Cealaltă magie din Harry Potter. Ce lecții despre scris mi-am luat dintr-o poveste pe care am citit-o iar și iar, timp de 15 ani.
Aveam 13 ani când am descoperit seria de cărți „Harry Potter”. Slăbănog, ochelarist, bullied și special fără să știe, personajul s-a lipit imediat de sufletul meu, mai ales că pe-atunci mă pricopsisem cu porecla de „tocilara” clasei. Măgulitor, știu.
Oricum, la fel ca Harry Potter, și eu mă puteam lăuda cu o cicatrice pe frunte. Nu chiar una în formă de fulger, pentru că nu avusesem privilegiul ca Lordul Voldemort să încerce să mă ucidă când eram bebeluș, ci doar îmi spărsesem capul într-o vacanță de vară când alergam s-o prind pe verișoara mea prin curte. În entuziasmul de atunci, m-am împiedicat, iar fruntea mea a făcut cunoștință cu scara din fața casei bunicii, lăsându-mi două semne „de bună purtare” cu care mă pot lăuda și astăzi. Dar ce mai conta contextul? În mintea mea de-atunci, eu și Harry Potter semănam ca două picături de apă.
Și cred că exact această identificare cu personajul a fost unul dintre motivele cele mai puternice pentru care, din clipa în care am descoperit seria de cărți, am recitit-o de nenumărate ori. Dar nu a fost singurul.
