezbaterilor, confruntării de perspective, a fost timpul acumulărilor, adunării de fapte, idei, comportamente de peste tot: de la profesori, colege, din bibliotecă…

Așadar, mai concret, iată ce am învățat în liceu:

Înainte de toate – acesta fiind şi scopul formării parcurse am învățat să fim cadre didactice! Într-o clasă „mono-gen”, de 40 de fete, noi ne-am pregătit să fim învățătoare. Și asta nu a însemnat doar didactici, studiul disciplinelor de specialitate sau știința de a face planuri de lecție (a căror formă s-a păstrat – surprinzător – prin timp, căci le găsesc aproape în aceeași structură în clasele de astăzi). A însemnat exersarea de secvențe didactice în clase reale, sub supervizarea autentică a învățătorului de la clasă (cadrul didactic-mentor), a presupus asumare de responsabilități, reflecție asupra experiențelor avute, parcurgerea unor lecturi relevante.

Am orgoliul să cred că experienţele profesionale acumulate până în acest moment mă îndreptăţesc să evaluez corect succesul Liceului Pedagogic …”de pe vremea mea” de a forma profesori. Am curajul să afirm că nici măcar una dintre școlile ulterioare pe care le-am parcurs nu mi-au oferit atâtea șanse de a „exersa” această profesie. Și nu vreau să leg această experiență de opțiunile mari ale sistemelor cu privire la una sau alta dintre formele de organizare a pregătirii cadrelor didactice, căci vorbesc acum de nostalgii de tinerețe și nu despre opțiuni de politică educațională. Vreau doar să fac o descriere a oportunităților pe care le-am avut eu, nicidecum o generalizare și să subliniez explicit eficiența pregătirii din liceul meu pedagogic, care punea accent pe oportunități practice, concrete. Pentru că, deși nu aveam, la vârsta respectivă, maturitatea emoțională, profesională pentru a lucra ca un cadru didactic veritabil, ”școala de învățătoare” pe care am absolvit-o eu ne oferea veritabile contexte de învățare în raport cu necesitățile reale ale unei clase de elevi. Și acest lucru trebuie recunoscut de la bun început.

Cred că aceste oportunități de gestionare a situațiilor concrete pe care le-am primit în liceul pedagogic au avut efecte formative extinse de necontestat: chiar dacă am rămas sau nu cadre didactice, acolo unde lucrăm, formarea aceasta se simte. Înseamnă responsabilitate, seriozitate, empatie, uşurinţă în exprimare, creativitate, poate perfecţionism… Recunosc asta la toate fostele mele colege pe care mă ambiționez să le întâlnesc constant. Recunosc asta la învățătoarele formate în vechile și apusele licee pedagogice, învățătoare pe care le mai întâlnesc în școlile de azi; păstrează toate un stil metodic, oarecum predictiv, poate nu suficient de inovativ și strălucitor, dar curat, așezat, disciplinat.

Aceasta era exact zona în care se construia și în liceul meu. Nu aveam mari proiecte extrașcolare, seducătoare și sonore, schimburi interculturale impresionante, nu aveam dinamica de zi, dar aveam o formă de predictibilitate extrem de necesară pentru consolidarea unei culturi organizaționale așezate. Existau reguli și tradiții semnificative, existau rutine, scrise și nescrise, care întăreau sentimentul de apartenență la o instituție preocupată de scopul său. Cuvintele mari, unele cu aromă englezească, vehiculate în noul limbaj al școlii de azi (de exemplu coaching !!), pe baza cărora am construit chiar programe de studii masterale, nu existau în liceul meu pedagogic. Însă acțiunile subsumate acestor concepte erau infuzate în mod natural în viața școlară de atunci, în tot ce făceam. Noi eram ”eleve practicante”, care participau constant la activități în ”școala de aplicație”, care se sprijineau autentic în procese pe care azi le numim ”peer learning”. Ne dezvoltam în afara etichetelor de astăzi, serios și responsabil, ne încadram firesc în naturalețea unui act de formare asumat, înțeles.

Am mai învățat – de la profesorii mei din liceu – încă un lucru: să-ți pese de elevii pe care îi ai în față. Profesorilor noștri de atunci, mai pregătiți sau nu, mai talentați, carismatici sau mai puțin, chiar le păsa. Parcă o ”luau personal” dacă înțelegeai, dacă aplicai corect, dacă respectai cerințele sau nu. Exista un grad mare de responsabilitate profesională față de elevi, față de ”actul predării”, față de rolul asumat într-o școală. Sper că acest lucru continuă să existe – deși primesc numeroase semnale că nu e chiar așa – și în liceele noastre de azi.

E drept, în spiritul anilor ’80, am ”înghițit” în liceu şi multe, multe lucruri inutile, formule, cifre repede uitate, citate din congrese comuniste, pregătiri istovitoare pentru ”apărarea patriei” sau recitaluri de poezii pentru ”conducătorii iubiți”. E evident că au fost și excese – controlul de la poartă al uniformei, matricolei sau bentiței – inflexibilități, solicitări absurde, încremeniri în forme învechite. Multe dintre acele realități sunt, cu siguranță, surprinzătoare pentru elevii de azi. De exemplu, cum poate să fie perceput acum faptul că în toată perioada liceului nu ne-am schimbat locurile în bănci!? Că aveam o ”oglindă a clasei” constând într-un carton pe care erau desenate 40 de dreptunghiuri înșirate pe rânduri, cu numele noastre scrise deasupra fiecărei figuri geometrice și că această aranjare a rămas valabilă 4 ani… În astfel de condiții, e de înțeles faptul că noțiunea de ”colegă de bancă” era o realitate cu mare impact, chiar și pe termen lung!

De asemenea, e drept că, pe fundalul atotputerniciei mecanice a mediei generale care îţi asigura o repartiţie mai răsărită, am învăţat prea accentuat competiţia şi am exersat prea puţin colaborarea. Am învăţat poate prea multe cifre şi prea puţine fapte, nu am știut să lucrăm în grup, nu am văzut filme, nu am exersat piese de teatru, nu am avut revista liceului. Dar, în același timp, am învăţat să trăim curat, să ascultăm, să consiliem, să respectăm „litera scrisă”, să scriem un eseu, un referat, o carte. Am învăţat să citim şi să interpretăm lucruri, texte, fapte, oameni, să organizăm vieţi sau instituţii, să construim şi să respectăm prietenii şi relaţii.

La rândul meu, am purtat toate aceste „amprente” ale vieţii de liceu cu mine, oriunde m-am dus. Am construit fără să-mi dau seama pe ceea ce învăţasem atunci… am folosit aceleaşi maniere de argumentare şi acelaşi stil de lucru, am apelat la concepte repetate conştiincios în pauze sau am „sedus audienţe” cu citate din poeziile învăţate în liceu… Am adus în familia mea chiar şi sensibilitatea „fetelor de la Pedagogic” pentru uniforma militară, cultivată în cadrul celebrelor „reuniuni” ce încercau stingher să realizeze un echilibru de gen şi să ofere o activitate extraşcolară atractivă.

Evident, de-a lungul timpului, au fost şi schimbări. Îmi place să cred că m-am lepădat de tonul romanţios în care obişnuiam să scriu în Liceu. Locul metaforei a fost luat de pragmatismul rapoartelor, locul compunerii a fost luat de dialoguri specializate, de negociere, de planificare. Însă, în această nouă lume rigidă, prea „alergată”, amintirile din liceu reprezintă un tip de sensibilitate pe care mi-l permit întotdeauna. Şi întotdeauna îi acord spaţiu de manifestare! Așa cum se întâmplă și în cazul articolul de față. Şi asta pentru că, pentru mine, liceul… contează!

Anca Nedelcu, prof. univ. dr, Facultatea de Psihologie și Științele Educației

Sursă foto: arhiva personală