„Cea mai îmbucurătoare parte a muncii mele este să-i privesc pe oameni cum se schimbă” este una dintre afirmațiile cercetătoarei americane, Carol Dweck, profesoară de psihologie la Universitatea Stanford, cea care a întreprins studii ample în domeniul motivației și cel al dezvoltării personale. De fapt, cartea sa, „Mindset”, tradusă în limba română la Editura Curtea Veche, se deschide cu o altă afirmație pe care nimeni, cu atât mai puțin educatorii, fie ei părinți sau profesori, nu ar trebui s-o scape din vedere. „O simplă părere despre tine însuți îți poate influența o mare parte din viață”, ne spune Carol Dweck.

După cum v-ați dat seama deja, cartea sa constituie subiectul acestui articol și reprezintă o recomandare pentru zilele de vacanță rămase, o lectură care, cu siguranță, vă va ajuta să vă (re)construiți relația cu elevii în noul an școlar și, de ce nu?, să vă repoziționați în legătură cu propria învățare și propriul parcurs profesional.

„Mindset” cuprinde 8 capitole: „Două mentalități”, „Mentalitățile privite în profunzime”, „Adevărul despre înzestrare și randament”, „Sport: mentalitate învingătorului”, „Afaceri: mentalitate și leadership”, „Relații: mentalitatea și dragostea”, „Părinți, profesori și antrenori: cum se formează mentalitatea” și „Schimbarea mentalității: atelier de lucru”.

După cum sugerează atât titlul, cât și recurența cuvântului „mentalitate” din denumirile capitolelor, exact cu acest concept se ocupă Carol Dweck în lucrarea sa, făcându-și cititorul să înțeleagă că totul stă în modul în care se raportează la sarcinile de lucru, la scopurile pe care și le propune și la obstacolele întâlnite în învățare, la propria dezvoltare.

Cercetătoarea americană prezintă pe larg trăsăturile oamenilor caracterizați de unul dintre cele două tipuri de mentalități: cei cu mentalitate rigidă vs. indivizii cu o mentalitate flexibilă. Primii sunt dominați de „convingerea că abilitățile lor sunt bătute în cuie.” Dacă ai o astfel de mentalitate înseamnă că aceasta „te face dornic să ți le demonstrezi în permanență”. Trist este faptul că mentalitatea rigidă, cea care devine treptat o piedică în atingerea potențialului individului, îi este acestuia inoculată de la vârste fragede. Cum? Prin aplicare unor teste de inteligență și inducerea ideii că acestea spun totul despre copil (ceea ce poate duce la etichetare negativă), prin lăudarea unor abilități, a talentului și așa-zisei înzestrări native, în locul prețuirii și accentului pus pe efortul depus de copil în învățare. Pentru a le dezvolta copiilor și oamenilor în general mentalitatea flexibilă este necesar, așadar, ca ei să fie lăudați pentru efortul, determinarea, munca și perseverența de care au dat dovadă într-o anumită situație de învățare, nu pentru „genialitatea” care-i caracterizează. Doar în acest fel, ei vor fi convinși că însușirile lor pot fi dezvoltate și vor fi mai motivați să învețe.

În schimb, cei cărora le este inoculată mentalitatea rigidă ajung să creadă cu tărie că „inteligența, personalitatea și moralitatea sunt predeterminate”, iar ei nu vor face altceva decât să caute să le dovedească. Dacă te caracterizează mentalitatea rigidă, afirmă Dweck, „nu se poate să lași să se întrevadă sau să se simtă că ai avea vreun deficit în privința acestor aspecte fundamentale”. Tocmai de aceea, acest tip păgubos de a ne raporta la noi înșine și la lume este cel care ne mână constant în lupta de a confirma…de a ne confirma inteligența, abilitățile etc. Ceea ce uităm este faptul că o asemenea abordare ne ține departe de provocări, căci devenim extrem de temători…ne este frică de eșec. Astfel, vom pluti confortabil într-un mediu al familiarității, vom refuza activitățile care ne-ar putea periclita statutul de apt, bun, priceput într-un anumit domeniu sau disciplină, convinși fiind că fie ai ce-ți trebuie de la natură, fie nu ai, și atunci nu are rost să te lansezi într-un necunoscut care îți poate răpi titlul de „Cel mai…” .

Făceam mai sus referire la cele două tipuri de mentalități și la modul în care îl lăudăm pe copil. Afirmații de tipul ”Bravo! Este un rezultat foarte bun. Înseamnă că ești isteț în ceea ce privește aceste teste.” vor conduce negreșit la o mentalitate rigidă. Astfel, un copil care primește constant mesaje de această natură va refuza sarcini cu grade ridicate de dificultate, de teama de a nu mai putea confirma istețimea pentru care fusese inițial elogiat. În schimb, cuvinte de genul ”Este un rezultat foarte bun. Cu siguranță, ai muncit foarte mult.” vor sădi în copil mentalitatea flexibilă de care are atât de multă nevoie. Demn de reținut este că aceste cuvinte au fost folosite de Dweck și colaboratorii săi în cercetările întreprinse. Prin urmare, ipoteza lor a fost confirmată: „lăudarea abilității i-a condus pe elevi direct spre mentalitatea rigidă, iar ei au și arătat toate semnele acesteia: când le-am dat de ales, au refuzat o nouă sarcină provocatoare din care ar fi avut de învățat. Nu voiau să facă nimic care să le expună lipsurile și să le pună talentul la îndoială.”

Deși poate sună clișeic, este necesar ca profesorul, educatorul în general, să nu-și uite rolul fundamental, acela de agent al schimbării. Această schimbare începe cu schimbarea mentalității copilului sau tânărului pe care-l educă. Doar ajutându-l să fie deschis la nou, la provocări, dornic de a-și testa și dezvolta abilitățile, în ciuda riscului de a eșua și de a se expune în fața altora ca un novice, elevul va ajunge să aibă o mentalitate flexibilă, descătușat de „povara talentului” care umbrește „plăcerea” de a învăța. „Pentru cei cu mentalitate flexibilă nu are niciun sens să renunți.”

În schimb, metalitatea rigidă este cea care dă naștere „sindromului efortului redus” care se accentuează în adolescență. Așadar, mare atenție la cuvintele pe care le folosiți dacă îndrumați adolescenți! „Sindromul efortului redus”, spune Dweck, „este deseori văzut ca o modalitate prin care adolescenții își afirmă independența de adulți, dar este și un mod în care studenții cu mentalitate rigidă se autoprotejează.”

Capitolul 7, cel dedicat părinților, profesorilor și antrenorilor, este extrem de util, căci ne oferă și exemple de bune practici, mai precis, de mesaje care pot demola sau construi indivizi.

În calitatea noastră de educatori, este necesar să reținem ceea ce afirmă Dweck: „fiecare cuvânt sau acțiune lansează un mesaj. Le transmit copiilor-sau elevilor ori sportivilor-cum să gândească despre sine. Poate fi un mesaj asociat cu mentalitatea rigidă, care zice: Ai trăsături fixe și eu le judec. Sau poate fi un mesaj asociat cu mentalitatea flexibilă, care spune: Ești o persoană capabilă să evolueze și sunt interesat de dezvoltarea ta.”

Să fim atenți, așadar, la cuvinte! Ele pot schimba mentalități și, în cele din urmă, vieți!

Nicoleta Călinoiu, absolventă master FPSE

Foto credit: pixabay

De curând, a fost marcată la nivel mondial „Ziua Internațională a Diversității Culturale”. De fapt, în fiecare an, pe 21 mai, Națiunile Unite ne lansează o invitație la dialog. Nu degeaba denumirea exactă a acestei zile este aceea de „World Day for Cultural Diversity for Dialogue and Development”. Deși școala în care predau nu este una extrem de diversă din punct de vedere etnic, adică elevii noștri sunt în mare parte români, promovăm deschiderea către alte culturi și încurajăm dialogul dintre oameni de diferite naționalități și etnii. Mai mult decât atât, ea este și o instituție de învățământ care le oferă elevilor posibilitatea ca, în clasa a 11-a,  să opteze pentru programul IB (International Baccalaureate). Prin urmare, își crește copiii în spiritul dialogului și al cooperării dintre oameni cu diferite istorii culturale, aspecte care sunt cuprinse atât în viziunea școlii, cât și în declarația de principii IB la care a aderat. Oricum, cred că suntem cu toții de acord că această deschidere către celălalt, cel care e diferit din punctul de vedere al rasei, culturii, religiei, ar trebui să fie unul dintre obiectivele pe care orice școală din lume ar fi bine să și-l propună.

Revenind la ziua de 21 mai, mai exact, la zilele de 21 și 22 mai. Acestea s-au remarcat în școala noastră prin două evenimente speciale. Mai precis, elevele clasei a XI-a IB le-au lansat o invitație la dialog colegilor mai mici. Ele și-au luat în serios rolul de „profesor” și au mers în clase cu activități atent pregătite.

Împărțite în două grupe, cele 7 liceene s-au angajat într-un proces de planificare în colaborare. Astfel, ele și-au împărțit rolurile, și-au stabilit obiectivele, au gândit sarcinile de lucru menite să le ajute în atingerea obiectivelor, au creat materialele necesare și s-au prezentat în fața colegilor, cu scopul de a-i provoca la descoperirea unor realități de care ei trebuie să fie conștienți. La ce ne referim mai exact? La cele două ore în limba engleză susținute de către ele: una la clasa a VII-a, cealaltă la o clasă de a V-a.

La clasa a VII-a, „profesoarele” noastre le-au vorbit colegilor mai mici despre diversitate, stereotipuri, prejudecăți și discriminare, iar scopul lor a fost acela de a promova toleranța și deschiderea către alte culturi. Au început prin a-i ruga pe elevi să numească cât mai multe cuvinte pe care le-ar asocia conceptului de diversitate. Au fost astfel vehiculați termeni precum: „varietate”, „culoare”, „specii”, „mâncare” etc. Apoi, a urmat schimbul de idei, iar profesoarele le-au explicat elevilor diferențele notabile dintre stereotip, prejudecată și discriminare, informându-i în legătură cu efectele lor negative, îndemnându-i să fie cât mai receptivi la alte culturi și concluzionând că o „lume mai diversă este, de fapt, o lume mai frumoasă”.

La un moment dat, copiilor li s-a propus să deseneze o floare. Florile lor sunt ilustrate în imaginile de mai jos:

Vă întrebați poate, așa cum am făcut și eu în acele momente, căci am avut bucuria de a fi martoră la acest schimb informațional și de energie între generații, care a fost scopul acestei activități. Ei bine, el a fost acela de a-i ajuta să înțeleagă că ființele umane sunt asemenea florilor desenate de către ei: de culori și mărimi diferite, având denumiri diverse, dar fiind la fel de frumoase.

Ora s-a încheiat cu o altă provocare, anume un quiz menit să le lărgească copiilor orizontul cultural. În acest fel, ei au aflat despre „La Tomatina”, festivalul din Spania care implică o uriașă bătaia cu roșii, despre faptul că Libanul este țara cu cele cele mai multe religii prezente pe teritoriul ei și că, în mod surpinzător, 40% dintre libanezi sunt creștini. Au mai descoperit că imnul Africii de Sud este scris în 5 limbi și că, în Papua Noua Guinee, sunt vorbite nu mai puțin de 820 de limbi.

Elevele care i-au purtat pe cei mici, de la clasa a V-a, într-un periplu cultural similar, și-au adaptat discursul și cerințele pentru a putea ajunge la mințile și inimile lor. Și acești copii și-au testat cunoștințele despre culturi și monumente din toată lumea, în cadrul unui concurs pe echipe. Ceea ce a făcut diferența a fost activitatea pe care „profesoarele” lor au numit-o „Capsula Timpului”.

Practic, copiii au fost rugați să reflecteze la anumite aspecte cum ar fi: mâncăruri tradiționale din țara noastră și din bucătăria internațională, numele persoanelor din alte țări pe care le cunosc, felul în care cred ei că va arătă România peste 10 ani. Extrem de receptivi și ei, au ascuns aceste răspunsuri în capsula personală pe care au promis c-o vor deschide în… 2029. Însă, piesa de rezistență a orei a fost ceea ce a urmat, anume momentul în care au degustat feluri de mâncare din bucătăria internațională, ei fiind rugați să numească țara de proveniență. În timp ce simțurile lor erau răsfățate cu diverse arome, auzul nostru primea răsfățul răspunsurilor lor, căci știau foarte bine că japonezii mănâncă sushi, că la greci (aproape) toate mesele se deschid cu tzatziki, știau denumirea falafelului și a altor elemente culinare specifice altor țări.

Poate vă întrebați care a fost rolul meu în toată această „poveste culturală”. Ei bine, cu multă sinceritate, vă spun că a fost unul minor. Toate ideile au aparținut elevelor! Rolul meu a fost cel de facilitator al acestui proces de învățare. Da, vorbim despre un proces de învățare de ambele părți. Cei mici au învățat de la elevele de liceu, iar ele au învățat punând în practică cunoașterea deținută la nivel abstract și perfecționându-și abilitățile formate în toți anii de școală. Mai mult decât atât, au învățat una de la alta și au învățat…făcând. Vorbim, așadar, despre acel „learning by doing” care lipsește uneori din școli, despre crearea unor contexte practice de învățare. Vorbim despre învățarea autentică, despre „învățarea ca experiență trăită”.

Nicoleta Călinoiu, absolventă master FPSE

Foto credit: arhivă personală

Ana Maria Brânză, campioana noastră la scrimă s-a numărat printre vorbitorii care și-au încântat auditoriul, sâmbătă, 6 aprilie, în cadrul evenimentului “Educare-Educație pentru succes”, ce a fost organizat de către Mozaic Media. Ea ne-a împărtășit, cum era și firesc, povestea ei de succes, o poveste presărată și cu multe momente când s-a aflat în genunchi, la propriu, nu doar la figurat, căci drumul spre reușită este tot timpul greu și cere celui care-l străbate multă îndârjire și sacrificii. Nevoită să se despartă de familia sa la o vârstă fragedă, Ana Maria părăsește Bucureștiul și ajunge să locuiască într-o cameră cu “așternuturi îngălbenite” dintr-un cămin al unui liceu industrial, cu “toaletele șu dușurile aflate mai jos cu 2 etaje”. De ce? Pentru că doar în acel oraș de provincie se putea antrena alături de lotul național. Astfel, copilul zvăpăiat, cum ea însăși se descrie, se trezește singur, în afara confortului casei părintești. Totul pentru a pune cărămidă peste cărămidă la temelia succesului ce avea să vină. Demn de reținut din această poveste de succes este meritul pe care campioana de azi îl atribuie antrenorului său. „Am avut noroc și de un antrenor care și-a dorit să dea oameni societății, nu doar campioni”, ne spunea, la un momentat, Ana Maria Brânză. Se referea, bineînțeles, la antrenorul Lotului Național de atunci, care, în absența părinților ei, îi urmărea activitatea școlară. Tot el a fost cel care mergea la ședințele cu părinții și care „nu i-a dat niciodată o palmă, deși motive suficiente ar fi avut”.

Profesorul, asemenea antrenorului campioanei noastre la scrimă, este cel care creează contextul succesului. Ne lamentăm adesea că ne găsim în situații deplorabile, fie că vorbim de învățământ sau de orice alt domeniu de activitate din România. De asemenea, ne dorim schimbări benefice și trainice la nivelul întregii societăți. Cu toate acestea, ne lăsăm adesea descurajați, simțindu-ne singuri în această bătălie. Ne oprim, dezamagiți, și ne întrebăm: Ce rost are din moment ce mă găsesc singur împotriva tuturor/din moment ce sunt singurul căruia îi pasă? Oare e bine cum gândim? Ei bine, nu! Nu acesta este mindset-ul care ne va aduce mai aproape de normalitate socială. După cum afirma și Vlad Voiculescu, un alt speaker la eveniment, un singur OM poate produce schimbări majore, așa cum s-a întâmplat în cazul tuturor celor pe care fondatorul proiectelor Magic Home și MagiCamp i-a menționat (Regele Mihai și decizia sa de a întoarce armele, Thomas Edison etc). Tot el l-a amintit pe Arhimede și ne-a readus în memorie cuvintele sale: „Dați-mi un punct de sprijin și pun pământul în mișcare”. Aceste punct de sprijin este acel antrenor la care făcea referire Ana Maria Brânză, este profesoara de engleză a lui Vlad Voiculescu, Anca Tîrcă, cea despre care ne spunea că l-a ajutat să-și depășească timiditatea, i-a dat încredere că poate și că se poate. Cum? Apreciindu-i scrierile în limba engleză și motivându-l să continue să scrie. Acel punct de sprijin este fiecare dintre noi în diferitele calități pe care le avem: cea de profesor, antrenor sau părinte. Important este să-i ajutăm pe tinerii de azi să-și învingă fricile, să se adune de pe jos și să continue lupta. De asemenea, este la fel de important să le dăm libertatea de a-și alege drumul în viață și să-i însoțim cu blândețe către reușită.

O altă temă adusă în discuție a fost suprasolicitarea la care îi supunem pe copiii zilelor noastre. Ana Maria Brânză vorbea despre copiii pe care-i întâlnește în sălile de antrenament și care sunt obosiți și tracasați de adulții din viața lor și de volumul de muncă la care trebuie să facă față. Ei sunt cei pe care-i vede tot timpul grăbindu-se căci, în aceeași zi, “mai au și ore de pian și/sau chitară”. Nu trebuie să uităm, așadar, că un copil are nevoie și de joacă, de relaxare. El nu vine la pachet cu un buton pe care noi să apăsăm pentru a-l pune în mișcare de câte ori ne dorim și a-l trimite în misiuni imposibile, de multe ori pentru a împlini visurile noastre ratate.

Sunt multe lecții de învățat, atât de către copiii noștri, cât și de către noi. Iar printre ele se numără lecția compasiunii și a empatiei despre care ne-a vorbit psihologul Gaspar Gyorgy, în deschiderea evenimentului. Aceste două abilități sunt cele care pot face diferența în lumea noastră din ce în ce mai tehnologizată. Compasiunea și empatia sunt la fel de importante precum „igiena corporală sau un stil de viață sănătos”, afirma speakerul. Aceste valori se cultivă, potrivit lui G. Gyorgy, în familie, dar și în școală, spunem noi. De reținut e faptul că nu este suficient să le vorbim copiilor despre ele. Este esențial să le oferim exemple concrete și să le modelăm. A fi empatic înseamnă a vedea lumea prin ochii celuilalt și, mai mult decât atât, a renunța la critică. Dimpotrivă, este esențial ca adultul, părintele sau profesorul, să fie alături de copil atunci când acesta greșește, când este la pământ. În momentele lui de derută, furie sau frică de exemplu, este indicat ca adultul să-l asculte, să-i permită să simtă ceea ce simte și să-l ajute să verbalizeze acele trăiri. Doar traducând în cuvinte ceea ce se întâmplă în universul său interior, va  reuși să se înțeleagă, să ajungă la sine și să se ia în stăpânire. Numai în acest mod va evita blocajele de mai târziu. Abia apoi, după ce aceste demersuri de (auto)cunoaștere au fost făcute, după ce copilul a fost însoțit pe drumul către sine, putem începe să-i vorbim despre limite, despre reguli.

Lectura este văzută de către Gaspar Gyorgy ca o altă cale de dezvoltare a empatiei. Ea este, de fapt, “un exercițiu de empatie”, cea care îi deschide copilului mintea și sufletul către ceea ce un alt om îi împărtășește. Vorbim astfel despre “alfabetizare emoțională” prin intermediul cărților, iar „lectura în familie este o formă de creștere, de terapie în familie”.

Să nu uităm, așadar, în goana noastră de a-i trimite pe copii la cât mai multe concursuri și de a parcurge mult discutatele programe școlare, să-i învățăm pe elevii noștri aceste lecții atât de valoroase! De reținut că empatia este cea care va face diferența în viața adultului de mâine. Ea înseamnă, în linii mari, „prezență conștientă”, „perspectiva personală și a celuilalt”, „a nu-l judeca pe celălalt și nici pe noi înșine”, „recunoașterea emoțiilor și comunicarea acestora”. (Gaspar Gyorgy)

Nicoleta Călinoiu, absolventă master FPSE

Foto credit: arhivă personală

Vineri, 18 ianuarie, educația și, în mod special, fericirea copiilor în școli s-au aflat în centrul atenției, constituind temele care au adus împreună specialiști din țară și de peste hotare. Mai exact, Facultatea de Psihologie și Științele Educație a găzduit Conferința “Educație cu stare de bine. După o rețetă româno-daneză”.