5 octombrie 2018, Ziua Internațională a Profesorului, o zi frumoasă ca de vară târzie. În anumite școli din București și din alte orașe, cursurile au fost suspendate. Cu toate acestea, au existat și instituții de învățământ care și-au ținut porțile deschise, copiii și profesorii sărbătorind această zi prin liber la…EDUCAȚIE. Acesta a fost și cazul școlii în care activez. S-a întâmplat ca în această zi să fiu și profesorul de serviciu. Așadar, au trecut pe la urechile mele anumite comentarii prin care câțiva elevi își exprimau nemulțumirile referitoare la faptul că ei învață, în timp ce alte școli nu. Ele nu au făcut însă decât să-mi întărească convingerea că ceea ce le pregătisem elevilor mei meritase fiecare efort…5 octombrie se impunea a fi o zi puțin… ALTFEL.

La clasa a 7-a, așadar, am marcat evenimentul prin organizarea unei vânători de “comori”, comorile fiind anumite citate despre educație/învățare. Elevii și-au început căutările în curtea școlii unde, sub ghiveciul unei plante, au făcut prima descoperire. Au găsit o fâșie de hârtie pe a cărei față puteau citi faptul că “Learning never exhausts the mind” („Învățarea nu epuizează niciodată mintea”), în timp ce, de pe verso, aflau indiciile care aveau să-i conducă spre următorul mesaj. În mare fugă și tot timpul supravegheați, elevii acestei clase, împărțiți în două grupe, au trecut pe rând prin vestiarul sălii de sport, prin cabinetul de geografie, unde colega mea îi aștepta pentru a le înmâna bucățile de hărtie, pe la secretariat și portar, pentru a ajunge, în cele din urmă, în clasa unde ne desfășuram ora de limba engleză. Aici, cu ultimul mesaj în mână-„The roots of education are bitter, but the fruit is sweet”/„Rădăcinile educației sunt amare, dar fructul său este dulce”-, am încercat să demonstrez că, într-adevăr, așa stau lucrurile. Prin urmare, pornind de la acel citat, am vorbit, atât eu, cât și ei, despre educație, despre efortul constant pe care îl depun ei pentru atingerea obiectivelor academice, timpul îndelungat petrecut în școală, orele destinate studiului individual, despre rădăcinile educației, așadar. Discuția a culminat cu păreri împărtășite referitoare la roadele acestei așa-zise plante care se întinde pe cel puțin 13 ani, acele fructe dulci care nu sunt altceva decât încununarea muncii depuse, a timpului alocat propriei desăvârșiri intelectuale. Bineînțeles, echipele, atât cea câștigătoare, cât și cea care s-a clasat pe locul al II-lea, au fost recompensate cu ceva dulce, aceasta și pentru a arăta, încă o dată, că „fructul educație nu este deloc AMAR”.

Lecția a continuat cu vizionarea unui scurt reportaj despre Malala Yousafzai, realizat de către cei de la BBC (accesibil aici https://www.youtube.com/watch?v=FnloKzEAX7o&nohtml5=False) și, bineînțeles, cu relatarea celor văzute și predarea vocabularului din materialul video. Ceea ce am încercat însă cel mai mult să fac a fost să-i ajut pe elevi să conștientizeze că ceea ce noi luăm de bun-DREPTUL la EDUCAȚIE-altora le este refuzat. De asemenea, activitatea a fost menită să le arate că există oameni, copii chiar, care sunt capabili să lupte pentru drepturile lor (unii chiar cu sacrificiul propriei vieți), iar Malala este, după părerea mea, un astfel de exemplu care ar trebui să fie dus în clase pentru a fi făcut cunoscut cât mai multor copii.

Educația a fost și subiectul uneia dintre lecțiile pe care le-am avut pe 5 octombrie la o altă clasă, o clasa de-a 5-a, de data aceasta. Astfel, după anunțarea temei și prezentarea sumară a acesteia, i-am invitat pe copii în curtea școlii pentru a-și imprima pe asfalt impresiile referitoare la școală. Cu mici bucăți de cretă în mână, ei au desenat aripi, inimi, fețe zâmbitoare și mâine aduse împreună pentru a susține mesaje de tipul: „School is cool”, „School is the best” („Școala este cea mai bună”), „School helps us” (“Școala ne ajută”), „Education makes us smarter” („Educația ne face mai deștepți”), „School is magic” („Școala este magie/magică”), „All we need at school is fun and a little bit of attention.” („La școală, avem nevoie doar de amuzament și de puțină atenție.”)

Cunoscându-i pe acești copii și având de-a face, în ultima lună, cu asaltul lor de întrebări referitoare la cele predate, observându-le entuziasmul cu care se implică în rezolvarea activităților și punctualitatea cu care se prezintă în clasă, de multe ori, venind să-și ocupe locurile chiar din timpul pauzelor, am ferma convingere că toate cele scrise de către ei au fost simțite, reprezentând o reflectare a trăirilor lor referitoare la școala în care învață. Iar când ție, profesorului, îți este oferit acest dar, singurul lucru pe care trebuie să-l faci este să cauți permanent să le menții această iubire de școală trează, să reflectezi permanent la tine și la ei, la relațiile sănătoase pe care se impune să le construiești și reconstruiești cu propriii elevi. Ah, și încă ceva: să nu uiți să le mulțumești! Da, să le mulțumești lor, acestor copii minunați care te fac, în fiecare zi, nu doar de 5 octombrie, PROFESOR. Am făcut și acest lucru vineri, după întoarcerea în sala de clasă. Credeți-mă, erau încântați și primeau cu priviri luminoase și zâmbete până la urechi mesajul meu adresat fiecăruia în parte. Am mers, așadar, la fiecare bancă, l-am privit pe fiecare copil în ochi și i-am spus „Thank you for being my student!” („Mulțumesc pentru că-mi ești elev/ă!”)

Am citit recent că 80% din conversațiile pe care le aveam zilnic constau în aspecte de care ne plângem. Da, știu…sunt multe lucruri care nu merg în direcția bună în învățământul din România, care ne dau bătăi de cap și, respectiv, suficiente motive de nemulțumire. Sunt însă, în activitatea noastră, și multe astfel de momente minunate… le-aș spune chiar magice. Acestea sunt, de fapt, cele care contează cu adevărat, cele pentru care ar trebui să simțim recunoștintă. Mai mult decât atât, este foarte important să ne-o exprimăm direct sau indirect, să le-o arătăm lor, elevilor noștri, celor care contează cu adevărat. Aceasta are un dublu beneficiu: creează cadrul optim privind relaționarea dintre profesor și elevi și contribuie la fericirea noastră… da, vom fi mult mai fericiți dacă vom fi dispuși să ne exprimăm recunoștința. Nu, nu o spun eu, o confirmă studiile despre fericire despre care ne vorbește Sonja Lyubomirsky, în cartea sa “Cum să fii fericit. O abordare științifică pentru a avea viața pe care ți-o dorești”. “Recunoștința”, scrie autoarea, “este un antidot pentru emoțiile negative, care neutralizează invidia, avariția, ostilitatea, îngrijorarea și iritarea.” (pag.109)

Recunoștința poate fi, așadar, tradusă în cuvinte. Este nevoie însă ca noi, profesorii, s-o transpunem și în fapte. Cum putem face asta? Demonstrându-le elevilor noștri că ne pasă de ei, că vrem să-i ajutăm, pregătind lecții care să-i atragă către școală, personalizând învățarea care are loc în funcție și de nevoile lor, strecurând și scurte momente de “aha”, de “altfel” sau “altceva”, chiar dacă asta înseamnă să uităm, pentru câteva minute, de manual și programă.

Foarte importantă este, după cum am menționat deja, relația pe care o costruim cu elevii.

Am participat de curând la o prezentare susținută de către directorul Institutului “Emotionally Intelligent Learning”, Ed Dunkelblau, care sublinia exact această idee. Ed Dunkelblau este, pe bună dreptate, de părere că inteligența emoțională este cea care poate face diferența și care reprezintă ingredientul principal în rețeta succesului copiilor noștri. Este nevoie, așadar, să le oferim acestora mediul în care să se poată dezvolta din acest punct de vedere. Să-i conducem pe drumul spre autoreglare (verbalizarea și controlul impulsurilor, anxietății, furiei, depresiei, recunoașterea punctelor tari și mobilizarea sentimentelor pozitive în legătură cu sine și munca depusă), către empatie și înțelegerea punctului de vedere al celuilalt și, bineînțeles, către gestionarea relațiilor (asertivitate, armonizarea emoțiilor și a punctelor de vedere diverse, lucrul în echipă)

A fost adusă în discuție și învățarea socio-emoțională care nu ar trebui să lipsească din școli. Pornind de la ideea conform căreia “noi îi pregătim în prezent pe copii pentru un viitor incert, dar a cărui constantă va fi importanța acordată relațiilor interpersonale sănătoase”, expertul american ne oferă și câteva linii directoare în ceea ce privește acest tip de învățare de care copiii noștri ar trebui să aibă parte. Printre acestea, se numără următoarele sfaturi:

1. Stârniți-le curiozitatea!
2. Folosiți material vizual! (Nu uitați de ecran!)
3. Provocați-i! (competiții, impunerea unui timp limită etc.)
4. Îndemnați-i să se miște! (Noi chiar am făcut mișcare de 5 octombrie.)
5. Evitați lucrurile evidente!
6. Transformați-i pe elevi în experți în anumite domenii și dați-le șansa să vă învețe ce știu!
7. Pemiteți-le să-și folosească cunoștințele tehnice! (Folosiți telefoanele mobile și pregătiți așa numitele momente Google!)
8. Luați-i parteneri în predare și încurajați învățarea colaborativă!
9. Apelați constant la imaginația lor! (“Ce-ai face dacă ai câștiga la Loto?” “Dacă nu ar mai exista forța gravitațională?”)
10. Nu uitați să recurgeți la propria învățare socio-emoțională!

Dacă aceste rânduri nu v-au convins de importanța laturii socio-emoționale în activitatea de predare-învățare, poate o va face James P. Comer (expert american, profesor la Yale Child Study Center). El este cel care a afirmat că “No significant learning can occur without a significant relationship”.

Nicoleta Călinoiu, absolventă master, FPSE

Foto: arhivă personală

Săptămâna trecută, scriitoarea Ana Barton ne-a vorbit despre propria copilărie, despre bunici, cei care sunt „prăjitura” acestei vârste, despre școală și acei profesori care construiesc poduri între ei și elevii, punțile empatiei și bunăvoinței. Vom continua, așadar, discuția începută, încercând să aflăm și alte aspecte interesante de la invitata noastră.

Sdm: Ana Barton, într-un recent articol pe blog, „Copiii care pleacă și cei care rămân”, atingeți un subiect, aș spune, sensibil pentru mulți părinți sau educatori din România, anume, pe cel al tânărului român care pleacă la studii în străinătate, fără a avea, neapărat, și perspectiva întoarcerii. Ce considerați, așadar, că îi lipsește sistemului nostru de educație și României, în general? Care sunt acele carențe care îi determină pe acești copii să plece definitiv? Ce am putea face pentru a-i aduce înapoi, aici, unde e nevoie de ei?

Ana Barton: Respectul și prețuirea față de ființa umană, astea două ar trebui să le primească fiecare om, să le primească necondiționat, să fie cele două coordonate esențiale ale educației din familie și de la toate nivelurile de școlarizare. Oamenii se simt batjocoriți, simt că ei nu contează încă de când sunt copii, cresc cu craterele astea dureroase. Dar azi pot vedea că în alte țări sistemele de învățământ prețuiesc omul și e normal să-și dorească un astfel de parcurs educațional. Cine nu ar vrea să învețe de plăcere, să învețe cu bucurie? Cine nu ar vrea să se simtă liber și prețuit, pentru a putea afla și da tot ce are mai bun, cine? Să-i aducem înapoi acum?! Dar de ce? Cu ce ne-au greșit? E nevoie de ei? O, dar când i-am alungat, purtându-ne cu dezinteres față de ei, nu știam că e nevoie de ei? Să-i lăsăm în pace, să se dezintoxice de tot ce le-am făcut, să se elibereze de smogul nostru, să le fie bine, să învețe, să-și realizeze visurile, să devină oameni fericiți și profesioniști foarte buni. Nu au nicio datorie față de noi, prigonitorii lor.

Sdm: Tot pe acest subiect, cum se poziționează fiica dvs. în raport cu ideea de studia „afară”? Dar dvs.?

Ana Barton: Spune destul de des că ar vrea să plece, mai sunt doi ani până termină liceul, nu știu dacă va vrea și atunci același lucru. Dacă va pleca, o voi sprijini, dacă va rămâne, o voi sprijini. Nu decid în locul ei, voi fi alături de ea, indiferent ce decizie va lua. Cred însă că va începe facultatea aici, e foarte atașată de noi, de prietenii ei. Și, probabil, va pleca în străinătate cu o bursă în timpul facultății, să vadă cum este să studiezi în afara țării, să decidă în cunoștință de cauză. E o tânără precaută, își gândește mult mișcările, de-aia cred că e cel mai probabil să facă așa.

Sdm: În textul menționat mai sus, vorbiți concret despre ceva ce îi lipsește sistemului de învățământ din România, anume educația emoțională. Mai precis, afirmați următoarele: „Am stat acolo și am vorbit despre cei care pleacă și cei care rămân, despre dragoste, empatie, durere, teamă, despre necunoscut, despre cum viața nu seamănă prea bine cu planurile de viață, despre schimbări, despre educația emoțională, cea care face diferența, cea care atât de mult ne lipsește, care nu se-nvață la școală, o deprinde fiecare de pe unde poate, cum poate, care mai fript, care mai zgâriat, care mai învinețit, care chiar zdrobit.

Ce înțelegeți, de fapt, prin educație emoțională? Cum ar putea fi ea predată în școli?

Ana Barton: Educația afectivității oamenilor. Cred că ar putea fi predată ca parte a unei discipline care să se numească „Educație de viață privată“. Să li se vorbească deschis copiilor despre simțire, despre emoții și senzații, despre cum ne conduc ele în viață, fără să ne dăm seama, despre cum le gestionăm în momentele tensionate, când ne simțim depășiți, când apar teama, furia, deznădejdea. Pot fi inventate atât de multe jocuri care să-i facă pe copii să-și înțeleagă emoțiile, să le decodeze, să le accepte, să le gestioneze, să le îmbrățișeze, să acționeze, să reacționeze în funcție de ele în cel mai potrivit mod pentru fiecare dintre ei. Lipsa educației emoționale se vede în felul în care nouă ne lipsesc empatia și dialogul, or, astea două se învață. Ideal ar fi să se învețe la școală, să știi că la toți copiii ajung aceste noțiuni prin școală, că n-ai de unde ști dacă ajung în familie. Tu, statul, să te îngrijești de sănătatea sufletească a copiilor. Pentru că poți, nu trebuie decât să vrei.

Sdm: Ce altceva credeți că îi lipsește educației din România pentru a deveni una extrem de competitivă și a răspunde, într-adevăr, nevoilor de formare ale tinerilor noștri?
Ce schimbări vedeți necesare în sistemul nostru de învățământ? Cum și cine ar trebuie să le facă? Sunteți de părere că profesorii sunt, în general, pregătiți și dispuși să răspundă acestor nevoi diverse ale celor aflați în formare?

Ana Barton: Profesionalizarea educatorilor, asta lipsește. Mulți dintre cei care educă tinerii sunt bine pregătiți în ce privește materia pe care o predau, mulți, dar nu toți. Aici e de lucrat. Știu asta de la profesori, nu mi s-a năzărit mie, ei se plâng de lipsa de profesionalism a unor colegi. Bineînțeles, știu și de la copii. Apoi, maniera de a preda materia pe care o ai de predat, că acolo se face diferența. Poate că tu o știi foarte bine, dar, dacă nu știi cum să-i faci și pe copii să o înțeleagă, nu știi să le susciți curiozitatea, să-i inspiri către cunoașterea aprofundată, nu ești profesor. Rezultatele tale se văd în ce înțeleg copiii din ce le predai tu. Și aici e mult de lucrat, sunt profesori de la care copiii nu înțeleg mai nimic, pur și simplu nu știu să predea și nici nu sunt interesați să învețe, li se pare suficient că știu ei materia. Profesor bun este acela care știe să-l învețe pe copil, care îi poate deschide poarta către o disciplină. E posibil ca o poartă bine deschisă să-l determine pe copil să facă o alegere de viață, iar o poartă încuiată să-l alunge dintr-un loc pentru care poate ar fi avut aplecare, talent, dacă ar fi știut profesorul cum să inspire copilul să arate ce poate.

Sdm: Îmi aduc aminte, dintr-o postare a dvs. pe FB, că ați fost, la un moment dat, prezentă într-o sală/amfiteatru a(l) Facultății de Psihologie și Științele Educației pentru a le vorbi studenților. Ce le-ați spus atunci? Cum i-ați perceput? Credeți că ar fi benefic dacă mai mulți oameni de cultură s-ar implica în astfel de proiecte și ar merge să le vorbească tinerilor?

Ana Barton: Am fost la seminarul de Psihologia supradotaților și am vorbit despre creator, despre puterile și vulnerabilitățile creatorului. Și, prin extensie, despre puterile și vulnerabilitățile oamenilor, despre bunăvoința față de aproapele, despre respect, despre înțelegere. Despre sensibilitatea creatorului, despre rana lui continuă, care-l face ciudat în ochii celorlalți, despre nevoia lui de spațiu, de intimitate, despre inabilitățile lui sociale, care pot duce la izolare și autoizolare.

Da, cred că ar fi foarte bine să se implice mai mulți creatori și purtători de cultură în astfel de proiecte, iar profesoara care m-a invitat și căreia îi mulțumesc, Aneta Feldman, a avut mai mulți invitați, ceea ce e minunat.

Sdm: Dacă ar fi să încercați să promovați lectura în rândul elevilor și prin prezentarea propriilor cărți, ce le-ați zice pentru a încerca să-i determinați să vă citească?

Ana Barton: Nimic. Nu caut să determin pe nimeni să mă citească. Caut să-i inspir pe oameni să citească, nu să mă citească. Sigur că spun că scriu la un roman, sigur că spun când și unde se lansează, că invit oameni la lansările cărților mele sau la lecturile publice, e firesc s-o fac, face parte din activitatea mea, dar nu le sugerez niciodată copiilor și tinerilor să citească cărțile mele. Când le citesc din ele, o fac pentru a crea o legătură sufletească, a deschide un dialog emoțional pentru ca, pe o bază de deschidere afectivă, să putem avea un dialog rațional.

Sdm: Una dintre cărțile dvs. pe care am adorat-o – nu mi-am putut ridica ochii din ea, nici atunci când mă aflam în mașină și eram nevoită să fac față provocărilor impuse de serpentinele din munții care urcă spre Sinaia – a fost „Jurământ de rătăcire”. Ce credeți că ar putea reține/învăța elevul/studentul de azi, tânărul, dintr-o asemenea scriere?

Ana Barton: Ar putea înțelege din povestea asta cât de fragil și de puternic este în același timp omul. Ar putea înțelege că bucuria poate fi un deziderat, că ea te crește mai bine decât orice altfel de experiențe, pentru că nu te rănește, iar noi, românii, suntem tare mândri de stigmatele noastre: „Uite, frate, am trecut prin atâtea nenorociri, vezi c-am supraviețuit? Sunt tare!” Aș vrea să aud: „Frate, am trecut prin atâtea bucurii, sunt atât de fericit!”

Sdm: E posibil să fiți deja implicată în proiecte educaționale. Dacă acesta este cazul, vă rugăm să ne spuneți despre ce este vorba și ce v-a motivat să dați curs unor astfel de invitații/inițiative? La ce fel de proiecte/parteneriate legate de educație/de schimbarea mentalităților v-ar mai plăcea să contribuiți și de ce?

Ana Barton: Merg în școli, licee, universități, să vorbesc cu tinerii, nu să le vorbesc. Cultura dialogului, pe care noi, ca societate, n-o avem, este cea pe care o promovez. Văd că tinerilor le place să vorbim unii cu alții, nu să li se livreze discursuri, sunt excedați de discursuri, toată lumea numai discursuri are pentru ei. Voi merge în continuare, la invitația profesorilor, a părinților, a elevilor sau a unor organizații care consideră că le-ar fi de folos tinerilor aceste dialoguri. Îmi sunt de mare folos și mie, sunt tot timpul branșată la ce cred ei, ce simt, ce vor, ce nu vor, ce le place, ce nu suportă, cum ar vrea ei să fie lucrurile acasă, la școală, în societate. Toate aceste întâlniri sunt revelații pentru mine.

Sdm: Pe blog, ați abordat, la un moment dat, și tema adolescenței… o vârstă asemenea „lăuziei”, scriați acolo, acea perioadă cu nenumărate „tulburări de dispoziție”, ne mai spuneați, cu declin motivațional pentru învățare, am spune noi… da, știm, cauzat și de inadaptarea metodelor de predare la particularitățile acestei vârste. De asemenea, vă refereați și la anumite întrebări pe care adultul se cade să le adreseze adolescentului. Astfel, profesorul și părintele ar trebui să afle mai multe despre trăirile sale, punându-i întrebări care să-l ajute să treacă „hop-ul” adolescenței. Ne-ați putea detalia? Cum ar trebui să sune aceste întrebări?

Ana Barton: Pe fiecare om îl abordezi în funcție de cum este el în acel moment: construcția lui, personalitatea lui, caracterul lui, starea lui de moment sau de etapă, dorințele lui, fricile lui, încrederile și neîncrederile lui. Dar, ca să-l poți aborda astfel, trebuie să faci un efort să-l cunoști. Și-atunci vei ști cum să pui întrebările, ca să deschizi un dialog, nu să închizi orice portiță spre mintea și inima adolescentului. Maniera schimbă totul. Poți să fii tu oricât de bine intenționat, dacă aplici tehnica reproșului, n-ai făcut decât să ridici în câteva secunde un zid impenetrabil și la revedere. Adolescentul te aude, dar nu te ascultă, nu înțelege, respinge discursul dezaprobator la adresa lui. Te respinge cu totul, considerând că nu ești bun de nimic, adolescenții au trăiri intense, opuse, trec într-o secundă de la agonie la extaz. Dacă-ți pasă de el, ai să găsești calea cea mai bună. Păsarea e cel mai bun învățător al omului. Păsarea de sine și de celălalt. Dar și asta se învață, nu? Și nu ușor, după cum bine vedem, dacă ne uităm în jur. Ea e sublimă, dar lipsește aproape cu desăvârșire.

Sdm: În încheiere, Ana Barton ne spune…

Ana Barton: Iubește-te pe tine, ca să-l poți iubi pe aproapele tău. Dacă nu te iubești, nu ai cum să iubești, nu cunoști această… materie. Nu ai cum s-o dai mai departe, nu ai ce da. Dragostea se învață, e răspunderea părinților și a educatorilor să-i învețe pe copii să se iubească și să iubească, iar învățarea prin exemplul personal e singura care funcționează aici. Să iubești înseamnă și să fii în dezacord, dezacordul nu este cădere din iubire, dimpotrivă, arată că îți pasă de om, că îl respecți, că îl iubești, că ai încredere să-ți exprimi dezacordul, în cuvinte bune, blânde, înțelegătoare. Și să-i fii alături, să-l ajuți să treacă prin momentul greu. Când vom fi atât de liberi în iubire încât să avem curajul să ne spunem unii altora zâmbind și îmbrățișându-ne „Nu sunt de acord cu tine, uite, eu cred că așa ar fi potrivit, cred că e un drum ocolit sau greșit, tu de ce alegi asta, nu vrei să vedem cum ar fi mai bine pentru tine? Hai să vorbim, poate greșesc eu…“, vom fi făcut pasul esențial către dialog. Și, de-acolo, către înțelegere.

Sdm: Mulțumim frumos pentru răspunsuri, disponibilitate și, de ce nu?, acest prilej de reflecție despre și pentru EDUCAȚIE… o educație sucită spre… mai bine!

Nicoleta Călinoiu, absolventă a Facultății de Psihologie și Științele Educației

Foto-arhiva personală a Anei Barton

Foto credit-Narcis Pop și Mihaela Petre

Continuăm seria interviurilor despre educație având-o ca interlocutoare, de data aceasta, pe scriitoarea Ana Barton. Ea semnează cărți precum „Prospect de femeie”, „Mamifer”, „Jurământ de rătăcire” și „Pervazul lui Dumnezeu” și a avut bunăvoința de a ne vorbi despre educație, mentalități și nevoia de schimbare a modului în care ne raportăm la copiii și elevii noștri. Nu este însă doar scriitoare, după cum veți afla din discuția noastră, este și mamă și o personalitate importantă, credem noi, a culturii românești. Pe lângă toate acestea, Ana Barton este un OM care dăruiește permanent, celor ce vor să le primească, părți din ea, din viața și experiențele sale, într-o bucurie a împărtășirii și cu mare iubire de oameni.

Sdm: Ana Barton, ne-am întâlnit la un curs… Da, îi voi spune tot așa, curs, deși știu că nu era chiar un termen pe placul dumneavoastră. El stătea sub semnul unor punți, exact acele punți dintre oameni pe care, așa cum spuneați atunci, ne încăpățânăm deseori să nu le trecem pentru a face drumul către celălalt. Aș dori să deschidem acest dialog prin a vă ruga să ne vorbiți puțin despre alte punți – la fel de importante –, anume cele pe care școala ar trebui să le creeze pentru trecerea mai lină a copilului prin lume, acele poduri pe care profesorii ar putea să se construiască pentru a ajunge, cu adevărat, la elevii lor.

Ana Barton: Empatie și bunăvoință. Cu astea două, în această ordine, începe orice proces educațional sănătos și, deci, eficient. Ești educator, ai fost și tu copil, amintește-ți cum era atunci, fii alături de copii, fii binevoitor, încurajează-i, dă-le sprijinul tău, arată-i fiecăruia că e important, respectă-i individualitatea. Copilul se va simți bine, se va simți liber, se va simți prețuit și va învăța cu plăcere sau, dacă ești foarte talentat ca pedagog, cu uimire și cu bucurie. Orice ai avea de predat, fă-o din toată inima, dăruiește-te copiilor, ceea ce vei primi înapoi te va hrăni pe tine ca om, te va face pe tine ca profesionist să fii din ce în ce mai bun pentru că, dacă-i cunoști, dacă înțelegi ce vor și cum vor, vei putea să știi cum anume să ajungi să te primească pe tine, împreună cu tot ceea ce vrei să îi înveți. Gândește-te deseori la tine când erai copil, elev, și la cum ți-ar fi plăcut ție să fii tratat și învățat de către educatorii tăi.

Sdm: Acum, haideți să mai facem un pas – sau mai mulți – în trecut și să ne întoarcem în copilărie. Cum ați defini/descrie copilăria? Dar pe copil?

Ana Barton: Copilăria ar trebui să fie vârsta de aur. Dacă nu este, atunci e limpede că adulții din preajma copilului greșesc grav și repetat. Sigur, nu vorbesc despre tragedii, despre pierderile apropiaților, vorbesc despre greșelile cu intenție sau cele din cauza unei mentalități înapoiate, care permite și încurajează abuzurile asupra copiilor. Copilul este trup și suflet, omul, de fapt, dar noi acum vorbim despre copii. În prima perioadă a vieții, esențial este ce simțim și din acest motiv este extraordinar de importantă fericirea copilului, ea îl ajută să se dezvolte sănătos, inclusiv din punct de vedere fizic. În ziua în care copiii nu vor mai fi priviți și tratați drept proprietăți de către propriii părinți, se va fi schimbat ceva esențial în lumea noastră. Dar, ca să ajungem acolo, este necesar și obligatoriu să luăm atitudine atunci când suntem în fața abuzului, să nu mai considerăm că a lua atitudine, a apăra un copil chiar de propriii părinți ar reprezenta o imixtiune în problemele unei familii. Pe copii nu-i apără nimeni de greșelile, uneori extrem de grave, de abuzurile părinților asupra lor. Majoritatea consideră că fiecare părinte are dreptul să-și educe copilul așa cum crede, așa cum poate, așa cum înțelege el educația. Are acest drept, dacă educația nu presupune abuz, nu presupune punerea în pericol a vieții copilului, iar aici includ dezvoltarea psihică armonioasă a unui copil. De exemplu, nu-l bate, îl hrănește corect, îl îmbracă, îl încalță, îl duce la școală, dar nu-i permite celuilalt părinte să aibă o relație sănătoasă cu propriul copil fiindcă se răzbună că a fost părăsit și o face ani de-a rândul, în detrimentul sănătății sufletești a copilului. Îi provoacă deliberat copilului suferință, considerându-l propriul obiect, monedă de schimb în păgubosul război dintre adulții care s-au despărțit. Extrem de bizar e că la noi se consideră că automat o mamă este bună, dar tatăl trebuie să demonstreze în instanțe că al său copil are dreptul la tată, că este un tată bun, că-și iubește copilul. E ceva foarte, foarte dureros pentru copii să fie privați de unul dintre părinți, din ambiția abuziv-alienantă a celuilalt părinte. Am dat acest exemplu pentru că sunt cele mai întâlnite situații de la noi. Din păcate, instituțiile statului care ar trebui să apere copiii nu funcționează eficient pentru că legea nu le dă putere suficientă încât să-și poată face treaba bine.

Sdm: Cum o vede Ana Barton, femeia matură, scriitoarea de azi, pe fetița, pe școlărița de ieri?

Ana Barton: Înainte de școală, am fost un copil fericit, primii șapte ani au fost pentru mine raiul în casa bunicilor. Din momentul în care am părăsit casa lor și-am ajuns în oraș, la școală, am devenit o fetiță tristă, melancolică, un copil care a început să mănânce haotic, ca să-și mângâie dorul și durerea. Vorbesc deschis despre lucrurile astea atât de personale pentru că poate le vor citi părinți și educatori și se vor gândi bine înainte de a lua o decizie de schimbare atât de radicală pentru un copil. Eu am trăit plecarea de la bunici ca pe o smulgere cu rană. Este lucrul care mi-a afectat cel mai mult parcursul.

Sdm: Care au fost sentimentele de atunci? Cum ați trăit, mai exact, această trecere de la sat la oraș și debutul școlarității?

Înțeleg foarte bine de ce părinții mei m-au luat de la țară și m-au adus la ei, școala de la oraș îmi deschidea un viitor mai bun, așa au crezut ei, deși acum, după atâția ani, pot vedea că prietenii mei care au făcut școala la țară nu au avut absolut nimic de suferit din asta. Eu n-am putut să mă împac niciodată cu acea ruptură, mi-a marcat definitiv toată dezvoltarea fizică și sufletească, mi-a marcat întreaga viață. Am învățat întotdeauna foarte bine, m-am aruncat în cititul cărților, în teme, în performanța școlară, aveam probabil nevoie să-mi dau un sens în noua viață. Am iubit școala și am avut parte de câțiva profesori providențiali, începând cu învățătoarea mea. Îți dai seama că mi-a fost învățătoare doar două săptămâni, primele două, dar eu nu doar că n-o pot uita, am pentru ea iubirea și admirația intacte după 38 de ani? Iar celei care m-a învățat timp de patru ani îi țin minte doar numele și faptul că nu avea blândețe, nu simțeam că ține la noi deloc, chiar dacă nu a fost abuzivă, ci corectă. Pe mine nu m-a iubit pentru că i-am spus în față că sufăr că am fost luată din clasa cealaltă și că o iubesc pe prima învățătoare și vreau înapoi la ea. Nu m-a iubit, mi-a arătat mereu că nu mă iubește, dar nu m-a nedreptățit niciodată. Am mai avut o profesoară de română timp de un trimestru, într-a șaptea, când profesoara noastră a fost în concediu de maternitate, și am absorbit enorm de la ea în acel timp scurt. Știa să-ți arate că poți orice, or, pentru un copil, asta este aur curat. Iar profesorul de română din liceu a fost mentorul meu, împreună am reușit cele mai importante performanțe școlare. Dar nu am fost o elevă fericită niciodată, chiar dacă adoram școala. Abia în studenție am armonizat lucrurile astea două.

Sdm: Credeți că bunicii zilelor noastre mai au rolul acela de demult și care a fost, mai precis, cel jucat în viața dvs. de către ei?

Ana Barton: O, da, sigur că da! Bunicii sunt prăjitura vieții copilului. Tocmai vorbeam zilele trecute cu o prietenă care-mi povestea cum i-a schimbat viața nașterea nepoatei, cum, deși muncește mai mult acum și nu mai e chiar la prima tinerețe și are suferințele ei fizice, se simte cu mult mai bine pentru că este fericită să fie aproape de nepoata ei. E greu să fii părinte, oricât ai citi, oricâte cursuri ai face, din momentul în care se naște copilul viața ta se schimbă radical și nimic nu te poate pregăti pentru asta. Toți greșim când suntem tineri, când sunt copiii mici, toți învățăm să fim părinți pe copiii noștri, deși în zilele noastre este enorm de multă informație care ne poate ajuta, dar tu alăptezi, schimbi copilul, îl plimbi, îl legeni, îi dai medicamente când are febră, tu nu prea ai când să te informezi corect. Aici ajută cărțile citite înainte și cursurile făcute. Însă tot greșești, nu se poate altfel, în fiecare familie sunt situații distincte și, chiar când nu sunt, le trăim distinct, le rezolvăm în felul nostru. Bunicii au acea relaxare pe care le-o dau vârsta și experiența, ei nu mai sunt așa de fricoși cum sunt părinții, nu mai sunt nici așa de nervoși, au trecut prin viață, înțeleg ce e important, simplifică, ajung mai ușor la esență, pot aplana conflicte, sunt elemente de echilibru și de mare sprijin în viața unei familii, îi pot degreva pe tinerii părinți de unele obligații, să aibă și ei vreme de petrecut în doi, lucru capital într-o relație după nașterea unui copil, să aibă fiecare un pic de timp de petrecut cu sine însuși, lucru tot capital în viața oricărei ființe umane. Bunicii sunt supape de lumină atât pentru copiii lor, cât și pentru nepoții lor. Bunicii mei m-au crescut în primii șapte ani, cu o dragoste infinită, necondiționată, cu credință în viață, în Dumnezeu, în mine, m-au tratat ca pe marea bucurie a vieții lor, ca pe un dar minunat. În momentele grele ale vieții mele, acolo mă întorc, să respir, să accept, să mă accept, să înțeleg cu inima, să cred din nou, să mă ridic, să mă iubesc, să iubesc.

Sdm: Revenind la prima dvs. învățătoare, este evident din tot ce ne-ați spus deja că aveți un sentiment de admirație pentru dumneaei, unul reciproc, aș zice, știind că v-a surprins cu prezența sa la ultima dvs. lansare de carte. Ce credeți că o face să fie atât de specială? Sau, dacă ar fi să o dați drept exemplu profesorilor în general, cum ați prezenta-o, ce calități i-ați evidenția și de ce considerați că sunt ele importante pentru un cadru didactic?

Ana Braton: În alea două săptămâni din septembrie 1980, Geta Caspruf m-a făcut să sper că mă pot adapta orașului, noii mele vieți, că eu sunt o persoană diferită de celelalte persoane din lume, că eu merit să fiu apreciată și iubită doar pentru că exist. Că doar n-am demonstrat nimic în primele două săptămâni de școală. Așa ne-a tratat pe toți, nu doar pe mine. Geta avea 19 ani atunci, avea o dragoste de copil pentru copii, noi pur și simplu ne împărtășeam din ea, noi nu știam că învățăm ceva, noi eram înșurubați la conducta cu dragoste, ne hrănea prin cordonul ombilical al prețuirii și iubirii copiilor. Dar am fost la școala mea anul trecut și-am văzut cum și azi face la fel, azi, când ea e mai degrabă spre finalul carierei. Așa e ea, nimic nu i-a schimbat minunăția, dimpotrivă, viața și experiența i-au sporit-o. Am văzut, mergând cu ea pe holurile școlii, ca să-mi arate aripa cea nouă și desenele de pe pereți, făcute de „copiii ei“, cum veneau grupuri de copii de gimnaziu și-o îmbrățișau din toate părțile, aruncându-se pur și simplu pe ea. Am auzit și frânturi de discuții din care am înțeles că ea e la curent cu frământările lor școlare și personale și azi, când au trecut doi-trei-patru ani de când nu mai e învățătoarea lor. Geta știe să respecte, să iubească, să prețuiască omul, Geta crede în sfințenia copilului și se comportă în consecință.

Sdm: Cum era eleva Ana Barton? Timidă, temătoare sau dimpotrivă? De asemenea, cum îl percepeți pe elevul zilelor noastre? Este el cu mult diferit față de cel de odinioară?

Ana Barton: Da, timidă și temătoare, în ciuda faptului că învățam foarte bine și am fost premiantă inclusiv în liceu, fără să-mi propun vreodată asta. Dar, dacă tu înveți foarte bine la toate materiile, îți iese pur și simplu, când se adună mediile la final de an. Însă nu uit că eu m-am aruncat în învățătură ca să suport durerea plecării din casa bunicilor, foame e cuvântul care mi-a guvernat primii nouă ani de școală, foamea trupului și a minții. După clasa a noua, am continuat foamea minții, dar am început să-mi hrănesc conștient și inima, însă pe bietul trup l-am băgat într-o cumplită cură de slăbire, gândită și făcută după capul meu, mă mir că am supraviețuit. Dereglările pe care mi le-am produs în acele trei luni în care am slăbit, printr-o înfometare cruntă, 36 de kilograme, mă urmăresc și azi, la aproape 45 de ani. Răul pe care mi l-am făcut atunci nu a putut fi reparat total.

Elevul zilelor noastre vrea să fie respectat și apreciat. Ar vrea să fie și iubit, dar nu are curajul să ceară chiar atât de mult. Din păcate, faptul că vrea să fie respectat și iubit e tratat de mulți părinți și de mulți educatori drept… obrăznicie, necumințenie, nesupunere. Pentru că noi, românii, încă credem că educația are vreo legătură cu supunerea și perpetuăm mentalitatea asta distrugătoare de generații. Sunt însă și părinți, și învățători, și profesori care practică drept metode educaționale respectul, prețuirea, încrederea, sprijinul, afecțiunea. Ei au cele mai bune rezultate, evident, adică au copii și elevi fericiți și performanți. I-aș clona.

Sdm: Ce altceva credeți că ar trebui să afle el în școală, de la profesori, pe lângă, bineînțeles, conținuturile predate de aceștia?

Educația de viață privată este esențială. Include educația pentru sănătate, educația emoțională, educația sexuală. Suntem țara europeană cu cel mai mare număr de avorturi, cu cele mai multe mame minore, anul trecut peste 800 de copii au fost abandonați în România. Iar noi practicăm tăcerea pe această temă, tăcerea ca formă de educație, metoda struțului. Pare că nu ne pasă de copiii noștri. Nu pare, chiar nu ne pasă. Ei nu sunt cum credem noi că ar trebui să fie, niște mecanisme pe care le întoarcem cu cheița și funcționează cum credem noi că e bine. Dar asta se-ntâmplă pentru că nu-i cunoaștem, nu ne interesează să-i cunoaștem, nu-i respectăm, nu-i iubim. Noi iubim proiecțiile noastre asupra copiilor noștri, nu pe ei. Și, de-aici, drama.

Sdm: Vom continua discuția noastră în articolul de săptămâna viitoare, când va fi publicată partea a II-a a acestui interviu. Până atunci, nu uitați să reflectați la EDUCAȚIE!

Nicoleta Călinoiu, absolventă a Facultății de Psihologie și Științele Educației

Foto-arhiva personală a Anei Barton

Foto credit: Liliana Sumănaru

Lumea în care trăim, una extrem de dinamică și diversă, este pe cât de interesantă, pe atât de provocatoare. Cei care trec în prezent prin școli, prin “mâinile” profesorilor de azi, au nevoie de anumite instrumente, sub forma competențelor și atitudinilor, care să-i ajute să se adapteze, să reacționeze și să se implice, putând da, în acest mod, un răspuns potrivit provocărilor viitorului. „Civilizația reprezintă cursa dintre educație și catastrofă” (“Civilization is a race between education and catastrophe.”), afirma H. G. Wells, iar în aceste vremuri ale înarmărilor nucleare, ale naționalismului care pare să-și arunce umbrele din Europa până pe pământul făgăduinței și al democrației, SUA, educația ne este singurul scut în fața unor astfel de pericole. Fără a se dori a fi o pledoarie pentru acest program educațional, ci mai degrabă una pentru educația care are la bază internaționalismul, respectul pentru OM, cultura, etnia sa și tot ce acestea presupun, vom trece în revistă câteva idei pe care le putem împrumuta din filozofia de la care pleacă Programul de Diplomă/Bacalaureatul Internațional oferit de IBO (International Baccalaureate Organization).

Prin modul în care este structurat, prin conținuturile predate, Bac-ul Internațional reușește, în mare parte, să trezească în tineri conștiința apartenenței, dar nu la o anume națiune/rasă, ci la “clasa”, mult mai largă, a speciei umane. Însăși misiunea lor conține acest deziderat: “Bacalaureatul Internațional are ca scop dezvoltarea tinerilor curioși, informați și preocupați de bunăstarea semenilor, care contribuie la crearea unei lumi mai bune și mai pașnice prin înțelegere și respect intercultural. În acest scop, organizația lucrează cu școli, guverne și organizații internaționale pentru a dezvolta programe competitive de educație internațională și o evaluare riguroasă. Aceste programe încurajează elevii din întreaga lume să devină cursanți activi, plini de compasiune, preocupați de învățarea pe tot parcursul vieții și care înțeleg că alți oameni, deși sunt diferiți, pot avea, de asemenea, dreptate.” (https://www.ibo.org/about-the-ib/mission/)

Ce putem reține din această misiune este exact deschiderea către universalitate de care școala are nevoie și pe care se impune s-o promoveze. Invitația la toleranță și acceptare este una care nu trebuie să lipsească din discursul profesorilor, asta dacă ne dorim să ne bucurăm, în viitor, de o lume mai pașnică, mai sigură, mai…bună.

Auzim adesea expresia “mândru că sunt român” sau “mândria de a fi român”. Nu, nu ne este doar nouă specifică. Francezii sunt “fiers d’être français”, alții sunt “proud to be Americans”, iar lista poate, bineînțeles, continua. Ce-ar fi însă dacă, pe lângă faptul că ne mândrim cu apartenența la națiunea din care facem parte, am fi mândri și de calitatea de oameni? Mai mult decât atât, i-am putea învăța pe copiii noștri că nu este suficient să fii mândru că ești om, ci că este nevoie să și acționezi pentru a fi demn de acest nume.

Acesta este și îndemnul pe care Erich Fromm, renumit sociolog și psihanalist german, îl oferă educatorilor din toată lumea în cea mai recentă lucrare a sa, apărută la Editura Trei.

Astfel, în cartea “Sufletul omului. Între geniul binelui și al răului”, Fromm le vorbește cititorilor despre narcisism și formele sale, despre latura sa benignă și cea malignă, ultima fiind cea care i-a mânat pe dictatori renumiți precum Adolf Hitler și Stalin în lupta pentru supremație, îndemnându-i să zguduie întreg continentul european și nu numai, să atenteze la viețile celor dispăruți în lagărele de concentrare și camerele de gazare. Soluția pentru a preîntâmpina astfel de răbufniri ale narcisismului malign, ale acestui “caracter necrofil”, ascuns sub masca unor atitudini protectoare, salvatoare, cu care cei enumerați mai sus au reușit să preia puterea și, mai mult decât atât, să determine masele să se lase conduse de către ei, pozând în făuritori, vine, așadar, tot de la EDUCAȚIE.

Narcisismul, ne spune Fromm, este prezent în genele umane. Important este însă ca el să fie canalizat în direcția bună, transformat, prin educație, în creație, pentru a evita (auto)distrugerea/anihilarea. Pentru suprimarea narcisismului malign, este nevoie de “cultivarea iubirii pentru străin”. Tocmai de aceea, mândria de a aparține unei națiunii, etnii etc., eronat înțeleasă și exacerbată, poate duce la consecințe devastatoare precum cele deja cunoscute în istorie, devenind mijloc de manipulare a maselor. Lupta împotriva idolatriei și cultivarea respectului pentru celălalt trebuie începute în școli. Potrivit lui Freud, citat de Fromm, în fiecare individ există un “nucleu narcisic”, “pe care acesta nu-l va putea depăși niciodată”. Ieșirea pe care o întrevede Fromm, nedorind să accepte fatalitatea condiției umane despre care vorbea Freud, este schimbarea obiectului narcisismului uman.

“Dacă omenirea, întreaga familie umană, ar putea deveni obiectul narcisismului de grup, în loc ca obiectul să-l constituie o națiune, o rasă sau un sistem politic, ar fi multe de câștigat. Dacă individual s-ar putea trăi pe sine însuși în primul rând drept cetățean al lumii și dacă ar putea fi mândru de omenire și de realizările acesteia, narcisismul său s-ar redirecționa către rasa umană ca obiect, mai degrabă decât către componentele sale conflictuale. Dacă sistemele educaționale ale tuturor țărilor ar pune accent pe realizările umane și nu pe realizările unei națiuni individuale, s-ar putea susține într-o manieră mai convingătoare și mai de impact mândria de a fi om.” (Fromm, pp.111-112)

Am putea atunci să răspundem invitației lui Fromm și să stimulăm narcisismul benign – “cel centrat pe realizare”- în copiii și elevii noștri. Să le insuflăm mândria pentru creația universală, nu doar pentru cea națională și, bineînțeles, pentru cea personală! Să le vorbim, de exemplu, despre tradițiile și specificitățile diverselor popoare, despre invenții și descoperiri care au revoluționat știința, chiar dacă ele depășesc granițele țării noastre, despre geografia și istoria unor locuri îndepărtate, într-o încercare de a le conferi statutul de cetățeni ai lumii, crescându-i în orizontul toleranței, acceptării și respectului pentru tot ce respiră și creează! În plus, este important să le trezim interesul pentru găsirea soluțiilor, mai ales în contextul numeroaselor probleme cu care se confruntă omenirea în prezent. Poluarea, încălzirea globală, sărăcia, războaiele, cauzele și teribilele lor consecințe, dreptul/accesul la educație, refuzat, de exemplu, copiilor din zonele de conflict, situația refugiaților sunt doar câteva dintre aceste provocări majore cu care avem de-a face și care au nevoie urgentă de soluționări, iar totul începe cu procesul de conștientizare!

Toate acestea și pentru a contracara tendința mondială actuală către închiderea granițelor, populism și, de ce nu?, xenofobie. “Propria noastră conștiință este de obicei limitată la ceea ce ne permite să conștientizăm societatea ai cărei membri suntem.” (Fromm, pag. 115). Ori această limitare conduce la mândrii naționale, etnice sau rasiale care pot deveni instrumente de manevră, iar noi transformați în păpuși aflate în mâinile unor păpușari abili. Tocmai de aceea, unul dintre rolurile profesorului și al școlii este și acela de a înmâna copilului cheia care îi deschide ușa către universalitate și-l ajută să pășească în lumea largă, fără ca acesta să fie nevoit să părăsească sala de clasă. Profesorul îl însoțește pe copil într-o incursiune în diversitatea umană, făcându-i cunoscute și realizărilor OMULUI, neținând seama de diferențele legate de naționalitate, rasă, gen, religie sau etnie, totul sub imperiul obiectivității, al rațiunii și al unei orientări științifice.

Referințe

Organizația Bacalaureatului Internațional, detalii disponibile la https://www.ibo.org/

Fromm, E.(2018). Sufletul omului. Între geniul binelui și al răului. București: Editura Trei

Nicoleta Călinoiu, absolventă FPSE

Foto credit: https://pixabay.com și Editura Trei