Despre experiențele româno-daneze au tot apărut povești pe blogul Sucitorului de Minți, în mod special sub forma unei “pedagogii povestite” (așa cum am fost inspirați, de către oameni care au încredere în noi, să le spunem), dar în acest articol ne-am propus să începem cu un dialog imaginar și să ne îndreptăm către beneficiile jocului riscant. Cu alte cuvinte, să zăbovim puțin asupra a ceea ce spun specialiștii despre acest tip de joc, pe care cu toții l-am practicat mai mult sau mai puțin, voluntar sau involuntar, și pe care îl întâlnim la tot pasul în Danemarca, dar care este ocolit pe cât se poate în România.

-Ce îți plăcea cel mai mult să faci când erai mic?

-Să mă joc!

Probabil acesta este răspunsul tuturor oamenilor mari atunci când se gândesc la perioada copilăriei, de aici putând însă deriva și alte întrebări și răspunsuri precum:

-Ce îți vine în minte atunci când te gândești la jocul acelor vremuri?

-Faptul că nu puteam să mă joc mereu cum și unde voiam eu, căci mama spunea de fiecare dată să am grijă să nu mă murdăresc și să nu cumva să mă lovesc.

Vă sună cunoscut?

Să vedem însă ce este jocul riscant. Jocul riscant este o activitate palpitantă și interesantă, care implică un risc de rănire fizică. Jocul riscant are loc în general în aer liber, luând adesea forma unor activități fizice dificile și aventuroase, copiii încercând ceva ce nu au mai făcut înainte. În acest fel, ei depășesc limita sentimentului de a nu mai controla (adesea din cauza înălțimii sau vitezei) și a depăși frica. (Sandseter, 2009, Stephenson, 2003) Prin acest tip de joc se presupune că toți copiii vor câștiga din îmbunătățirea abilităților fizice și sociale, fiind familiarizați cu mediul înconjurător și simțindu-se confortabil în acesta. În plus, în acest mod, vor putea dobândi abilități bune de gestionare a riscurilor, risky play având efecte antifobice, după cum susțin specialiștii. De altfel, practicând acest joc (care reprezintă un set de comportamente ce oferă emoții pozitive), copilul își dezvoltă abilități de apărare, iar viitoarele situații riscante din viața lui vor fi mult mai ușor gestionate, el fiind mai puțin temător (atât în situații de joc, cât și în viața reală). Bruner susține că „jocul oferă o situație mai puțin riscantă decât viața”, ceea ce înseamnă că jocul (în special jocul riscant – subiectul discuției noastre) îl introduce pe copil într-un univers care îi oferă un proces de dezvoltare complex, premergător vieții de adult.

Știați că risky play – cum îi spun danezii – reduce anxietatea? Suntem studenți în anul al III-lea, în Danemarca, și pentru că aici nu se face nimic fără conectarea la practică, desfășurăm în prezent un stagiu de practică în grădiniță – pe durata unui semestru întreg. Deși am fost pregătiți în primul semestru pentru acest moment, am fost șocați încă de cum am intrat pe poarta grădiniței. Vedeam la tot pasul copii care erau antrenați în activități ce caracterizează perfect jocul riscant, activități de la cățăratul în copaci înalți, viteză mare, necontrolată, și până la folosirea unor instrumente periculoase precum cuțit, frânghie, ciocan, cuie, fierăstrău. Ghiciți ce era în mintea unor studenți români: “nu sări!”, “nu atinge!”, “ai grijă cu aia!”, “vai, a căzut din copac – sigur e rănit!”, “dacă faci asta o să te rănești” – iar șirul de expresii care mișunau printre gândurile noastre poate continua…primele zile au fost tensionante pentru noi.  Pe parcurs, am înțeles că este atât de natural, frumos și benefic pentru copii, încât am început să-i susținem și să le fim alături în fiecare inițiativă pe care o au.

Categoriile, funcțiile adaptative și antifobice ale jocului riscant:

1.Înălțimile mari, care prezintă pericol de leziuni cauzate de cădere, au ca posibile funcții explorarea mediului înconjurător; practicarea și consolidarea diferitelor abilități motorii și fizice pentru dezvoltarea mușchilor, puterii și rezistenței;

2.Viteza mare, necontrolată, care poate conduce la ciocnirea cu ceva sau cu cineva, are ca posibile funcții dezvoltarea abilităților de orientare; consolidarea percepțiilor de adâncime și de mișcare, dar și de mărime și formă;

3.Instrumentele periculoase, care pot conduce la leziuni și răni, aduc beneficiul învățării proprietăților obiectelor și a funcțiilor acestora, acest lucru fiind valoros în utilizarea acestora la vârsta adultă; achiziția de abilități importante. Această categorie este considerată ca fiind riscantă din punctul de vedere al unui adult, în timp ce pentru copii este doar o activitate captivantă;

4.Categoria elementelor periculoase, fie din cauza faptului că cei mici pot cădea în ele, fie pentru că pot face acest lucru de pe astfel de obiecte. Are ca posibile funcții explorarea mediului și familiarizarea cu acesta precum și cu posibilitățile și constrângerile oferite; îmbunătățirea abilităților copiilor de a fi conștienți de riscurile reale. Anxietatea este redusă de-a lungul timpului datorită expunerii repetate la stimuli;

5.Rostogolirea în care copiii se pot răni unul pe celălalt implică funcții precum: stimulare fizică și motorie, consolidarea unor competențe sociale complexe (abilități de gestionare și dominare, redefinire de situații);

6.Dispariția copilului, situație în care copilul poate dispărea de sub supravegherea adultului și se poate rătăci, are ca funcție explorarea propriei lumi și separarea voluntară a copilului de către grup în scopul descoperirii, dezvoltând astfel un comportament antifobic. (Ellen Beate Hansen Sandseter, Leif Edward Ottesen Kennair, 2011)

La prima vedere, aceste categorii lasă impresia, des întâlnită în România, că cei mici sunt foarte mult expuși unor pericole. Da, există numeroase pericole, dar și măsuri de protecție care minimizează riscul. De exemplu, când cei mici au în posesie cuțite pentru a ciopli lemne, în primul rând acest lucru se întâmpla mereu în prezența unui adult și au zona ochilor protejată de ochelari.

Specialiștii sugerează că unul dintre cele mai importante aspecte ale jocului riscant poate fi efectul antifobic al expunerii la fricile tipice care generează stimuli și contexte, în combinația emoției pozitive și siguranței relative cu comportamentul autonom al mecanismului de apărare. Jocul riscant reflectă terapia comportamentală cognitivă eficientă a anxietății (Allen și Rapee, 2005). Cercetările curente privind etiologia anxietății sugerează că anxietățile se dezvoltă din cauza factorilor genetici și de mediu (Allen și Rapee, 2005).

De asemenea, autorii menționați anterior susțin că supraprotecția ar putea duce astfel la niveluri exagerate de anxietate. Supraprotecția, prin controlul guvernamental al locurilor de joacă și teama exagerată de accidente pe terenul de joacă, ar putea avea ca rezultat o creștere a anxietății în societate. Ar fi, așadar, nevoie să oferim copiilor mai multe medii stimulatoare în loc să împiedicăm dezvoltarea acestora. Chiar dacă copiii cu o activitate fizică intensă prezintă riscul de a experimenta mai multe vătămări (minore), acești copii vor beneficia psihologic de atenuarea adaptativă a fricii și de efectul antifobic al jocului riscant.

Tot din categoria „Știați că?”

O preocupare excesivă privind anumite tipuri de siguranță conduce la reducerea libertății copiilor de a se juca, acest lucru având consecințe de lungă durată pentru starea de bine a acestora. Fără acces la oportunitățile pe care le oferă jocul, copiii pierd experiențe importante de dezvoltare, iar aici putem vorbi atât despre dezvoltare fizică, cât și socială, intelectuală și emoțională.

De asemenea, știați că practicienii australieni au raportat faptul că ei implică adesea copiii în luarea deciziilor cu privire la ce echipament să poarte, acest lucru oferind oportunități cu privire la întreținerea autonomiei, dar și în ceea ce privește abilitatea de rezolvare de probleme. Apter (2007) subliniază importanța jocului riscant, afirmând faptul că ajută mai târziu la supraviețuire atunci când adulții grijulii nu vor mai fi prezenți. Copiii învață să judece riscurile prin experiențele avute cu situațiile riscante, dezvoltând astfel abilități cognitive necesare pentru a lua decizii corecte.

În concluzie, dacă îmi permiteți, doresc să îi mulțumesc colegei mele (Alexandra Răduț) pentru inspirația de a redacta împreună acest articol și de a împărtăși cu noi toți idei din lucrarea ei de licență – în care abordează această temă relevantă pentru profesori, părinți, autorități și…pentru oricine crede în educație și este interesat de aceasta.

După o scurtă vacanță, noi ne întoarcem la copiii noștri să îi susținem în continuare și să învățăm de la ei să ne jucăm liber și riscant cu viața. Pe voi, dacă nu ne credeți pe cuvânt, vă învităm să cercetați, testați și aplicați! Să ne auzim cu bine, vești bune și experiențe educaționale înălțătoare! Și să nu uităm că managementul riscului devine o datorie foarte importantă pentru părinți și profesioniști în lucrul cu tinerii. Acesta, într-un climat care oferă măsuri de protecție excesive, are un impact negativ asupra drepturilor copiilor, creșterii lor, dezvoltării și calității vieții!

Alexandra Răduț, anul al III-lea, Pedagogie, FPSE; în prezent, studentă la Education and Social Studies, VIA University College, Danemarca

Paul Lungeanu, anul al III-lea, Pedagogie, FPSE; în prezent, student la Education and Social Studies, VIA University College, Danemarca

Referințe

Ellen Beate Hansen Sandseter, Leif Edward Ottesen Kennair (2011), Children’s Risky Play from an Evolutionary Perspective: The Anti-Phobic Effects of Thrilling Experiences, Norway: University College of Early Childhood Education

Foto credit: arhivă personală

“Studentul  va conduce și dezvolta proiecte pedagogice cu un punct de plecare în științele naturii și cu accent pe experiențele outdoor ale copiilor, adolescenților și adulților care să conducă la înțelegerea naturii ca mediu de învățare “– așa începe poveste pe care vreau s-o împărtășesc prin intermediul acestui articol. La drept vorbind, o cerință provocatoare pentru un examen (mai ales pentru un student român care nu a avut contact cu prea multe examene practice), dar și relevantă, având în vedere că am parcurs deja două module de “Outdoor – play and learning in NATURE”.

Ce a urmat? Împreună cu Alexandra Răduț (Student Double Degree – România) și cu Evangeline Habarurema (Student internațional – Belgia) am parcurs etapele formării unei echipe, așa cum apar ele descrise de către Tuckman (1965): formarea (panică, teamă, contractul cu reguli, obiective, sarcini), furtuna (tensiune, mici conflicte și confuzie), normarea (consens, acceptare, siguranță), performarea (randament, rezultate), finalizarea (proiectul s-a finalizat și echipa nu mai există). Împreună, am desfășurat trei activități, în trei zile diferite, cu 15 copii dintr-o grădiniță plasată în pădure.

Voi relata pe scurt ce activități am planificat și desfășurat, ce am urmărit și care au fost rezultatele, în speranța că aceste aspecte vor reprezenta o sursă de inspirație pentru cei care urmăresc Sucitorul de Minți și, mai ales, pentru cei care lucrează cu copiii.

Am planificat cele trei activități după un model propus de profesorii noștri danezi (SMITTE – context, aims, actions, sign, evaluation) și un model didactic român (proiectul didactic de lecție), iar toate materialele necesare au fost asigurate de VIA University College.

Prima activitate a constat în căutarea unor insecte, urmată de studierea lor la microscop. Fiecare copil a primit un recipient și am pornit în călătorie prin pădure în căutarea insectelor. Imediat ce toate recipientele au avut insecte (copiii au găsit buburuze, albine, râme), ne-am întors la bază și, cu ajutorul Ipad-urilor și microscoapelor, am putut analiza insectele. Nu ne-am oprit aici cu prima activitate, ci am folosit planșe cu insecte (care conțineau informații științifice: nume, familia din care provin etc) pentru a identifica insectele găsite. De ce informații științifice? Pentru că cercetările arată că un copil știe 10 tipuri de pokemoni, dar nu cunoaște 10 specii de copaci…iar abordarea daneză încurajează utilizarea termenilor științifici în conversațiile/activitățile cu copiii. Prin această activitate, copiii au avut parte de aventură și explorare (în natură – respectiv într-un spațiu din pădure  care-i atrage și în care nu au voie de obicei), exersarea aspectelor matematice (au putut localiza insectele, au putut număra picioarele, ochii, aripile acestora; au putut măsura insectele pe planșă etc), iar noi studenții am putut să experimentăm abordări pedagogice precum: pedagogia centrată pe copil, pedagogul în spatele și în fața copilului.

A doua activitate a constat în reprodurea insectelor din lut (lut cumpărat, dar și lut colorat handmade) și construirea unui adapost pentru acestea. Copiii și-au dat seama singuri (deși există bariera lingvistică, pentru că ei nu înțeleg limba engleză și pedagogul trebuia să le traducă) de ceeea ce trebuie să facă și au reprodus insectele din lut (cel mai fidel au reprodus râma). Folosind învățarea prin povești, împreună cu colegele mele, am inventat o poveste despre o furtună mare care a dărămat adăpostul insectelor, iar ele aveau nevoie de ajutorul copiilor pentru a le construi un nou adăpost pentru iarnă. Astfel, cu ajutorul acestei povești despre empatie, folosind materiale din natură, copiii au construit un adăpost unde au pus insectele din lut. Ei au putut exersa aspectele matematice menționate și la prima activitate și au avut parte de experiențe tactile intense (au simțit natura: lutul, frunzele, ramurile, pământul etc);

A treia activitate a fost mai mult o surpriză și o recompensă, dar putem învăța ceva și din aceasta. Împreună cu copiii am făcut focul, am pregătit și mâncat bezele și am construit oameni de zăpadă din materiale reciclabile. Cu toate că a început ploaia (nimic nou sub soare în Danemarca), focul s-a aprins și am putut să mâncăm bezele cu biscuiți și glazură de picături de ploaie.  Această activitate poate însuma multe aspecte teoretice, cum ar fi: autonomie (au tăiat singuri materialele pentru oamenii de zăpadă, au pregătit focul, și-au pregătit bezele la foc etc), asumarea riscului (au aprins focul și au folosit obiecte ascuțite pentru a tăia materiale), reciclare.

Două săptămâni am lucrat și ne-am pregătit, am desfășurat activitățile și am susținut examenul…copiii s-au bucurat, au avut parte de contexte de învățare, studenții la fel…să lăsăm o ploaie să ne strice starea de bine? Dacă copiii încă zâmbesc, zic să nu.

Aceste activități, la care se adaugă multe reflecții (personale și de grup) și răspunsuri bune la susținerea  orală au dus la obținerea aprecierilor din partea comisiei de examen și la rezultate pe măsură. Și totuși, când un examen scris este mult mai comod, de ce toate acestea? Pentru că activitățile practice joacă un rol important pentru dezvoltarea competențelor unui viitor profesionist, așa cum spun documentele și specialiștii: “Mediile de învățare trebuie să permită și să susțină învățarea și experiențele studenților cu privire la examinarea, implementarea, dezvoltarea și adăugarea perspectivei la munca pedagogică în instituțiile specifice de practică. Aceste procese de învățare au loc în interacțiune cu grupul țintă al instituției de practică, precum și cu colegii, partenerii și rudele.” – Curriculum-Study Program Double Degree, 2018, Studies in Denmark – Social Education, Denmark-Holstebro: VIA University College

De asemenea, specialiștii români susțin același lucru: “Activitățile practice pot urmări obiective diferite, însă, în termeni generali, aceastea urmăresc achiziționarea de către cursanți a unor cunoștințe pertinente legate de tipul de organizație în care își vor exercita activitatea profesională, de structura acesteia, de activități și proceduri (moduri de acțiune); dezvoltarea unor competențe de proiectare, implementare, valorificare și evaluare a unui plan de acțiune.” – Mironov, 2017, pp. 192-193

Astfel, misiunea activităților practice este de a le facilita celor care învață dobândirea unor cunoștințe, abilități și atitudini/valori profesionale.

Și pentru ca lucrurile să fie și mai clare, voi aminti afirmația lui Erik Hygum (decan al Facultății de Educație și Studii Sociale în cadrul VIA University College) dintr-un interviu oferit în cadrul conferinței RODAWELL: “Noi nu acționăm niciodată în universitatea noastră fără să ne conectăm la practică“.

Viața de student în Danemarca te ține mereu ancorat la realitățile universitare. Așadar, aș mai avea multe de spus (mai ales că am început un nou semestru de practică pedagogică), dar timpul mă presează. Voi menționa însă alte câteva aspecte notabile, cum ar fi faptul că îmi adorm copiii în brațe la grădiniță (într-un hamac la marginea unei păduri), că mergem cu ei în parc să hrănim rațele, că experimentăm risky play
în fiecare zi, gătim la focul din curte clătite și pâine… Toate aceste experiențe de învățare vor constitui, cel mai probabil, teme ale unui viitor articol.

Paul Lungeanu, anul al III-lea, Pedagogie, FPSE; în prezent, student la Education and Social Studies, VIA University College, Danemarca

Foto: arhivă personală

„Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil care nu-și cunoaște părinții.” – Nicolae Iorga

Întregul an 1918 este un an deosebit de important pentru istoria românilor, bogat în evenimente care ne-au marcat destinul: încheierea Primului Război Mondial, susținerea din partea aliaților tradiționali, Franța, Anglia și Statele Unite în vederea realizării unirii, precum și

„Eu sunt bine, în caz că v-ar interesa cum o mai duc, ce mai fac. Mai plâng năvalnic, mai râd timid, mă mai lovesc de nepăsare, mă mai revolt de neputințe. Voi? Parafrazându-l pe Sorescu, cum o mai duceți cu fericirea, ați reușit să-i puneți căpăstru nărăvașei?” (Carmen Voinea-Răducanu, Visătorii nu mor niciodată).