Prima sută: nu de ani de la Marea Unire, nu de lei sau de cărți, nu de case, mașini sau de movile (așa cum există, lângă Prut, în Republica Moldova), nu de oi ca în problemele de matematică, ci de articole! Articole publicate pe sucitoruldeminti.ro, adică, probabil, primul și singurul blog academic românesc construit în jurul unui curs! E vorba de un hub educațional care adună contribuții de la studenți sau absolvenți ai diferitelor programe ale Facultății de Psihologie și Științele Educației, Universitatea din București, de la profesorii lor și de la alți specialiști în educație.

De ce ar merita să scrii pe blog tocmai despre blogul respectiv? De ce să fie blogul subiect de articol? Pentru că, în acest caz, este un exemplu de practică educațională funcțională; blogul este o prelungire a cursului, ne adună ideile într-un altfel de mod, nu doar prin discuțiile pe care le avem la ore, ne scoate dintre pereții de facultate și ne poartă părerile în lumea mare. Acest blog este o activitate de învățare, care a generat o comunitate unită în jurul ideii de a face lucrurile mai bine în educație. Adică, o comunitate care își sucește mintea reflectând la cum se poate și altfel, la cum să ieșim din rutina unor obiceiuri educaționale ruginite de nefuncționalitate.

Sună frumos, nu? Eu cred că da. Aproape 30 de autori care mi-au fost sau îmi sunt studenți au scris articole, fiecare după priceperea proprie, învățând din mers, din feedback-ul primit, din comentarii.  Lor li s-au adăugat câțiva dintre profesorii lor precum și alți prieteni întru educație, din diferite școli sau colțuri ale lumii. Toți s-au transformat în autori de articole, fiind îndreptățiți să o facă, căci toți fac sau studiază educație.

Iată, deci, un prim atu important al blogului: pe sucitoruldeminți.ro, vorbesc oameni care au ceva de spus în domeniu, o fac în cunoștință de cauză și cu respect. Da, cu respect față de educație, cu înțelegere și cu dorința de a ajuta, nu doar de a critica.

Apoi, un alt element notabil este faptul că acest blog e o acțiune colaborativă, nu e un monolog de expert. Firește, pentru mine, varianta unui blog de autor, ca platformă de promovare a propriilor idei pedagogice în spațiul public, ar fi fost mult mai facil de gestionat. Dar nu acesta a fost scopul prezentei inițiative. Scopul a fost unirea de minți deștepte, curioase și interesate de educație pe care le întâlneam an de an;  dorința de a-i face să se întâlnească pe acești studenți de la diferite programe de studiu – care nu se cunoșteau între ei, dar împărtășeau idei și perspective – a fost motorul care a pus ideea în practică.

Reunind mai multe voci, blogul nostru respiră diversitate: de preocupări, stiluri, teme abordate, vârste. Autorii sunt studenți la licență, master, doctoranzi, absolvenți, profesori debutanți sau experimentați – de engleză, română, muzică, matematică, educație civică etc.- consilieri, cercetători, consultați, scriitori, specialiști în alte domenii, dar interesați de educație.

Creativitatea lor colectivă e infinit mai valoroasă decât cea individuală. Așa se face că articolele blogului abordează o varietate de teme; se vorbește despre învățare socio-emoțională, despre muzică în școală, educație prin teatru sau ”prin tranșee”, despre emoții desenate, empatie, ”critică, evoluție, pedagogie”, entuziasm, conectare, bucle conceptuale, trusă de unelte, brainstorming, strategii de coaching din sala de scrimă, despre clasa pregătitoare, învățământul din alte spații, liceul pedagogic, amintiri de la începutul carierei, despre puterea cuvântului în transferul ideii, roboți, profesorul lider și multe, multe altele.

Ce mai e frumos la blogul acesta? Faptul că toți suntem voluntari, că ne unește plăcerea de a gândi și scrie lucruri despre educație; faptul că ne bucură ceea ce facem, că nu avem buget decât de entuziasm, că nu facem publicități mascate și nu avem interese comerciale ascunse. Avem în schimb creativitate, energie și dorința de a împărtăși.

Credeți că e ușor să ”crești” o astfel de comunitate? Ei bine, nu este! Au existat oare momente când am rămas foarte puțini în jurul ideii, când s-au ciocnit orgolii, când feedback-ul primit a fost digerat cu dificultate? Da, au fost! Au existat inabilități de coordonare, insistențe obositoare pentru cel care se ambiționa să păstreze idea vie, am avut pierderi de entuziasm în echipă, minunate intenții de dezvoltare care n-au trecut proba faptelor și au rămas doar declarații? Da, au existat! Dar, de fiecare dată, au apărut și surprizele în contrapondere: energii proaspete de la o nouă promoție de studenți la Master, dovezi reconfirmate de seriozitate și conștiinciozitate, schimburi de idei, mii de vizualizări nesperate și neanticipate, citări și preluări pe site-uri onorante, comentarii sincere de susținere, confirmări și compatibilități mărturisite de idei. Adică, mici bucurii… de bloggeri care țin comunitatea vie, chiar dacă aceasta are geometrie variabilă.

Așadar, nu e ușor, dar e frumos! În fapt, nimic creativ în educație nu e ușor! Tot ce e altfel, tot ce iese din tiparul cărții, al manualului, dintre pereții clasei, necesită pregătire, efort, insistență din partea tuturor celor implicați. Și, în cazul acesta, cei implicați sunt mulți. Toți merită un gând bun, o mulțumire și o felicitare pentru contribuția la această bucurie didactică!

Anca Nedelcu – profesor, Facultatea de Psihologie și Științele Educației

Foto: pixabay.com

Da, foarte util! E un răspuns sincer, ferm și motivat. Și nu doar pentru că organizarea a fost fără cusur (o bună practică în sine), nu doar pentru că vorbitorii erau experți carismatici, iar participanții foarte interesanți și interesați. Ci și pentru modul în care s-au legat ideile prin fire nevăzute, subterane, ce uneau concepte și tendințe, reflecții și sugestii, într-un amalgam util pentru mulți profesioniști, incluzându-i și pe cei din educație.

Evenimentul în discuție, motivul și pretextul acestui articol, este Conferința Anuală ICF Romania, ”Mai mult decât coaching”, ediția a 11-a, organizată pe 29 noiembrie 2018. Este, aveam să constat, un fel de ”oră exactă în coaching”, unde se discută lucruri pe care, odată ce le-ai aflat, nu le mai poți ignora în propria activitate profesională.

Legătura mea cu domeniul e dată de programul pe studii masterale ”Învățare, inovare și coaching în educație”, derulat în Facultatea de Psihologie și Științele Educației,  Universitatea din București. Am explicat asta în repetate rânduri pe timpul conferinței celor cu care m-am intersectat, ”scufundată” fiind într-o mare de coaching. Sunt co-responsabil de dezvoltarea și implementarea acestui program de master, o inițiativă inedită pentru peisajul academic românesc, și cred în necesitatea culegerii de idei și a aducerii lor spre folosință și dezvoltare în activitatea personală. Și mai cred, așa cum fac și inițiatorii conferinței, în intersectarea oamenilor, proveniți din cât mai multe domenii profesionale, și a intereselor lor.

Așadar, ce spune lumea mare a coaching-ului și poate să fie util programului nostru și educației în general?

Spune multe, și face asta articulat, cu expertiză dovedită în timp, sintetizată în cărți și opinii profesionist decantate! Pe parcursul unei zile întregi s-a vorbit despre coaching (firește!) legat de leadership, echipe, cultură și interculturalitate, organizații, emoții… Care este viitorul coaching-ului, ce face această abordare necesară și utilă, ce ne spun neuroștiințele din acest punct de vedere, care sunt întrebările relevante de analiză a echipelor, care sunt diferențiatorii interculturali și ce impact au asupra coaching-ului? Ce înseamnă auto-gestionarea într-o organizație (aequacy vs. holacracy), cum putem înțelege și deconstrui emoțiile nu neapărat pentru a le stăpâni, ci pentru a le ”naviga”? Ce trebuie să știm despre profesia de coach, despre standarde, certificări și satisfacția celor cărora li se adresează, ce energii angrenează această activitate?

Răspunsurile date acestor întrebări – toate valide și relevante și în domeniul educațional, translația lor acolo fiind ușoară și firească – au conturat un profil aparte pentru profesia de coach. Aceasta reprezintă o formă de parteneriat provocator și creativ, o activitate conversațională de suport care întărește abilitatea de a reuși, de a-ți maximiza potențialul personal și profesional; are impact atât în plan individual, cât și instituțional, contribuind decisiv la îmbunătățirea funcționării echipelor, la consolidarea leadership-ului sau a echilibrului emoțional organizațional. E vorba, așadar, de o postură interesantă, ce intersectează competențe din domenii diferite – comunicare, chiar și interculturală, leadership, neuroștiințe, psihologie etc – cu impact real, nu presupus sau inventat de dragul unei mode recente.

Unele dintre aceste idei auzite la conferința menționată au fost confirmări, validări, necesare reîntâlniri cu ceea ce deja citisem, predasem. Altele au fost momente de tip ”aha”, când cele prezentate se răsuceau surprinzător în minte, luminând întrebări latente sau întărind păreri anterioare, insuficient argumentate până atunci.

Un astfel de ”aha” personal a fost declanșat în mintea mea încă de la începutul conferinței atunci când primul vorbitor, Marcia Raynolds, ne-a întrebat: ”Te poți gâdila singur? Încearcă, nu merge! Creierul nu se lasă păcălit și îți spune: știu ce încerci să faci!”

Brusc, multe din lucrurile în care cred, pe care le ”predic” cu insistență de ceva timp, s-au colorat diferit. Ceea ce am spus în repetate rânduri despre practicianul reflexiv, despre autoanaliza asumată, responsabilă a propriilor comportamente și opțiuni profesionale (obsesie din care s-a născut și blogul de față!) a căpătat o nuanță diferită datorită acestei întrebări. Carevasăzică, dacă nu te poți gâdila sigur, poți fi auto-reflexiv? Poți să inițiezi procese semnificative de înnoire, de reconfigurare a propriilor repere doar prin forțele tale? Se lasă mintea păcălită și atrasă în această cursă care duce, de cele mai multe ori, spre o zonă de disconfort? Marcia Raynolds, un vorbitor minunat și convingător, spune că nu: ”Nu-ți poți explora singur propriile gânduri, creierul blochează auto-explorarea; ”Nu ne declanșăm schimbări profunde prin revelații bruște pe care ni le producem singuri, e nevoie de întrebări disruptive, reflecții adânci, declanșate din afară”. ”O sursă externă ne face să acționăm, să reacționăm, aceasta sparge coaja și pătrunde în interior”. Cu alte cuvinte, transformarea e un proces personal, autoasumat, dar neapărat declanșat și stimulat de întrebări incisive, hotărâtoare, convingătoare, venite din afara noastră sau articulate cu sprijin extern.

Coaching-ul poate să fie o astfel de sursă de transformare, e concluzia argumentării anterioare! Ca urmare, ideea din titlul masterului nostru (de coaching în educație) și cea de reflexivitate (tema centrală a unui curs pe care îl predau în cadrul acestui program) se leagă altfel și se potențează una pe cealaltă. Sunt doi vectori puternici care își conferă reciproc eficiență și sens, care merg firesc împreună.

Iată deci un exemplu concret care să demonstreze tocmai această corelație, iată cum o întrebare, aparent banală sau doar ludică, poate să fie în sine o ilustrare a ideii de forță exterioară care declanșează reflecția. Și iată cum o conferință despre coaching e… mai mult decât coaching!

În încheiere, poate o sigură întrebare din propria autoanaliză post eveniment mai merită amintită: cum oare am ratat celelalte conferințe precedente ale ICR România? Sigur, fiind susținut de o muncă de echipă, programul nostru de master a beneficiat, de-a lungul timpului, de sprijinul unor minunați experți în coaching; dar eu, în calitate de co-responsabil de program, cum am putut să-l gestionez, fără să fi trecut pe la toate aceste 10 conferințe? Nu știu cum am făcut-o! Însă știu cum voi face de acum încolo: puțin mai bine!

Anca Nedelcu – profesor, Facultatea de Psihologie și Științele Educației

Foto: ICF Romania

Astăzi, la 100 de ani de la Marea Unire, România îmbracă haine de sărbătoare, iar noi ne continuăm seria articolelor dedicate Centenarului.

În textul publicat ieri, ați putut citi proiecțiile mentale ale elevilor Liceului Pedagogic “Anastasia Popescu”. În cele ce urmează, vom așterne în online gândurilor altor copii minunați privind modul în care arăta și funcționa școala din trecut.

Așadar, elevii Liceului Teoretic “Școala Europeană București” au răspuns și ei afirmativ la această inițiativă. Apelând la imaginație și bucurându-se de mărturisirile (stră)bunicilor, ei își aruncă privirea asupra trecutului și creionează, în cuvinte și desene, școala românească din urmă cu un secol.

Alex, un mare pasionat de istorie, își începe călătoria în timp, afirmând faptul că “școala, acum 100 de ani, era considerată de elevi mult mai serioasă.” „De asemenea”, își continuă el mărturisirile „existau mai multe tipuri de școli: școala de fete, școala de băieți, școala rurală etc. Școlile de băieți nu se diferențiau mult de cele unde învățau fete. Băieții se rădeau pe cap, iar fetele erau tratate ca fiind inferioare băieților. Copiii cu familii înstărite erau trimiși să învețe în străinătate. Școala românească a început în 1859 (venirea la conducere a domnitorului Cuza), pe urmă, în perioada interbelică (1918-1939), școlile au evoluat….și iată-ne aici… Acum 100 de ani, în școală, existau avantaje (copiii erau mai respectuoși), dar și dezavantaje (căldura, modul de predare). Acum 100 de ani, școala era mai drastică, dar te și pregătea pentru viață.”

Apreciem în mod deosebit trimiterea făcută la domnitorul Alexandru Ioan Cuza și, bineînțeles, la rolul jucat de acesta în dezvoltarea învățământului din România. Prin urmare, reamintim cititorilor noștri faptul că, prin “<Legea Instrucțiunii Publice> de la 1864, se proclama obligativitatea şi gratuitatea învățământului primar. Atunci s-au stabilit trei grade de învățământ: primar, secundar şi superior.”[1]

“Eu cred că acum 100 de ani școala era diferită. Învățământul era diferit. Profesoarele erau mai exigente, iar copiii aveau ore mai diferite cum ar fi: noi acum avem ore pe tablete și calculatoare, dar ei scriau cu o pană de porumbel pe care o băgau în călimară și scriau pe hârtie.” Acestea sunt gândurile altui copil referitoare la modul în care se făcea educație în urmă cu 100 de ani.

Vom continua incursiunea noastră în trecut, mergând pe urmele școlarilor și ale educatorilor de altădată, așa cum sunt ei imaginați de către copiii de azi. În încercarea de a reda, fie și într-o foarte mică măsură, spiritul vremurilor de atunci, am renunțat la tehnoredactarea textelor scrise de elevi și le-am prezentat în forma lor inițială.

În speranța că aspectele imaginate/redate de către copii în legătură cu școala românească de acum 100 de ani v-au bucurat această zi aniversară, încheiem dorindu-vă să faceți sau, după caz, să aveți parte de EDUCAȚIE cu rost, să inovați și să contribuiți la starea de bine și la dezvoltarea armonioasă a copiilor cu care lucrați!

La mulți ani, dragi educatori, copii și părinți… din interiorul și din afara granițelor României!

Nicoleta Călinoiu

[1] https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/reformele-lui-cuza-schimbarea-la-fata-a-romaniei

Notă-Textele și desenele au fost realizate de către elevii Liceului „Școala Europeană București”.

Deschidem astăzi seria unor articole dedicate Centenarului Marii Uniri, în care vom încerca să recreăm imaginea școlii românești de acum 100 de ani. Mai precis, veți putea citi câteva articole scrise pentru a marca acest eveniment, în care vocile copiilor se vor face auzite.

În acest sens, elevii mai multor clase din diferite școli bucureștene s-au arătat dispuși să aducă în prezent școala din trecut, iar noi, profesorii lor, le mulțumim pe această cale! Demersul nostru a avut ca punct de plecare întrebările redate mai jos:

Cum era școala acum 100 de ani? Oare elevii din ziua de astăzi se opresc vreodată să își pună această întrebare? Au această curiozitate? După ce vor afla răspunsuri cu privire la întrebarea de mai sus vor face comparație între cea de acum un secol și școala de astăzi?

Elevii Liceului Pedagogic „Anastasia Popescu” au răspuns acestei provocări. În vederea unei descoperiri în ceea ce privește școala de ieri și școala de astăzi, unii dintre aceștia și-au imaginat cum se făcea educație acum 100 de ani, alții au implicat părinții și bunicii luându-le acestora interviuri din care au aflat informații prețioase, restul preferând să facă muncă de cercetare pe internet. Astfel, au putut zugrăvi școala de odinioară și chiar au pus-o în oglindă cu ceea ce li se întâmplă lor.

Sofia J. ne povestește că a făcut “o buclă în timp, în acest mod descoperind o căsuță, care semăna cu o locuință de la țară, cu pereții alb-gălbui, cu geamuri mici. Băncile erau lungi, din lemn de stejar, cu spațiu pentru călimară. Fetele erau îmbrăcate în sarafane de culoare închisă, iar la gât aveau un guler alb. Băieții aveau pantaloni bleumarin și cămășile albe ca laptele. Interiorul m-a surprins prin faptul că erau două încăperi: una pentru copii mari și una pentru copii mici. Încăperea avea mai multe bănci lungi, făcute din lemn de stejar, iar în bancă o mică gaură în care se punea călimara. Copiii se jucau capra și oina. Această călătorie mi-a plăcut foarte mult și sper că v-am trezit și vouă dorința de a călători în timp”.

Sofia P. ne povestește “că a stat o clipă să se gândească la strămoșii noștri care au învățat școala acum mii și mii de ani și la România veche și frumoasă. Poate că școala era o simplă căsuță, cu acoperișul din paie, cu ferestruici mici, prin care pătrundea lumina soarelui. Catedra era din lemn, iar tabla neagră ca smoala. Pe aceasta se scria cu cretă albă. Aceasta casă era așezată în mijlocul satului pentru ca toți copiii să ajungă repede la ea. Curtea era delimitată de un gărduleț, iar în interior exista multă vegetație”. Ea vede lumea de atunci împărțită în oameni săraci, care erau nevoiți să facă educație așa cum se pricepeau, și boieri, care își permiteau să-și trimită copiii la școală.

Mai departe, Smaranda ne povestește că “existau școli pentru fete și școli pentru băieți. Se puteau face clasele 1-4 la țară, iar cei cu dare de mână trimiteau pruncii la oraș. Elevii scriau pe tăblițe cu plumb și învățau doar să socotească și să citească, dar nu aveau și limbi străine sau activități opționale. Elevii nu aveau ghiozdane, aveau traiste. Cei de la sat veneau la școală în haine sărăcăcioase, iar cei de la oraș purtau uniforme”.

Alex ne spune că școala de acum 100 de ani se asemănă cu cea de astăzi din prisma disciplinelor, “însă condițiile erau diferite, ustensilele erau diferite, chiar și copiii erau diferiți. Copiii începeau orele la 7-8. Cei neascultători stăteau în băncile din față, iar cei mai cuminți și mai deștepți în cele din spate. Unele lucruri nu erau foarte diferite, de exemplu, orele de română unde se făceau exerciții pe texte. Ei învățau multă religie. Chiar dacă în trecut profesorul aplica pedepse lovind cu rigla elevul obraznic, să fii profesor însemna să fii foarte înțelept. După școală, care se termina la amiază, copiii aveau cca. 2 ore de teme, apoi erau liberi”.

David a aflat de la bunicul lui, profesor de istorie, că “nu mergeau mulți copii la școală pentru că nu își permiteau. Învățământul era de la clasa 1 până la clasa a 5-a, iar elevii de atunci aveau șorțulețe croșetate drept uniforme și scriau pe tăblițe de lemn cu cretă. Profesorii și învățătorii aveau un statut aparte, ceva important la nivel național. În casa Învățătorului era o cameră specială pentru învățat. Elevii stăteau puțin la școală pentru că părinții aveau nevoie de ajutor la cultivat, la gătit și la pescuit. Deși aveau dificultăți, elevii tot aveau teme, însă aveau multă ambiție. Ca să ajungă la un liceu erau nevoiți să piardă nopțile învățând, dădeau teze, teste, examene”.

Nectarie ne vorbește de școala de ieri prin comparație cu cea de astăzi. El spune că “școala de acum 100 de ani avea o curte foarte mică, în formă de cerc. Că băncile aveau formă de hexagon, iar la fiecare colț era câte un elev. Copiii erau nevoiți să țină pasul cu profesorii la scriere, altfel stăteau în picioare tot restul orei. Dacă nu veneau în uniformă sau dacă întârziau, nu mai aveau voie să intre la oră. Curtea școlii de astăzi este mai încăpătoare, băncile iau forma unui pătrat, iar copiilor li se permite să scrie în ritmul propriu. Deși lucrurile s-au mai schimbat, în unele școli aceste reguli se mai păstrează”.

Radu crede “că școala din trecut nu era atât de mare și de frumoasă ca cea de astăzi, că profesorii nu propuneau activități interesante. Viitorul din cadrul școlii este plin de avantaje… Școala din prezent beneficiază de materiale diverse și are acces la multe informații.

Sofia B. ne vorbește “de Marea Unire din anul 1918” și de faptul că datorită acestui lucru “țara a fost mai pregătită, mai protejată și mai puternică, la fel și școlile.”

“După o cercetare amănunțită în cărți, pe internet și vorbind cu rudele”, ne mai spune ea, “am ajuns la concluzia că în școală se învăța matematică, română, religie și istorie. Elevii cuminți erau așezați în băncile din față, ceilalți ocupau locurile din spate. Se făcea școală în fiecare zi a săptămânii, iar duminica se învăța de două ori mai multă religie și trebuia să fii pregătit cu versete din biblie. Drept recompensă primeai o biblie nou-nouță”.

Vlad a aflat de la bunica lui că “pe vremea când era în clasa I, bunica lui a fost nevoită să facă home-schooling cu mama ei care era învățătoare, pentru că tot satul era invadat de ruși. Bunica își amintește că sălile de clasă erau încălzite de sobe cu lemne și erau luminate cu lămpi pe gaz, suspendate de tavan. Pe vremea aceea se scria cu tocul muiat în cerneală, un fel de pensulă cu peniță în vârf”.

Ana compară școala din trecut cu cea din prezent și observă lucruri diferite: “Înainte fiecare copil purta pe sarafan cu numele școlii și un nr. de înregistrare, dar acum nu mai există asta. Dacă înainte elevii erau urecheați atunci când greșeau, acum li se explică ce au greșit. Acum testele sunt anunțate, pe când înainte se deschidea catalogul la întâmplare și elevul era ascultat”.

Iulia știe că “se făceau patru ore pe zi pentru că elevii, după ce terminau școala, mergeau acasă și munceau. În ciclul primar, notele erau de la 1 la 5, cel care primea nota 1 rămânea corigent, iar în ciclul gimnazial erau note de la 1 la 10. Pe vremea aceea, existau numai 11 clase”.

Ecaterina Ortansa Ioniță, masterandă FPSE,  Învățare, Inovare și Coaching în Educație

Note

Textele au fost scrise de elevii clasei a IV-a “Principesa Elisabeta”, Liceul Pedagogic “Anastasia Popescu”.

Desene realizate de: Sofia J., Ariana, Ioachim, Matei, Ana, Radu, Smaranda și Sofia P.