Studiile au arătat că expunerea copiilor la aer de calitate scăzută duce la o proastă dezvoltare fizică și psihologică, afectându-le nu doar calitatea vieții, ci și limitându-le abilitatea de a beneficia de educație, de a fi implicați în muncă decentă și de a contribui în mod semnificativ la societate ca întreg.

• Calitatea scăzută a aerului afectează dezvoltarea copiilor și abilitatea lor de a contribui semnificativ la societate.

Ultimele dovezi privitoare la poluare și sănătatea copiilor sunt revizuite într-un nou raport al Organizației Mondiale a Sănătății (p. 138-141). Totuși provocările merg dincolo de costurile îngrijirii și greutățile medicale. Unele efecte de durată necesită ani sau decenii pentru a deveni evidente.

Un raport recent UNICEF afirmă că “studiile au găsit asociații directe între expunerea la aer poluat și rezultatele cognitive, inclusiv IQ verbal și nonverbal redus, memorie, scoruri la teste și note scăzute între școlari, precum și alte probleme comportamentale neurologice.” (Danger in the Air: How air pollution can affect brain development in young children. Data, Research and Policy Working Paper, UNICEF, 2017).

De fapt, autorii notează că un studiu a găsit o scădere de patru puncte a IQ-ului până la vârsta de 5 ani la copiii expuși.

Acest lucru este deosebit de îngrijorător în cazul țărilor care se străduiesc să atingă o creștere economică incluzivă, să elimine sărăcia și să atingă Obiectivele pentru Dezvoltare Sustenabilă ale Națiunilor Unite.

Atunci când copiii suferă limitări cauzate de poluarea aerului, acest fapt poate fi în detrimentul sever al abilității de învățare și dezvoltare, restricționându-le accesul la educație și participarea ulterioară pe piața muncii.

• Primele 1000 de zile ale vieții, esențiale în dezvoltarea creierului

De fapt, a devenit foarte clar pentru personalul din sănătate și asistenții sociali că primele o mie de zile ale vieții unui copil sunt de o importanță critică. Atunci se produce creșterea cea mai rapidă și cea mai importantă a creierului.

„Semințele” semănate în această perioadă, stadiile de dezvoltare atinse, pun bazele întregii dezvoltări viitoare, ușurând calea pentru interacțiuni umane mai mature, pentru procesarea amintirilor, controlul comportamentelor etc.

De aceea, trebuie depuse toate eforturile pentru a ne asigura că li se acordă copiilor oportunități de a-și împlini pe deplin potențialul în această fază și că orice factori care limitează potențialul, incluzând, dar fără a se limita la aceasta, calitatea scăzută a aerului și apei, trebuie evitați sau reduși.

• Guvernele ar trebui să se ocupe de poluarea aerului pentru a îmbunătăți condițiile de muncă, educația, sănătatea și mediul.

Cu legăturile evidente și clare între impactul mediului, accesul la educație/muncă și calitatea aerului, este important ca țările, comunitățile și companiile din sectorul privat să ia măsuri pentru a controla această problemă în creștere, mai ales în ceea ce privește copiii, resursa noastră cea vitală și cei pentru care munca noastră contează cel mai mult.

Provocările sunt diverse și numeroase:

• standardele scăzute de emisii pentru vehicule în unele țări, plus traficul aglomerat;
• fabrici aflate lângă locuințe și instituții de învățământ;
• lipsa de energie verde accesibilă care duce la dependența continuă de sobe cu cărbuni sau lemn, adesea ineficiente;
• despăduririle rapide.

 La baza tuturor acestor probleme se află rata rapidă de urbanizare, care la ritmul curent va face ca, până în 2050, aproape 70% din populația lumii de peste 9 miliarde, să locuiască în orașe.

• E nevoie de spații verzi și reîmpăduriri.

Spațiile verzi, inclusiv în mediul urban, precum și campaniile de reîmpădurire la scară largă, sunt critice pentru a ajuta la asigurarea faptului că mecanismele de apărare naturale ale planetei împotriva poluanților aerului sunt sigure și adecvate.

De exemplu, o inițiativă în curs de desfășurare din Pakistan, intitulată „Un tsunami cu un miliard de copaci”, deja a plantat un miliard de copaci înainte de data stabilită, cu un nou obiectiv de 10 miliarde de copaci plantați în decurs de trei ani.

Această inițiativă este susținută de aproape întregul Sistem al Națiunilor Unite și demonstrează respectul pentru rolul pădurilor în sănătatea ecosistemelor, a mijloacelor de trai, a oamenilor și a comunităților.

• Vehiculele electrice și îmbunătățirea transportului public contribuie la reducerea poluării.

În final, trebuie întărit sprijinul pentru vehicule electrice și un transport public mai bun. În timp ce trecerea la vehicule mai „verzi” este în curs de desfășurare – lucru pe care îl putem vedea în țări precum Maroc, care a lansat o flotă de autobuze electrice, și în Europa, în Franța, unde vehiculele pe motorină vor fi interzise până în 2040 – trebuie făcut mai mult pentru a asigura un aer mai curat pretutindeni.

Este important de observat că aceste eforturi reprezintă un câștig pentru toți cei implicați. Reîmpăduririle nu doar sprijină sănătatea și bunăstarea mediului și a oamenilor, ci și creează locuri de muncă și stimulează mijloacele de trai.

În mod similar, pentru sectorul auto, investițiile în vehicule mai curate și într-un transport public mai bun pot ajuta la inovație.

Guvernele pot asigura această schimbare prin măsuri de reglementare care obligă la producerea de vehicule mai curate.

• Campaniile de informare, esențiale pentru conștientizarea efectelor poluării

În timp ce cheltuielile și reglementările publice întâlnesc adesea un răspuns negativ, o campanie publică de advocacy care să sublinieze beneficiile evidente – pentru muncă decentă, sănătate publică și bunăstarea mediului – va susține demersul.

Cheia tuturor acestora este, desigur, un puternic angajament al părților interesate – guverne, oficiali din sănătatea publică și reprezentanți ai sectorului privat – de a aborda această provocare.

Aceasta trebuie să includă disponibilitatea de a lua decizii care pot fi dificile pe termen scurt, dar care au un impact de durată asupra bunăstării unui copil. Vorbim despre o abordare care va aduce dividende mai târziu, chiar dacă nu sunt evidente pe moment.

Vor fi importante și studiile și analizele consecvente ale calității aerului, iar India a făcut pași importanți în această direcție, emițând regulat alerte atunci când poluarea este prea severă, în același timp luând măsuri de a reduce poluarea și a educa cetățenii.

În final, investind puternic în efortul de a diminua poluarea aerului, a apei și orice alt factor care ar putea inhiba sau limita sănătatea, potențialul și bunăstarea copiilor noștri, investim, de fapt, în sănătatea, prosperitatea și viitorul fiecărei societăți.

Articol de María Fernanda Espinosa, Președinte al celei de-a 73-a Sesiuni a Adunării Generale a ONU.

Acest articol poate fi citit, în limba engleză, în revista Early Childhood Matters 2019, publicație a Fundației Bernard van Leer. Lansată în cadrul Conferinței ISSA, intitulată Nurturing Environments – For the Wellbeing of Young Children and Families, publicația Early Childhood Matters 2019 cuprinde o tematică diversă și complexă, care se adresează atât practicienilor din domeniul copilăriei timpurii, părinților, conducătorilor, cât și societății civile.

Menționăm, de asemenea, faptul că acest articol reprezintă o preluare de pe stepbystep.ro și marchează debutul parteneriatului dintre sucitoruldeminti.ro și Centrul pentru Educație și Dezvoltare profesională Step by Step.

Sunt, de ceva timp, profesor universitar. Lucrez, așadar, cu studenți. Țin la ei, vreau să descoperim împreună multe lucruri, îi respect și încerc să le arăt asta prin modul în care mă pregătesc pentru întâlnirile noastre, prin încrederea pe care o am în ei, prin libertatea pe care le-o ofer spre gestionare cu folos. Mă încântă întâlnirile noastre de calitate, mă entuziasmează creșterea lor! Trăiesc cu bucurie toate bucuriile profesiei mele, le consider sincer un mare privilegiu.

Dar cum sunt ei, studenții mei? Firește, mereu alții, în timp ce noi, profesorii lor, rămânem statornici în aceleași spații cu miros de universitate. Firește, mereu altfel, cu participări și performanțe inegale, cu visuri, atitudini, implicări de toate felurile. Și totuși, în această varietate de fețe și povești academice, câteva direcții pot să fie descrise mai detaliat; nu e vorba de categorii, căci refuz etichetările cu toate forțele, ci doar de superficiale observații de început de toamnă:

Bobocii

Îi recunoști ușor: cu urme adolescentine încă pe frunte, pas mai timid, tentația de a se ridica în fața oricui li se adresează. La întrebarea ”De ce ai venit la această facultate?”, răspund de multe ori cu greutate și forțări intelectuale vizibile. Nu știu de ce au făcut asta sau nu știu să exprime clar, concis, acest lucru. Sau se emoționează în fața unei autorități academice percepute hiperbolizat. Mulți sunt convinși că au făcut alegerea potrivită și savurează fiecare secundă a acestui proaspăt început. Alții doar au dat curs gândurilor părinților, s-au contaminat cu opțiunile colegilor sau au ajuns într-o școală pentru că nu credeau că au șanse în altele. Indiferent însă de motivații, începutul lui octombrie se umple de emoția lor, de năzuințe, promisiuni de creștere, de clasice anxietăți asociate debuturilor.

Bobocii cu repetiție

Alături de ei, de proaspeții absolvenți de liceu, stau colegii lor mai experimentați. Aceștia au făcut un an la altă facultate, sau o jumătate de an, sau o lună. Nu s-au regăsit, nu ”s-a legat”; s-au mai odihnit, speră că acum o să le placă și că o să termine studiile. Sunt, sau nu, convinși că lucrul acesta se va întâmpla. Nu sunt împovărați de această căutare de drumuri. Propria nehotărâre, alimentată de diversitatea amețitoare de opțiuni și posibile cariere, nediminuată de servicii de suport și consiliere adecvate, își găsește multiple justificări. E considerată o etapă firească, naturală de lămurire a unui parcurs de viață.

”Non-tradiționalii”

Din ce în ce mai mulți sunt și studenții care au adunat un număr semnificativ de ani și de experiențe de la momentul în care dădeau examenul de bacalaureat. Au familie, poate, copii, serviciu, jonglează cu greu printre obligațiile profesionale asumate, în timp ce se bucură de porția oarecum întârziată de școală. Vorbesc în fraze complexe, cu exemple din propria activitate, trăiesc încântarea seducerii unor audiențe mai tinere. Experiența de viață își spune cuvântul, sunt fermi în alegeri, în opinii. Uneori au atitudini protective față de colegii mai mici, alteori nu sesizează că viteza lor mai mare de reacție le răpește acestora accesul la cuvânt. Sunt un veritabil sprijin pentru orice conversație inițiată de profesor, pot să fie, atunci când au timpul necesar, o mare resursă didactică.

Cei care renunță

Rata de abandon în învățământul superior e mare, mulți dintre bobocii de octombrie nu ajung în ipostaza de a arunca în aer pălării occidentale, simbol al absolvirii. Și asta nu din cauza pretențiilor exagerate ale profesorilor. Obligațiile profesionale, nevoia de a se întreține, posibile inabilități pedagogice, parcursuri academice care nu le satisfac așteptările, lipsa de motivație, nepăsarea, dezinteresul, diminuarea dorinței de implicare se adună și îi determină să se oprească la jumătatea drumului. Sau chiar foarte aproape de finalul său.

Invizibilii

Sunt studenții prezenți, cei așezați cuminți în bănci, dar care parcă nu se văd, nu se aud. Nedrept puși la periferia atenției profesorilor, aceștia sunt tăcuți, neconflictuali, ”fără sonor”, nu ies în evidență, nu fac nimic ieșit din comun. Se pierd într-o mare de tricouri și de blugi, într-o mare de idei, similare cu ideile lor rar exprimate.

Căutătorii de atenție

În timp ce unii studenți ies tăcut și liber consimțit din radarul de atenție al profesorilor, colegi de-ai lor țin morțiș și încearcă cu orice preț și cu orice prilej să strălucească vizibil în centru. Sunt hotărâți să se afirme, să-și taie un drum clar spre succes, cât mai devreme și cât mai ferm. Uneori fac eforturi considerabile, citesc în plus, sunt extra conștiincioși; alteori vor doar să-și audă propriile întrebări și comentarii aclamate în liniștea amfiteatrului. Sau vor doar să măgulească orgolii profesorale prin complimente umflate, prin zâmbete pline de bunăvoință la glumele didactice șchioape.

 ”Necitiții”

Când un student vine la admitere la master după ce a absolvit o facultate care poartă numele unei personalități – să zicem Dimitrie Cantemir – și nu știe nimic despre personajul în cauză (pe care jură că l-a văzut la știri, în Parlament, de curând) e trist. Când întrebări de minimă cultură generală nu primesc decât câteva răspunsuri ferme și sunt întâmpinate de prea puține mâini ridicate, e iarăși foarte trist. La fel este și când neologismele simple încruntă frunți, când numele străine ale autorilor de bază ai unui domeniu rămân… străine. Antidotul pentru asta? Lectură, multă lectură.

 Superficialii

Da, există și studenții care bifează formal trecerea prin lumea academică, prea permisivă uneori cu dezinteresul; ajung rar la școală, se pregătesc și mai rar, se trec pe liste de prezențe imaginare, plimbă referate de la un profesor la altul, de la un semestru la altul, cu minime modificări,  livrează texte preluate de pe Internet, fără jena plagiatului evident. Știu că orice termen poate să fie negociat, orice examen poate să fie repetat până la epuizarea răbdării profesorului. Și ajung la final. Dar cu ce achiziții?

 Ei, studenții-bucurie!

Dar mai presus de toate acestea, există un număr mare, covârșitor, de studenți care sunt așa cum trebuie să fie! Pur și simplu studenți buni! Sunt mai mulți și mai vizibili decât tot ce a fost deja povestit mai sus! Sunt creativi, inventivi, conștiincioși, atenți, cu mințile luminate și pline de dorință de cunoaștere, cu energie, entuziasm, dedicare. Sunt cei care preiau o idee și o înfloresc, preiau o temă și o abordează cu prea plin de disponibilitate. Cei care dau mai mult decât ți-ai imaginat, care studiază, inovează, interacționează, colaborează! Sunt cei care, deși ocupați, au timp să ajungă la școală, fie că vin de departe, schimbând șiruri de mijloace de transport, fie că e iarna, plouă sau e prea cald. Sunt cei care adaugă creativitate în orice, care te emoționează prin propria emoție; sunt cei care pregătesc referate, portofolii sau proiecte cu responsabilitate, care pun întrebări deștepte, dovada unui proces reflexiv intens, asumat, și care le răspund pe măsură. Sunt cei care trăiesc plenar o vârstă frumoasă plină de oportunități, care împărtășesc, cresc, înfloresc!

Sunt cei care ne fac să mergem mai departe, cei care, alături de toți colegii lor, dau sens fiecărui început de octombrie! Așadar, să ne bucurăm! Gaudeamus igitur!

Anca Nedelcu, profesor universitar doctor, Prodecan, Facultatea de Psihologie și Științele Educației

„Cea mai îmbucurătoare parte a muncii mele este să-i privesc pe oameni cum se schimbă” este una dintre afirmațiile cercetătoarei americane, Carol Dweck, profesoară de psihologie la Universitatea Stanford, cea care a întreprins studii ample în domeniul motivației și cel al dezvoltării personale. De fapt, cartea sa, „Mindset”, tradusă în limba română la Editura Curtea Veche, se deschide cu o altă afirmație pe care nimeni, cu atât mai puțin educatorii, fie ei părinți sau profesori, nu ar trebui s-o scape din vedere. „O simplă părere despre tine însuți îți poate influența o mare parte din viață”, ne spune Carol Dweck.

După cum v-ați dat seama deja, cartea sa constituie subiectul acestui articol și reprezintă o recomandare pentru zilele de vacanță rămase, o lectură care, cu siguranță, vă va ajuta să vă (re)construiți relația cu elevii în noul an școlar și, de ce nu?, să vă repoziționați în legătură cu propria învățare și propriul parcurs profesional.

„Mindset” cuprinde 8 capitole: „Două mentalități”, „Mentalitățile privite în profunzime”, „Adevărul despre înzestrare și randament”, „Sport: mentalitate învingătorului”, „Afaceri: mentalitate și leadership”, „Relații: mentalitatea și dragostea”, „Părinți, profesori și antrenori: cum se formează mentalitatea” și „Schimbarea mentalității: atelier de lucru”.

După cum sugerează atât titlul, cât și recurența cuvântului „mentalitate” din denumirile capitolelor, exact cu acest concept se ocupă Carol Dweck în lucrarea sa, făcându-și cititorul să înțeleagă că totul stă în modul în care se raportează la sarcinile de lucru, la scopurile pe care și le propune și la obstacolele întâlnite în învățare, la propria dezvoltare.

Cercetătoarea americană prezintă pe larg trăsăturile oamenilor caracterizați de unul dintre cele două tipuri de mentalități: cei cu mentalitate rigidă vs. indivizii cu o mentalitate flexibilă. Primii sunt dominați de „convingerea că abilitățile lor sunt bătute în cuie.” Dacă ai o astfel de mentalitate înseamnă că aceasta „te face dornic să ți le demonstrezi în permanență”. Trist este faptul că mentalitatea rigidă, cea care devine treptat o piedică în atingerea potențialului individului, îi este acestuia inoculată de la vârste fragede. Cum? Prin aplicare unor teste de inteligență și inducerea ideii că acestea spun totul despre copil (ceea ce poate duce la etichetare negativă), prin lăudarea unor abilități, a talentului și așa-zisei înzestrări native, în locul prețuirii și accentului pus pe efortul depus de copil în învățare. Pentru a le dezvolta copiilor și oamenilor în general mentalitatea flexibilă este necesar, așadar, ca ei să fie lăudați pentru efortul, determinarea, munca și perseverența de care au dat dovadă într-o anumită situație de învățare, nu pentru „genialitatea” care-i caracterizează. Doar în acest fel, ei vor fi convinși că însușirile lor pot fi dezvoltate și vor fi mai motivați să învețe.

În schimb, cei cărora le este inoculată mentalitatea rigidă ajung să creadă cu tărie că „inteligența, personalitatea și moralitatea sunt predeterminate”, iar ei nu vor face altceva decât să caute să le dovedească. Dacă te caracterizează mentalitatea rigidă, afirmă Dweck, „nu se poate să lași să se întrevadă sau să se simtă că ai avea vreun deficit în privința acestor aspecte fundamentale”. Tocmai de aceea, acest tip păgubos de a ne raporta la noi înșine și la lume este cel care ne mână constant în lupta de a confirma…de a ne confirma inteligența, abilitățile etc. Ceea ce uităm este faptul că o asemenea abordare ne ține departe de provocări, căci devenim extrem de temători…ne este frică de eșec. Astfel, vom pluti confortabil într-un mediu al familiarității, vom refuza activitățile care ne-ar putea periclita statutul de apt, bun, priceput într-un anumit domeniu sau disciplină, convinși fiind că fie ai ce-ți trebuie de la natură, fie nu ai, și atunci nu are rost să te lansezi într-un necunoscut care îți poate răpi titlul de „Cel mai…” .

Făceam mai sus referire la cele două tipuri de mentalități și la modul în care îl lăudăm pe copil. Afirmații de tipul ”Bravo! Este un rezultat foarte bun. Înseamnă că ești isteț în ceea ce privește aceste teste.” vor conduce negreșit la o mentalitate rigidă. Astfel, un copil care primește constant mesaje de această natură va refuza sarcini cu grade ridicate de dificultate, de teama de a nu mai putea confirma istețimea pentru care fusese inițial elogiat. În schimb, cuvinte de genul ”Este un rezultat foarte bun. Cu siguranță, ai muncit foarte mult.” vor sădi în copil mentalitatea flexibilă de care are atât de multă nevoie. Demn de reținut este că aceste cuvinte au fost folosite de Dweck și colaboratorii săi în cercetările întreprinse. Prin urmare, ipoteza lor a fost confirmată: „lăudarea abilității i-a condus pe elevi direct spre mentalitatea rigidă, iar ei au și arătat toate semnele acesteia: când le-am dat de ales, au refuzat o nouă sarcină provocatoare din care ar fi avut de învățat. Nu voiau să facă nimic care să le expună lipsurile și să le pună talentul la îndoială.”

Deși poate sună clișeic, este necesar ca profesorul, educatorul în general, să nu-și uite rolul fundamental, acela de agent al schimbării. Această schimbare începe cu schimbarea mentalității copilului sau tânărului pe care-l educă. Doar ajutându-l să fie deschis la nou, la provocări, dornic de a-și testa și dezvolta abilitățile, în ciuda riscului de a eșua și de a se expune în fața altora ca un novice, elevul va ajunge să aibă o mentalitate flexibilă, descătușat de „povara talentului” care umbrește „plăcerea” de a învăța. „Pentru cei cu mentalitate flexibilă nu are niciun sens să renunți.”

În schimb, metalitatea rigidă este cea care dă naștere „sindromului efortului redus” care se accentuează în adolescență. Așadar, mare atenție la cuvintele pe care le folosiți dacă îndrumați adolescenți! „Sindromul efortului redus”, spune Dweck, „este deseori văzut ca o modalitate prin care adolescenții își afirmă independența de adulți, dar este și un mod în care studenții cu mentalitate rigidă se autoprotejează.”

Capitolul 7, cel dedicat părinților, profesorilor și antrenorilor, este extrem de util, căci ne oferă și exemple de bune practici, mai precis, de mesaje care pot demola sau construi indivizi.

În calitatea noastră de educatori, este necesar să reținem ceea ce afirmă Dweck: „fiecare cuvânt sau acțiune lansează un mesaj. Le transmit copiilor-sau elevilor ori sportivilor-cum să gândească despre sine. Poate fi un mesaj asociat cu mentalitatea rigidă, care zice: Ai trăsături fixe și eu le judec. Sau poate fi un mesaj asociat cu mentalitatea flexibilă, care spune: Ești o persoană capabilă să evolueze și sunt interesat de dezvoltarea ta.”

Să fim atenți, așadar, la cuvinte! Ele pot schimba mentalități și, în cele din urmă, vieți!

Nicoleta Călinoiu, absolventă master FPSE

Foto credit: pixabay

Meseria de profesor este cea mai importantă și nobilă deoarece cel care o practică are acces direct la sufletele copiilor, iar de aceasta depinde întreaga evoluție umană. Scopul educatorului este să-și învețe elevii cum să gândească, nu ce să gândească. Trebuie să le “descătușeze gândurile, să le trezească curiozitatea și să le aprindă mințile” (Pushkin,D.2001). A avea succes în activitatea educativă constă în a fi un profesor reflexiv.

Trăsătura cea mai importantă a unui profesor reflexiv este responsabilitatea, incluzând aici și ideea de responsabilitate din punct de vedere moral. Ca urmare, un astfel de cadru didactic este un profesor atent, creativ și dinamic, dispus să-și revizuiască și modernizeze în mod continuu activitatea.

Dacă analizăm din punct de vedere obiectiv activitatea pe care o desfășurăm la clasa, putem identifica caracteristici ale unui profesor reflexiv? Sunt un profesor reflexiv? Care sunt caracteristicile unui astfel de profesor?

Conform A. Nedelcu, un profesor practician reflexiv este cel care îndeplinește următoarele condiții:

• examinează, formulează și încearcă să rezolve dilemele practicii de la clasă;
• este atent la contextele instituționale și culturale în care acționează;
• își asumă responsabilitatea pentru propria dezvoltare profesională;
• ia parte la dezvoltarea curriculum-ului și este implicat în eforturile de schimbare a școlii.

Un profesor reflexiv știe când este momentul să acționeze, să acorde sprijin elevului și când trebuie să lase elevul să se descurce singur, să învețe din propriile greșeli.

În relația profesor-elev, o importanță deosebită o are feedback-ul. Răspunsul primit de la elev îi oferă profesorului informații despre ceea ce elevul a înțeles și despre ce mai are nevoie să aprofundeze.

Feedback-ul reprezintă un  motivator  important al relației profesor-elev, fiind o componentă deosebit de importantă a procesului didactic, Gamble definindu-l ca “totalitatea mesajelor verbale pe care o persoană le transmite în mod conștient sau inconștient ca răspuns la comunicarea altei persoane (Gamble, Gamble, 1993, p.151, apud. I.O.Pânișoară).

Feedbackul poate fi oferit cu intenție pozitivă sau negativă. Starr (2008) ne oferă câteva exemple din ambele variante:

1.Intenții pozitive –pentru a ajuta pe cineva să învețe ceva care-i va fi folositor, pentru a sprijini o persoană să-și atingă țelurile, pentru a face o persoană să se simtă valorizată, pentru a ajuta pe cineva să treacă peste o problemă.

2.Intenții negative-pentru a-i da cuiva o “lecție “ (folosit pentru a raspunde unei alte persoane care, la randul său, a criticat un răspuns, o prezentare) sau pentru a obține o favoare din partea altuia (recomandări, renume bun sau foloase materiale).

Determinante ale feedback-ului pe care profesorul îl transmite elevului:

• să se bazeze pe încrederea dintre emițător și receptor;
• să fie specific, nu general, de preferat să conțină exemple recente din activitatea elevului;
• să se concentreze asupra activității desfășurate în prezent și mai puțin asupra activităților anterioare.

Obiectivul feedback-ului este reducerea decalajului dintre stadiul actual al elevului, nivelul la care se află în momentul de față, și unde ar trebui să fie.

Feedbackul servește unor scopuri variate în procesul de reducere a acestui decalaj, oferă indicii care captează atenția unei persoane, o ajută să se concentreze la sarcină și poate direcționa atenția spre metode necesare pentru rezolvarea sarcinii.

Este necesar ca fiecare profesor să conștientizeze importanța feedback-ului și să reacționeze ținând cont de trei întrebări importante: Spre ce mă îndrept ?, Cum voi ajunge acolo? și Ce urmează?.

Modalități de a folosi feedbackul pentru a optimiza învățarea:

• Focalizarea feedback-ului asupra sarcinii, nu asupra celui care învață;
• Reducerea neclarităților referitoare la performanță și obiective;
• Păstrarea feedback-ului într-o formă cât mai simplă, dar nu simplistă (în funcție de nevoile celui care învață);
• Oferirea feedback-ului după ce elevii au încercat o soluție a situației care trebuie îmbunătățită (ceea ce duce la un plus de autoreglare).

Erorile noastre nu sunt cu siguranță niște lucruri atât de îngrozitoare și de grave. Într-o lume în care e clar că suntem extrem de expuși la ele, în ciuda tuturor măsurilor noastre de precauție, o anumită relaxare pare mai sănătoasă decât această ambalare exagerată contra lor.

Perseverența și reziliența mentală care subliniază că tu poți schimba lucrurile în fața adversității reprezintă un factor comun oamenilor  care stă la baza succesului în sport, afaceri și în școală.

Michael Jordan susținea într-un spot publicitar pentru Nike că: „Am ratat mai mult de nouă mii de lovituri în cariera mea. Am pierdut aproape 300 de meciuri. De douăzeci și șase de ori mi s-a oferit șansa pentru aruncarea de câștigare a meciului și am ratat. Am ratat iar și iar și iar în viața mea. Și din acest motiv am reușit.”

În orice școală, atât elevii, cât și profesorii își doresc ca activitățile desfășurate să fie plăcute, învățarea să fie utilă, cunoștințele interesante, iar lecțiile să fie organizate folosind metode diverse și interactive. Pentru a stimula învățarea eficientă a elevilor este necesară acordarea permanentă a feedback-ului. Profesorul trebuie să ia în considerare efectul pe care feedback-ul acordat îl are asupra elevilor, astfel încât aceștia să nu fie descurajați, ci să aibă încredere în forțele proprii pentru ca activitatea să se desfășoare permanent cu rezultate în continuă creștere.

Oferiți de fiecare dată un feedback constructiv,  având la bază intenții pozitive și asigurați-vă că feedbackul care ajunge la elev este corect înțeles de către acesta!

Bodoșcă Mădălina–Elena, masterandă anul I, Învățare, Inovare și Coaching în Educație