Cealaltă magie din Harry Potter. Ce lecții despre scris mi-am luat dintr-o poveste pe care am citit-o iar și iar, timp de 15 ani.

Aveam 13 ani când am descoperit seria de cărți „Harry Potter”. Slăbănog, ochelarist, bullied și special fără să știe, personajul s-a lipit imediat de sufletul meu, mai ales că pe-atunci mă pricopsisem cu porecla de „tocilara” clasei. Măgulitor, știu.

Oricum, la fel ca Harry Potter, și eu mă puteam lăuda cu o cicatrice pe frunte. Nu chiar una în formă de fulger, pentru că nu avusesem privilegiul ca Lordul Voldemort să încerce să mă ucidă când eram bebeluș, ci doar îmi spărsesem capul într-o vacanță de vară când alergam s-o prind pe verișoara mea prin curte. În entuziasmul de atunci, m-am împiedicat, iar fruntea mea a făcut cunoștință cu scara din fața casei bunicii, lăsându-mi două semne „de bună purtare” cu care mă pot lăuda și astăzi. Dar ce mai conta contextul? În mintea mea de-atunci, eu și Harry Potter semănam ca două picături de apă.

Și cred că exact această identificare cu personajul a fost unul dintre motivele cele mai puternice pentru care, din clipa în care am descoperit seria de cărți, am recitit-o de nenumărate ori. Dar nu a fost singurul.

Copiii se bucură de proces, adulții caută diagnostic pe Google

Când descoperă plăcerea unei activități, copiii nu obișnuiesc să caute explicații, ci se afundă în proces și-l repetă de câte ori au chef, fără a se simți vinovați. Lumea din povești și joaca de-a poveștile sunt pentru ei, în egală măsură, firești și necesare.

„Copiii n-au nevoie să-i învețe cineva cum să trăiască povestea. Nu trebuie să-i momim cu ceva ca să plăsmuiască povești, așa cum îi momim să mănânce broccoli. Pentru copii, fantezia jocului „de-a ceva” este un instinct la fel de automat și irepresibil ca visul. Copiii se joacă de-a ceva chiar și atunci când nu au ce să mănânce, chiar și-atunci când trăiesc în sărăcie cruntă. Copiii s-au jucat de-a ceva și la Auschwitz” (Jonathan Gottschall, Animalul povestitor)

Adulții, în schimb, au obiceiul păgubos de a-și construi un mănunchi de îngrijorări, mai ales când sunt puși în fața comportamentelor mai puțin acceptate social de cei de-o vârstă. Bineînțeles, și eu am făcut acest lucru, încercând să-mi explic fascinația pe care o exercită seria Harry Potter asupra mea, chiar și-acum, când ar trebui să-mi bag mințile-n cap, să nu le mai las să se scalde-n povești.

Deprindem arta scrisului din citit

„Dacă vreți să fiți scriitori, trebuie să faceți două lucruri, mai presus de toate: citiți mult și scrieți mult. (…) Nu citesc cu gândul de-a învăța meserie; citesc pentru că îmi place să citesc. (…) Și totuși, se desfășoară un proces de învățare. Fiecare carte pe care o deschideți are propria lecție sau lecții de oferit, iar destul de des din cărțile proaste ai mai multe de învățat decât din cele bune.” (Stephen King – Despre scris)

De fiecare data când am reluat seria Harry Potter, nu mi-am propus să învăț arta scrisului din ea. Este adevărat că mă fascinează și din acest punct de vedere, dar pentru a învăța meșteșug scriitoricesc există o grămadă de alte opere literare fantastice, cursuri și manuale de scris, chiar nu-i nevoie să recitești anual 7 volume din aceeași poveste, însumând un total de 3500 de pagini. Și totuși, continui să fac asta, iar cel mai puternic motiv este și cel mai simplu: pentru că îmi place foarte mult. Faptul că, de-a lungul celor 15 ani de citit repetitiv, am început să înțeleg și de ce este doar un bonus.

Și totuși, se desfășoară un proces de învățare, ne spune Stephen King.

Lipsa de magie din scris

Îmi pare rău s-o recunosc, dar scrisul nu este o îndeletnicire întotdeauna plăcută. Deși nu îi lipsește frumusețea, scrisul poate fi – nu de puține ori – frustrant și obositor. Lipsa de inspirație, bănuiala (și uneori confirmarea) că este inutil sau neimportant ce ai scris, entuziasmul pus față-n față cu lipsa unei concluzii logice a textului (când nici autorul nu știe ce-a vrut, de fapt, să spună), teama de penibil sunt doar câteva dintre elementele mai puțin plăcute din culisele scrierii unei povești. Din culisele scrierii, de fapt.

Însă, procesul acesta nu doar că merită efortul, dar este foarte interesant de observat de-a lungul anilor. Este mai întâi o formă de autocunoaștere și, în același timp, o modalitate de a descoperi lumea. Și uneori o descoperim din perspectiva noastră, prin scris și rescris, însă de cele mai multe ori ne ajută ceilalți scriitori să facem asta. Pe mine m-au ajutat fiecare autor pe care l-am citit și fiecare dialog pe care l-am avut cu un scriitor sau cu un pasionat de scris. J.K. Rowling este doar un exemplu.

Cealaltă magie din Harry Potter – Câteva lecții despre scris

1. Povestea conține spațiu pentru imaginație.

Când J. K. Rowling a scris Harry Potter, a scris și câte o versiune diferită a poveștii pentru fiecare cititor care i-a răsfoit vreodată cărțile. Sunt șapte volume din Harry Potter, dar în realitate există milioane de versiuni ale poveștii, scrise în mintea cititorilor din întreaga lume.

„La fel ca Tom Sawyer când văruiește gardul mătușii, autorii îi păcălesc pe cititori să facă singuri cea mai mare parte a muncii imaginative.” (Jonathan Gottschall, Animalul povestitor)

Iar J. K. Rowling ne dă o mulțime de instrumente pentru această muncă imaginativă despre care vorbește Gottschall. Știm despre Hogwarts că este o școală unde copiii învață magie. Dar care este culoarea exactă a pereților castelului? Cum miroase în pivnița profesorului Plesneală și cât de frig este? Ce culoare au lumânările plutitoare din Sala Mare? Cum este să faci parte din mulțimea pestriță care se adună anual la meciurile de Quidditch din școală? Cum plânge Myrtle? Răspunsurile arată diferit pentru fiecare dintre noi.

2. Personajele sunt credibile și cresc sub ochii cititorului.

Sunt șanse foarte slabe să citești Harry Potter și să nu-ți vină la un moment dat să spui: „Hei, știu pe cineva EXACT așa!” sau „Și EU sunt așa!” Iar dacă citești povestea în diverse etape ale vieții, ai să descoperi că te vei identifica, de-a lungul vremii, cu alte și alte personaje din poveste.

Scriitorii sunt cei care pun personajele pe hârtie, dar poate că procesul acesta ar fi anevoios dacă personajele respective n-ar exista deja în realitate, având chip, dileme, probleme și aspirații.  Narcisistul vulnerabil, bârfitoarea cartierului, derbedeul neînțeles, fratele cel mic, aflat în umbra realizărilor fraților mari, Domnișoara ȘtieTot, copilul traumatizat, care alege să fie erou sau, din contră, opusul acestuia, trăiesc și respiră în lumea creată de J. K. Rowling și în lumea reală deopotrivă.

Cât despre evoluția personajelor, dau doar câteva exemple concrete, dar în povestea lui Rowling sunt mult mai multe: Fred și George devin din glumeții școlii, antreprenori cu propriul magazine de glume, Ginny se transformă dintr-o puștoaică timorată într-o tânără sigură pe ea, cearta constantă dintre Ron și Hermione înflorește într-o poveste de dragoste, Neville învață să își depășească trecutul traumatizant, până și pe Draco îl vedem cum renunță la fascinația moștenită pentru rău.

3. Te trece prin toată paleta de emoții umane.

Pe lângă personajele și universul de la Hogwarts, pe care autoarea le construiește cu măiestrie, povestea conține un întreg univers în care se poate regăsi oricine nu are „capacitatea emoțională a unei lingurițe”, așa cum bine a subliniat Hermione la un moment dat. Adică absolut oricine din lumea aceasta pentru că, așa cum bine știm, emoțiile sunt universale.

Vorbește despre singurătate și abandon, având ca personaj central un copil fără părinți și un antagonist orfan, la rândul său.

Pune lupa pe frumusețea, dar și pe dificultatea menținerii unei prietenii autentice, vorbește despre dragostea profundă, care poate exista în cele mai surprinzătoare contexte, dar și despre îndrăgostire ca proces logic sau despre cum poți atrage iubirea fiind tu însuți.

Disecă furia, depresia, doliul, durerea, neputința și te ajută să le înțelegi mai bine pentru ca, în cele din urmă, să te împrietenești cu ele. Din toată paleta de trăiri umane posibile, autoarea n-a neglijat-o pe niciuna și a reușit asta firesc.

4. Este o poveste „grozavă” pentru că este o poveste adevărată.

În „Toți marketerii spun povești”, Seth Godin explică: „Poveștile grozave corespund viziunii noastre despre lume. Cele mai bune povești nu-i învață nimic nou pe oameni, ci își asumă lucrurile în care aceștia deja cred și care îi fac să se simtă inteligenți și în siguranță atunci când li se amintește cât de multă dreptate au avut de la bun început”.

Tot Godin (dar teoria aceasta este susținută și de Stephen King și de mulți alți scriitori) ne spune că poveștile grozave sunt credibile și adevărate. Nu pentru că n-ar fi fictive, ci pentru că sunt coerente și autentice.

Harry Potter, după tot acest timp. Întotdeauna

Dacă studiem puțin scrisul, vom găsi mai multe reguli explicate în diverse forme, dar care, în general, vorbesc despre aceleași lucruri: construcția poveștii și a personajului, cum să scapi de surplus, modalități de a menține atenția cititorului și așa mai departe. Le-au detaliat de-a lungul vremii Stephen King, Ray Bradbury, Neil Gaiman, Anne Lamott și mulți, mulți alții.

Dacă ne uităm puțin mai departe, vom descoperi ceva în plus, anume că scrisul gravitează și în jurul procesului personal al fiecărui scriitor în relația cu scrisul lui (proces infinit și în schimbare pe tot parcursul vieții). În cadrul acestui proces, cititul are un rol extrem de important, Stephen King crezând chiar că lectura reprezintă „centrul creativ al vieții unui scriitor.”

Într-o altă cheie, scriitorul Florin Bican – la un curs dedicat literaturii pentru copii – ne-a spus că „scrisul este o formă de drumeție”, iar eu am bănuiala că și cititul poate fi exact același lucru. Mai ales când nu te mai saturi de peisaj.

Bianca Ceică-masterandă FPSE, Învățare, Inovare și Coaching în Educație

Anul acesta, în timpul grevei profesorilor, s-a discutat mult despre debutanți, despre salariile lor, despre motivația acestora de a intra în sistem. S-au făcut comparații cu alte joburi, s-a calculat, s-au tras linii. A fost un întreg amalgam de senzații, de disconfort, de incertitudine, ceea ce e firesc în astfel de momente. Greva s-a încheiat (cu bine), cu multe învățăminte atât individuale, cât și pentru grupurile din care facem parte.

Evaluarea, înțeleasă ca o condiție sine qua non a procesului de învățare, constituie o premisă esențială a modului în care se realizează orice demers curricular. Asumându-și această axiomă, Sorin Spineanu-Dobrotă propune, în lucrarea Despre știința evaluării în preuniversitar – Studiu de caz Economie, Educație antreprenorială, Educație economico-financiară, apărută la Editura SemnE, în anul 2022, o analiză a modalităților specifice de evaluare la disciplinele economice în corelație cu demersurile specifice de proiectare curriculară.

Mama mi-e foame! Mama – joacă-te cu mine! Mama – unde ești? Mama – unde e tata? Mama – repară-mi jucăria! Mama – ține-mă în brațe! Mama! Mama! Mama!

Am rostit aceste cuvinte de nenumărate ori când eram copil iar acum le aud foarte des de la copii mei. Activitățile care se întâmplă o dată cu aceste cuvinte sunt, în principal, activități de învățare prin care mama își ajută copilul să crească, în timp ce ea se prinde cum să facă asta.