Da, foarte util! E un răspuns sincer, ferm și motivat. Și nu doar pentru că organizarea a fost fără cusur (o bună practică în sine), nu doar pentru că vorbitorii erau experți carismatici, iar participanții foarte interesanți și interesați. Ci și pentru modul în care s-au legat ideile prin fire nevăzute, subterane, ce uneau concepte și tendințe, reflecții și sugestii, într-un amalgam util pentru mulți profesioniști, incluzându-i și pe cei din educație.

Evenimentul în discuție, motivul și pretextul acestui articol, este Conferința Anuală ICF Romania, ”Mai mult decât coaching”, ediția a 11-a, organizată pe 29 noiembrie 2018. Este, aveam să constat, un fel de ”oră exactă în coaching”, unde se discută lucruri pe care, odată ce le-ai aflat, nu le mai poți ignora în propria activitate profesională.

Legătura mea cu domeniul e dată de programul pe studii masterale ”Învățare, inovare și coaching în educație”, derulat în Facultatea de Psihologie și Științele Educației,  Universitatea din București. Am explicat asta în repetate rânduri pe timpul conferinței celor cu care m-am intersectat, ”scufundată” fiind într-o mare de coaching. Sunt co-responsabil de dezvoltarea și implementarea acestui program de master, o inițiativă inedită pentru peisajul academic românesc, și cred în necesitatea culegerii de idei și a aducerii lor spre folosință și dezvoltare în activitatea personală. Și mai cred, așa cum fac și inițiatorii conferinței, în intersectarea oamenilor, proveniți din cât mai multe domenii profesionale, și a intereselor lor.

Așadar, ce spune lumea mare a coaching-ului și poate să fie util programului nostru și educației în general?

Spune multe, și face asta articulat, cu expertiză dovedită în timp, sintetizată în cărți și opinii profesionist decantate! Pe parcursul unei zile întregi s-a vorbit despre coaching (firește!) legat de leadership, echipe, cultură și interculturalitate, organizații, emoții… Care este viitorul coaching-ului, ce face această abordare necesară și utilă, ce ne spun neuroștiințele din acest punct de vedere, care sunt întrebările relevante de analiză a echipelor, care sunt diferențiatorii interculturali și ce impact au asupra coaching-ului? Ce înseamnă auto-gestionarea într-o organizație (aequacy vs. holacracy), cum putem înțelege și deconstrui emoțiile nu neapărat pentru a le stăpâni, ci pentru a le ”naviga”? Ce trebuie să știm despre profesia de coach, despre standarde, certificări și satisfacția celor cărora li se adresează, ce energii angrenează această activitate?

Răspunsurile date acestor întrebări – toate valide și relevante și în domeniul educațional, translația lor acolo fiind ușoară și firească – au conturat un profil aparte pentru profesia de coach. Aceasta reprezintă o formă de parteneriat provocator și creativ, o activitate conversațională de suport care întărește abilitatea de a reuși, de a-ți maximiza potențialul personal și profesional; are impact atât în plan individual, cât și instituțional, contribuind decisiv la îmbunătățirea funcționării echipelor, la consolidarea leadership-ului sau a echilibrului emoțional organizațional. E vorba, așadar, de o postură interesantă, ce intersectează competențe din domenii diferite – comunicare, chiar și interculturală, leadership, neuroștiințe, psihologie etc – cu impact real, nu presupus sau inventat de dragul unei mode recente.

Unele dintre aceste idei auzite la conferința menționată au fost confirmări, validări, necesare reîntâlniri cu ceea ce deja citisem, predasem. Altele au fost momente de tip ”aha”, când cele prezentate se răsuceau surprinzător în minte, luminând întrebări latente sau întărind păreri anterioare, insuficient argumentate până atunci.

Un astfel de ”aha” personal a fost declanșat în mintea mea încă de la începutul conferinței atunci când primul vorbitor, Marcia Raynolds, ne-a întrebat: ”Te poți gâdila singur? Încearcă, nu merge! Creierul nu se lasă păcălit și îți spune: știu ce încerci să faci!”

Brusc, multe din lucrurile în care cred, pe care le ”predic” cu insistență de ceva timp, s-au colorat diferit. Ceea ce am spus în repetate rânduri despre practicianul reflexiv, despre autoanaliza asumată, responsabilă a propriilor comportamente și opțiuni profesionale (obsesie din care s-a născut și blogul de față!) a căpătat o nuanță diferită datorită acestei întrebări. Carevasăzică, dacă nu te poți gâdila sigur, poți fi auto-reflexiv? Poți să inițiezi procese semnificative de înnoire, de reconfigurare a propriilor repere doar prin forțele tale? Se lasă mintea păcălită și atrasă în această cursă care duce, de cele mai multe ori, spre o zonă de disconfort? Marcia Raynolds, un vorbitor minunat și convingător, spune că nu: ”Nu-ți poți explora singur propriile gânduri, creierul blochează auto-explorarea; ”Nu ne declanșăm schimbări profunde prin revelații bruște pe care ni le producem singuri, e nevoie de întrebări disruptive, reflecții adânci, declanșate din afară”. ”O sursă externă ne face să acționăm, să reacționăm, aceasta sparge coaja și pătrunde în interior”. Cu alte cuvinte, transformarea e un proces personal, autoasumat, dar neapărat declanșat și stimulat de întrebări incisive, hotărâtoare, convingătoare, venite din afara noastră sau articulate cu sprijin extern.

Coaching-ul poate să fie o astfel de sursă de transformare, e concluzia argumentării anterioare! Ca urmare, ideea din titlul masterului nostru (de coaching în educație) și cea de reflexivitate (tema centrală a unui curs pe care îl predau în cadrul acestui program) se leagă altfel și se potențează una pe cealaltă. Sunt doi vectori puternici care își conferă reciproc eficiență și sens, care merg firesc împreună.

Iată deci un exemplu concret care să demonstreze tocmai această corelație, iată cum o întrebare, aparent banală sau doar ludică, poate să fie în sine o ilustrare a ideii de forță exterioară care declanșează reflecția. Și iată cum o conferință despre coaching e… mai mult decât coaching!

În încheiere, poate o sigură întrebare din propria autoanaliză post eveniment mai merită amintită: cum oare am ratat celelalte conferințe precedente ale ICR România? Sigur, fiind susținut de o muncă de echipă, programul nostru de master a beneficiat, de-a lungul timpului, de sprijinul unor minunați experți în coaching; dar eu, în calitate de co-responsabil de program, cum am putut să-l gestionez, fără să fi trecut pe la toate aceste 10 conferințe? Nu știu cum am făcut-o! Însă știu cum voi face de acum încolo: puțin mai bine!

Anca Nedelcu – profesor, Facultatea de Psihologie și Științele Educației

Foto: ICF Romania

Astăzi, la 100 de ani de la Marea Unire, România îmbracă haine de sărbătoare, iar noi ne continuăm seria articolelor dedicate Centenarului.

În textul publicat ieri, ați putut citi proiecțiile mentale ale elevilor Liceului Pedagogic “Anastasia Popescu”. În cele ce urmează, vom așterne în online gândurilor altor copii minunați privind modul în care arăta și funcționa școala din trecut.

Așadar, elevii Liceului Teoretic “Școala Europeană București” au răspuns și ei afirmativ la această inițiativă. Apelând la imaginație și bucurându-se de mărturisirile (stră)bunicilor, ei își aruncă privirea asupra trecutului și creionează, în cuvinte și desene, școala românească din urmă cu un secol.

Alex, un mare pasionat de istorie, își începe călătoria în timp, afirmând faptul că “școala, acum 100 de ani, era considerată de elevi mult mai serioasă.” „De asemenea”, își continuă el mărturisirile „existau mai multe tipuri de școli: școala de fete, școala de băieți, școala rurală etc. Școlile de băieți nu se diferențiau mult de cele unde învățau fete. Băieții se rădeau pe cap, iar fetele erau tratate ca fiind inferioare băieților. Copiii cu familii înstărite erau trimiși să învețe în străinătate. Școala românească a început în 1859 (venirea la conducere a domnitorului Cuza), pe urmă, în perioada interbelică (1918-1939), școlile au evoluat….și iată-ne aici… Acum 100 de ani, în școală, existau avantaje (copiii erau mai respectuoși), dar și dezavantaje (căldura, modul de predare). Acum 100 de ani, școala era mai drastică, dar te și pregătea pentru viață.”

Apreciem în mod deosebit trimiterea făcută la domnitorul Alexandru Ioan Cuza și, bineînțeles, la rolul jucat de acesta în dezvoltarea învățământului din România. Prin urmare, reamintim cititorilor noștri faptul că, prin “<Legea Instrucțiunii Publice> de la 1864, se proclama obligativitatea şi gratuitatea învățământului primar. Atunci s-au stabilit trei grade de învățământ: primar, secundar şi superior.”[1]

“Eu cred că acum 100 de ani școala era diferită. Învățământul era diferit. Profesoarele erau mai exigente, iar copiii aveau ore mai diferite cum ar fi: noi acum avem ore pe tablete și calculatoare, dar ei scriau cu o pană de porumbel pe care o băgau în călimară și scriau pe hârtie.” Acestea sunt gândurile altui copil referitoare la modul în care se făcea educație în urmă cu 100 de ani.

Vom continua incursiunea noastră în trecut, mergând pe urmele școlarilor și ale educatorilor de altădată, așa cum sunt ei imaginați de către copiii de azi. În încercarea de a reda, fie și într-o foarte mică măsură, spiritul vremurilor de atunci, am renunțat la tehnoredactarea textelor scrise de elevi și le-am prezentat în forma lor inițială.

În speranța că aspectele imaginate/redate de către copii în legătură cu școala românească de acum 100 de ani v-au bucurat această zi aniversară, încheiem dorindu-vă să faceți sau, după caz, să aveți parte de EDUCAȚIE cu rost, să inovați și să contribuiți la starea de bine și la dezvoltarea armonioasă a copiilor cu care lucrați!

La mulți ani, dragi educatori, copii și părinți… din interiorul și din afara granițelor României!

Nicoleta Călinoiu

[1] https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/reformele-lui-cuza-schimbarea-la-fata-a-romaniei

Notă-Textele și desenele au fost realizate de către elevii Liceului „Școala Europeană București”.

Deschidem astăzi seria unor articole dedicate Centenarului Marii Uniri, în care vom încerca să recreăm imaginea școlii românești de acum 100 de ani. Mai precis, veți putea citi câteva articole scrise pentru a marca acest eveniment, în care vocile copiilor se vor face auzite.

În acest sens, elevii mai multor clase din diferite școli bucureștene s-au arătat dispuși să aducă în prezent școala din trecut, iar noi, profesorii lor, le mulțumim pe această cale! Demersul nostru a avut ca punct de plecare întrebările redate mai jos:

Cum era școala acum 100 de ani? Oare elevii din ziua de astăzi se opresc vreodată să își pună această întrebare? Au această curiozitate? După ce vor afla răspunsuri cu privire la întrebarea de mai sus vor face comparație între cea de acum un secol și școala de astăzi?

Elevii Liceului Pedagogic „Anastasia Popescu” au răspuns acestei provocări. În vederea unei descoperiri în ceea ce privește școala de ieri și școala de astăzi, unii dintre aceștia și-au imaginat cum se făcea educație acum 100 de ani, alții au implicat părinții și bunicii luându-le acestora interviuri din care au aflat informații prețioase, restul preferând să facă muncă de cercetare pe internet. Astfel, au putut zugrăvi școala de odinioară și chiar au pus-o în oglindă cu ceea ce li se întâmplă lor.

Sofia J. ne povestește că a făcut “o buclă în timp, în acest mod descoperind o căsuță, care semăna cu o locuință de la țară, cu pereții alb-gălbui, cu geamuri mici. Băncile erau lungi, din lemn de stejar, cu spațiu pentru călimară. Fetele erau îmbrăcate în sarafane de culoare închisă, iar la gât aveau un guler alb. Băieții aveau pantaloni bleumarin și cămășile albe ca laptele. Interiorul m-a surprins prin faptul că erau două încăperi: una pentru copii mari și una pentru copii mici. Încăperea avea mai multe bănci lungi, făcute din lemn de stejar, iar în bancă o mică gaură în care se punea călimara. Copiii se jucau capra și oina. Această călătorie mi-a plăcut foarte mult și sper că v-am trezit și vouă dorința de a călători în timp”.

Sofia P. ne povestește “că a stat o clipă să se gândească la strămoșii noștri care au învățat școala acum mii și mii de ani și la România veche și frumoasă. Poate că școala era o simplă căsuță, cu acoperișul din paie, cu ferestruici mici, prin care pătrundea lumina soarelui. Catedra era din lemn, iar tabla neagră ca smoala. Pe aceasta se scria cu cretă albă. Aceasta casă era așezată în mijlocul satului pentru ca toți copiii să ajungă repede la ea. Curtea era delimitată de un gărduleț, iar în interior exista multă vegetație”. Ea vede lumea de atunci împărțită în oameni săraci, care erau nevoiți să facă educație așa cum se pricepeau, și boieri, care își permiteau să-și trimită copiii la școală.

Mai departe, Smaranda ne povestește că “existau școli pentru fete și școli pentru băieți. Se puteau face clasele 1-4 la țară, iar cei cu dare de mână trimiteau pruncii la oraș. Elevii scriau pe tăblițe cu plumb și învățau doar să socotească și să citească, dar nu aveau și limbi străine sau activități opționale. Elevii nu aveau ghiozdane, aveau traiste. Cei de la sat veneau la școală în haine sărăcăcioase, iar cei de la oraș purtau uniforme”.

Alex ne spune că școala de acum 100 de ani se asemănă cu cea de astăzi din prisma disciplinelor, “însă condițiile erau diferite, ustensilele erau diferite, chiar și copiii erau diferiți. Copiii începeau orele la 7-8. Cei neascultători stăteau în băncile din față, iar cei mai cuminți și mai deștepți în cele din spate. Unele lucruri nu erau foarte diferite, de exemplu, orele de română unde se făceau exerciții pe texte. Ei învățau multă religie. Chiar dacă în trecut profesorul aplica pedepse lovind cu rigla elevul obraznic, să fii profesor însemna să fii foarte înțelept. După școală, care se termina la amiază, copiii aveau cca. 2 ore de teme, apoi erau liberi”.

David a aflat de la bunicul lui, profesor de istorie, că “nu mergeau mulți copii la școală pentru că nu își permiteau. Învățământul era de la clasa 1 până la clasa a 5-a, iar elevii de atunci aveau șorțulețe croșetate drept uniforme și scriau pe tăblițe de lemn cu cretă. Profesorii și învățătorii aveau un statut aparte, ceva important la nivel național. În casa Învățătorului era o cameră specială pentru învățat. Elevii stăteau puțin la școală pentru că părinții aveau nevoie de ajutor la cultivat, la gătit și la pescuit. Deși aveau dificultăți, elevii tot aveau teme, însă aveau multă ambiție. Ca să ajungă la un liceu erau nevoiți să piardă nopțile învățând, dădeau teze, teste, examene”.

Nectarie ne vorbește de școala de ieri prin comparație cu cea de astăzi. El spune că “școala de acum 100 de ani avea o curte foarte mică, în formă de cerc. Că băncile aveau formă de hexagon, iar la fiecare colț era câte un elev. Copiii erau nevoiți să țină pasul cu profesorii la scriere, altfel stăteau în picioare tot restul orei. Dacă nu veneau în uniformă sau dacă întârziau, nu mai aveau voie să intre la oră. Curtea școlii de astăzi este mai încăpătoare, băncile iau forma unui pătrat, iar copiilor li se permite să scrie în ritmul propriu. Deși lucrurile s-au mai schimbat, în unele școli aceste reguli se mai păstrează”.

Radu crede “că școala din trecut nu era atât de mare și de frumoasă ca cea de astăzi, că profesorii nu propuneau activități interesante. Viitorul din cadrul școlii este plin de avantaje… Școala din prezent beneficiază de materiale diverse și are acces la multe informații.

Sofia B. ne vorbește “de Marea Unire din anul 1918” și de faptul că datorită acestui lucru “țara a fost mai pregătită, mai protejată și mai puternică, la fel și școlile.”

“După o cercetare amănunțită în cărți, pe internet și vorbind cu rudele”, ne mai spune ea, “am ajuns la concluzia că în școală se învăța matematică, română, religie și istorie. Elevii cuminți erau așezați în băncile din față, ceilalți ocupau locurile din spate. Se făcea școală în fiecare zi a săptămânii, iar duminica se învăța de două ori mai multă religie și trebuia să fii pregătit cu versete din biblie. Drept recompensă primeai o biblie nou-nouță”.

Vlad a aflat de la bunica lui că “pe vremea când era în clasa I, bunica lui a fost nevoită să facă home-schooling cu mama ei care era învățătoare, pentru că tot satul era invadat de ruși. Bunica își amintește că sălile de clasă erau încălzite de sobe cu lemne și erau luminate cu lămpi pe gaz, suspendate de tavan. Pe vremea aceea se scria cu tocul muiat în cerneală, un fel de pensulă cu peniță în vârf”.

Ana compară școala din trecut cu cea din prezent și observă lucruri diferite: “Înainte fiecare copil purta pe sarafan cu numele școlii și un nr. de înregistrare, dar acum nu mai există asta. Dacă înainte elevii erau urecheați atunci când greșeau, acum li se explică ce au greșit. Acum testele sunt anunțate, pe când înainte se deschidea catalogul la întâmplare și elevul era ascultat”.

Iulia știe că “se făceau patru ore pe zi pentru că elevii, după ce terminau școala, mergeau acasă și munceau. În ciclul primar, notele erau de la 1 la 5, cel care primea nota 1 rămânea corigent, iar în ciclul gimnazial erau note de la 1 la 10. Pe vremea aceea, existau numai 11 clase”.

Ecaterina Ortansa Ioniță, masterandă FPSE,  Învățare, Inovare și Coaching în Educație

Note

Textele au fost scrise de elevii clasei a IV-a “Principesa Elisabeta”, Liceul Pedagogic “Anastasia Popescu”.

Desene realizate de: Sofia J., Ariana, Ioachim, Matei, Ana, Radu, Smaranda și Sofia P.

– Dragii mei, azi ne vom juca la ora de germană, am anunțat eu cu zâmbetul pe buze.

Copiii s-au bucurat foarte tare, trecuse o vreme de când nu ne mai jucasem o oră întreagă. Se acumulaseră câteva lecții și gândisem o recapitulare tip concurs.

I-am anunțat pe copii că vor lucra în echipe de câte 4 elevi. Fiecare echipă va formula întrebări pentru alte echipe şi, în funcție de corectitudinea răspunsului, vor primi puncte. Echipa cu cel mai mare punctaj la “QUIZ” va câștiga. Zis şi făcut, am pornit la treabă.

Pe tablă am trasat tabelul cu echipele și am început jocul. Copiii au avut un timp de vreo 10 minute să își formuleze întrebările. Apoi a început jocul. Primele runde au decurs fără conflicte, însă jocul devenise tot mai greu de gestionat. Dificultatea întrebărilor era diferită, claritatea în exprimare conta foarte mult, iar întrebările din care nu se înțelegea ideea rămâneau fără răspuns; acordarea punctajului devenise neclară, era greu de urmărit ordinea în care răspundea fiecare membru al echipei, unele echipe erau foarte motivate să câștige şi începură să dezvolte diverse strategii pentru a-şi urmări obiectivul.

O strategie foarte bună era de a se folosi de copiii mai puţin pregătiţi din echipa adversă şi de a-i provoca pe ei să găsească răspunsul. Altă strategie era de a formula întrebări foarte lungi până la scurgerea timpului, încât echipele să nu mai înţeleagă ce se doreşte de la ele. Copiii erau ingenioşi şi, totodată, avizi de a câştiga.

După aproape 20 de minute intense s-a lăsat cu lacrimi şi ceartă.

– Nu-i corect!

– Aţi trişat!

– Nu sunt întrebările bune!

Erau doar câteva dintre afirmaţiile care ajunseseră să fie strigate în clasă. Părea o situaţie greu de gestionat, chiar şi pentru un pedagog.

Câţiva copilaşi, cei care nu erau foarte bine pregătiţi, se simţeau atacaţi de colegii lor, care erau nemulţumiţi de rezultatele echipei. Se ajunsese chiar la situaţia de a-mi spune: “Frau, te rog să mă muţi din bancă. Nu mai vreau să stau lângă el/ea!”

Polemica continua şi se discuta intens despre scopul jocului. Ne jucăm pentru a ne distra și învăța, în același timp, vs. ne jucăm pentru a câştiga. Spiritele erau tot mai încinse, iar eu devenisem un observator, aproape un mic terorist care lansase o ditamai bomba în clasa noastră.

– Dragii mei, vă rog să vă întoarceţi la locurile voastre şi să puneţi capul pe bancă. Urmează să vă citesc o poveste.

Copiii erau nedumeriţi de atitudinea mea şi nu erau nici în cea mai bună dispoziţie pentru poveşti, dar m-au ascultat.

Am scos o foaie şi am început să le citesc.

“Astăzi le voi spune copiilor că ne vom juca la ora de germană. Copiii vor fi foarte fericiţi. Vor striga “Yeey” şi vor întreba despre cum vom forma echipele. Şi-ar fi dorit să facă echipe în funcţie de prietenii, dar vor accepta şi varianta propusă de mine. Vor formula întrebările şi abia vor aştepta prima rundă de joc. Începutul jocului va decurge foarte bine. Copiii se vor distra, dar apoi va deveni mai greu. Unii nu vor înţelege întrebările, alţii nu vor şti să răspundă. Punctele vor fi împărţite incorect şi între ei se va isca o ceartă mare. Vor spune că unii trişează, că jocul nu e corect, se vor folosi de diverse strategii pentru a câştiga. Nu vor mai ţine cont de ceilalţi, nu vor mai ţine cont de colegii lor şi atmosfera va deveni una greu de suportat. Pentru unii va fi greu de suportat această tensiune emoţională şi vor plânge. Alţii nu îşi vor mai dori să se joace vreodată. Jocul acesta a făcut foarte mult rău atmosferei din clasă. Şi totuşi, la finalul lui, ştii cine a câştigat? Da, așa este! Nimeni nu a câștigat! Toți au pierdut, în schimb.

Oare de ce ar fi nevoie încât toţi să simtă că azi au câştigat ceva?“ Aşa mi-am încheiat scrisoarea.

Atmosfera se liniştise, copiii păreau surprinşi.

– Frau, fix aşa s-a întâmplat! a spus unul dintre ei.

– Eşti o vrăjitoare cu un glob de cristal care poate să vadă viitorul!, mi-a spus o altă elevă în spirit de glumă.

– Să vedeţi ce magie fac azi cu voi!, i-am zis şi eu râzând. Aseară m-am gândit mult la ora noastră şi mi-am imaginat că aşa ar decurge. Nu pentru că am un glob de cristal, ci pentru că voi v-aţi comportat perfect uman. Ora aceasta nu este despre lecţiile de recapitulare la germană, ci este ora noastră de educaţie civică.

– Ne-ai întins o capcană?, m-a întrebat un elev.

– Da, iar voi veţi fi suficient de inteligenţi să o rezolvaţi. Ce i-a lipsit jocului meu?

Prin dialog i-am condus la răspunsul pe care îl aşteptam: REGULI.

Am discutat despre importanţa regulilor în joc şi despre cum absenţa lor poate să strice foarte mult desfăşurarea jocului. Am constatat că aveam nevoie de reguli în formularea de întrebări, de reguli pentru acordarea punctajului, de reguli pentru gestionarea răspunsurilor, de multe reguli.

Regulile, care până atunci erau privite negativ – “nu vrem reguli, ne-am săturat de reguli, iar interdicții, regulile strică distracţia” – au devenit un element considerat tare important.

Copiii au venit cu diverse exemple din pauzele lor. Discutasem despre reguli pentru că în acea perioadă erau mai multe conflicte între ei în timpul jocului liber, dar niciunul nu îşi dăduse seama că nişte reguli simple ar rezolva problema. Discutasem despre reguli pentru că ei intraseră într-o perioadă de prepubertate în care parcă uitaseră discuţiile din ultimii ani.

Capitolul “Reguli” a fost foarte bine înţeles de toată clasă, şi-au dat repede seama unde am vrut să ajung cu discuţia. Astfel, am putut trece la un nou subiect: ACORDUL. Dacă eşti prins într-un joc care nu îţi place, e important să îi poţi anunţa pe ceilalţi membri că tu nu doreşti acest joc. Să conştientizezi şi apoi să ai tăria de a spune “Stop! Nu sunt de acord să ne jucăm astfel”. Iar în momentul în care celalalt nu respectă cerinţa, el încalcă un acord. Orice joc se bazează pe acordul ambelor părţi.

– De acord vine de la “spui da că ai acordul”, a ţinut să precizeze elevul.

Situaţiile care le veneau lor în minte erau destul de puerile pentru noi, adulţii, însă reprezentau viaţa lor. Situaţia în care X i-a luat căciula lui Y, iar el trebuia să fugă prin toată curtea ca să îşi recupereze căciula, situaţia în care A i-a ascuns “în joacă” radiera lui B, situaţia în care Z îi trage o palmă peste fund lui T, iar T trebuie să îşi facă dreptate alergând să îi dea palma înapoi. Toate aceste jocuri sunt drăguţe, dacă privim în urmă cu mintea noastră de adult, însă când ne gândim la copilăria noastră, poate ne frământau aceste lucruri şi ar fi fost bine să avem în ghiozdanele noastre instrumentul de a putea spune “Stop! Eu nu vreau să mă joc aşa.”

Părea că situaţia despre acord era clară. Subiectul nu era abordat pentru prima dată în clasă, însă mici recapitulări sunt necesare periodic.

– Mă bucur că din această situaţie putem învăţa acum foarte multe lucruri, le-am spus copiilor. Clopoţelul sunase, ora trecuse, dar ei erau încă pe scaunele lor, cu atenţia crescută. Nu am luat pauza. Erau de acord să ne continuăm activitatea şi să aibă o pauză mai mare la finalul orei.

– Azi vom discuta despre o temă nouă: Reflecţia. Să ştiţi că este o temă despre care nici măcar toţi adulţii nu au auzit. Ştiam că asta le va atrage şi mai tare atenţia.

– Ce înseamnă?

– Înseamnă să te gândeşti…

– Asta e foarte uşor!, mă întrerupe un elev.

– Înseamnă să te gândeşti cu sinceritate la tine, la faptele tale, la gândurile tale, la vorbele tale, să recunoști, înseamnă să ai curaj şi o minte foarte bună care analizează. Reflecţia este o competenţă care trebuie exersată, este ca un muşchi pe care îl dezvolți făcând exerciţii dese, iar noi vom face acum împreună acest exerciţiu.

Pregătisem dinainte bileţele de reflecţie pe care erau notate comportamente şi competenţe urmărite în programa şcolară la limba germană şi educaţie civică. Elevii trebuiau să reflecteze şi să evalueze comportamentul lor la jocul anterior.

Spre exemplu:

* I-am lăsat pe colegii mei să vorbească fără să îi întrerup.

* Mi-am exprimat de fiecare dată intenţia de a lua cuvântul.

* Am fost fair-play pe parcursul jocului. Nu am încercat să trişez.

* Mi-am cerut scuze atunci când am greşit.

Aveau o listă de comportamente, majoritatea formulate pozitiv, iar ei se gândeau doar la ei. Fără teamă de evaluare, fără frica că vor primi o notă mică sau vor fi certaţi, ci cu înţelegerea că acest exerciţiu îi poate face oameni mai buni. Apoi aveau un spaţiu în care îşi puteau nota propriile observaţii. Spre exemplu: “Mi-am dorit foarte tare să câştig” sau “Atunci când colega mea a plâns nu am încercat să o liniştesc.” Cine a dorit a putut împărtăşi în clasă aspectele completate în fişă.

Următoarea fişă pe care au primit-o a fost cu aspiraţii referitoare la comportamentul propriu. “La următorul joc îmi doresc să…” După ce terminaseră de scris puteau discuta în perechi despre rezolvarea acestei sarcini.

A fost un exerciţiu puternic pentru fiecare dintre ei. I-am rugat să aducă apoi caietele la mine şi le-am dat o pauză lungă, o pauză cu scop de conciliere şi eliberare:

– Dacă crezi că sunt lucruri pe care ai vrea să le spui colegilor tăi, profită de pauza aceasta. Unii au mers să îşi ceară scuze, alţii s-au îmbrăţişat, unii au vrut să se joace, ţinând cont de noile reguli.

Între timp, eu le-am lipit în caiet un mesaj personalizat, care era pregătit desigur de dinainte. Îi felicitam pentru felul în care s-au implicat în exerciţiul de reflecţie, îi încurajam şi îi apreciam pentru tot progresul pe care îl fac pentru a deveni oameni mai buni şi mai conştienţi.

După terminarea pauzei le-am înapoiat caietele. A fost incredibil să văd reacţiile de pe feţele lor când citeau mesajul meu. Vedeam zâmbete pe chipurile lor. Pe bilet le lăsasem spaţiu pentru a-şi dedica lor un mesaj plin de empatie. Şi-au exprimat grija, iertarea şi bunătatea faţă de propria persoană. Unii au ales să îşi deseneze un mesaj, alţii şi-au scris. Unii au spus că e ciudat să îţi spui ţie ceva, să îţi arăţi bunătatea faţă de propria persoană, dar majoritatea a făcut foarte bine exerciţiul.

O pace asemenea naturii care se linişteşte după ploaie, asta se aşternuse asupra clasei.

Şi cine a câştigat azi?, i-am întrebat.

– Toată lumea!! au răspuns în cor.

M-au întrebat dacă ora viitoare puteam să reluăm jocul la limba germană. Să stabilim clar regulile şi să se poată pregăti. Am fost de acord.

– Frau, pot să te întreb ceva?, spuse timid o elevă.

– Da, sigur.

– Cum de ţi-a venit ideea asta, să ne pregăteşti aşa o capcană?

– M-am gândit să creez un context de învăţare pentru voi, în care voi să înţelegeţi foarte bine nişte lucruri legate de reguli, acord, reflecţie şi empatie. Se numeşte învăţare experienţială felul în care am învăţat azi.

– Sau mai bine zis, capcană experienţială, m-au corectat ei.

– Şi eu cred că aşa a fost mai eficient. Sunt lucruri pe care nu le putem învăţa pe de rost: bunătatea, sinceritatea, grija de ceilalţi; sunt lucruri pe care nu le putem scrie pe tablă, sunt lucruri despre care nu ne putem da seama că le-am învăţat. Asta e super-puterea învăţării; câteodată e invizibilă.

– Frau, iar ai făcut magie cu noi!, mi-a spus Maria admirativ.

Activitatea s-a desfăşurat în anul şcolar 2017-2018, la clasa a IV-a F, la finalul lunii octombrie. A durat aproape două ore şi jumătate această “oră”. Metodic vorbind am încadrat-o la Educaţie civică şi Limba şi literatura germană. Pe tot parcursul acestui proces am vorbit în limba germană cu copiii, ei au interacţionat, răspuns, reflectat şi gândit în limba germană. A fost o lecţie activă pentru că au avut toţi ceva de făcut, implicarea lor a fost la nivel de clasă, de individ, nu de tipul “doar elevii din prima bancă au răspuns”, nici măcar nu a existat prima bancă, elevii au fost împărţiţi în echipe, iar mesele poziţionate corespunzător. În plus, am urmărit competenţele şi comportamentele descrise în programa şcolară. Pregătirea fişelor şi a biletelor a fost foarte utilă şi a contat mult în procesul educativ.

În săptămâna următoare am reluat exerciţiul, adăugând reguli. Activitatea a fost reuşită şi pe placul tuturor. Am continuat pe tot parcursul anului să facem în mod constant exerciţii de reflecţie şi conştientizare, am discutat mult despre comportamentele noastre. Fiecare lecţie a fost ca o piesă de puzzle care întregea imaginea despre finalitatea educaţiei.

Aceste lecţii mi-au făcut mie, dar şi copiilor, deosebită plăcere. Nu poţi măsura cantitativ impactul acestor ore, dar reluate periodic, aceste seminţe au potenţialul de a înflori.

Fiecare clasă are cultura ei, iar profesorii sunt singurii care o cunosc atât de bine, încât pot alege tipul de activitate care să corespundă nevoii clasei. Nu cred că există reţete valabile pentru toate clasele şi toţi copiii, nu cred că exerciţiul poate fi copiat şi aplicat ca un exemplu de bună practică în alte clase, dar cred că poate fi un exemplu pentru profesori de a-şi depăşi propriile bariere, de a fi creativi în predare şi a se adapta întotdeauna nevoilor și particularităților propriilor copii.

Andrada Sorca, cadru didactic, Timișoara, co-fondator “Inițiativă în Educație”

Foto credit: pixabay.com