Cartea „Rușinea. Vocea, experiența și vindecare rușinii în procesul terapeutic” este rezultatul unui proiect pe care l-am dezvoltat la Editura Herald având în minte nevoia de a înțelege la un nivel personal adevărata dimensiune a afecțiunilor psihice cu care ne confruntăm, practic, în cotidian. Rușinea este prima temă asupra căreia ne-am oprit, dar, sperăm noi, vom aduce în prim-plan în anii care urmează și alte teme, precum doliul și pierderea, depresia și conflictul intern, trauma, furia etc. La acest proiect a participat cu entuziasm încă de la început, venind cu propuneri și idei importante, dna prof. univ. dr. Lavinia Bârlogeanu, primul autor care a acceptat să scrie în acest volum colectiv și ne-a încurajat în permanență să mergem mai departe cu el. Ceilalți semnatari care ne-au făcut onoarea de a scrie sunt, în ordinea capitolelor, Daniela Luca, Corneliu Irimia, Carmen Beyer, Erik Hygum (Danemarca) și Daniela Dumitrescu, personalități care, alături de Lavinia Bârlogeanu, sunt implicate activ în dezvoltarea psihologiei și a psihoterapiei, formatori cu o bogată experiență clinică, responsabili de formarea a numeroși profesioniști.
Cartea „Rușinea” este structurată în șase capitole, conținând și un prolog, și ilustrează, ca într-un caleidoscop, diferitele nuanțe și imagini ale rușinii. Spuneam eu în introducerea cărții că nu e suficient să citești capitolele o singură dată. La fiecare nouă lectură, poți descoperi noi sensuri și indicii despre ce înseamnă, de fapt, rușinea în viața unui om, cum ne afectează și ce impact are asupra sănătății noastre fizice și psihice. Stilul fiecărui autor este unic și, cred eu, surprinde destul de mult atât din personalitatea, cât și din modul său de lucru în cabinet. Avem unele capitole scrise mai tehnic și care surprind complexitatea conceptului de rușine, amploarea acestui subiect în psihopatologie, altele foarte personale, scrise într-o notă subiectivă studiată, care ascunde, de fapt, obiectivitatea ochiului profesionistului, dar și capitole care caută o înțelegere și normalizare a subiectului rușinii în cotidian. O temă importantă de explorare este legătura dintre rușine și traumă și dintre rușine și doliu. Încă suntem datori în această direcție și ne propunem să abordăm trauma psihologică în sine într-un alt volum. Firul care unește cumva lucrările publicate aici este această înțelegere existențialistă a lucrurilor, a faptului că rușinea este despre mai mult decât vede ochiul și efectele sale reverberează în întreaga personalitate, în toate laturile vieții, în alegerile semnificative pe care le facem, inclusiv în alegerea drumului nostru în viață și în cum ne definim ca oameni. Este un afect malign, care nu se estompează în timp.
Un asemenea demers de a portretiza un fenomen psihologic luat în sine nu este niciodată ușor. Există din start o mare provocare: cum să redai în scris complexitatea unui ceva atât de amplu? Cum să surprinzi din cea mai grăitoare ipostază chipul rușinii? Din mărturiile pe care le-am adunat, a intervenit apoi o nouă dificultate. Când contempli la rușine, te lovește în primul rând rușinea ta, o stare puternică, răscolitoare: cum să scrii cu claritate despre ceva ce are rădăcini atât de adânci în tine, care te poate cuprinde oricând ca o caracatiță, scufundându-te în abisul anxietății proprii. Simțind eu însămi ce demoni trezește în noi, unul dintre obiectivele pe care mi le-am propus, în calitate de coordonator al proiectului, a fost să reliefez cititorului un mod de a se împrieteni cu rușinea sa. Mi-am dorit să putem scoate rușinea din întuneric și să o expunem ochiului umanizator al conștiinței, pentru a-i confrunta himerele și a-i îmblânzi monștrii. Suntem numai oameni, dar, tocmai pentru că suntem oameni, sufletul nostru nu este deloc ca o ființă cu o conștiință și o voință, ci, asemenea unui copac cu multe ramuri și mii de frunze, creștem și ne dezvoltăm din pământul întunecat spre lumină, după un plan ascuns nouă, dobândind o complexitate incredibilă, cu rădăcini împrăștiate în toate direcțiile, pentru a ne hrăni din sol, și cu frunzele orientate către lumină, pentru a avea suficientă energie de transformare. În noi, sunt multe nevoi, simțăminte, porniri, imagini, fantasme, diavoli și îngeri, iar dacă nu le scoatem la lumină rămânem fragmentați și rupți. Rușinea ia uneori forma unui demon interior care creează falii, ne rupe și ne ascunde de noi înșine cu fiecare ocazie în care prinde putere.
Urmărind demersul propus de fiecare autor în parte, găsești numai descrieri parțiale ale rușinii, dar cred că, după fiecare capitol, se conturează ușor în mintea ta o cale de a te apropia în liniște de rușine. Sper ca, la finalul lecturii, cititorul să își poată spune „Acum înțeleg ce se întâmplă cu mine” și să-i încolțească cu optimism în minte ideile transformării sale. Mulțumesc autorilor pentru deosebita implicare și contribuțiile lor valoroase!
Câteva reflecții după apariția volumului „Rușinea. Vocea, experiența și vindecarea rușinii în procesul terapeutic”
Autor: Lavinia Bârlogeanu, profesor universitar doctor, psihoterapeut
Experiența scrierii studiului de caz „Secrete ale altora, secrete ale mele… O reverie psihanalitică despre rușine” a fost pasionantă, dificilă, provocatoare și revelatoare. Am avut senzația că lumea, așa cum o știu, s-a întors cu susul în jos și că s-au fracturat limitele dintre realitate și fantasmă, pe de o parte, dintre vii și morți, pe de altă parte. De asemenea, am simțit că s-a zguduit fundamentul existenței înseși pentru „oamenii Rușinii”, așa cum am avut ocazia observ, studiind impactul unor evenimente din viețile lor sau ale familiilor din care fac parte. Nu voi expune acum ideile din articolul meu, ci încerc să le las să crească firesc și ramificat, cu nădejdea de a fi mai aproape de cititorii Sucitorului de minți.
Să-ți fie rușine!
Cine oare nu a primit această mustrare în viața lui, măcar o dată? Cine nu a simțit, în anumite momente, că „intră în pământ de rușine”? Cine nu a tresărit și, poate chiar mai rău, cine nu a trăit senzația că se rupe în bucăți, atunci când mama, tata, un profesor sau cineva drag i-a spus: „Mi-a crăpat obrazul de rușine din cauza ta!”, „Mă faci de rușine!” sau, mai rău, „Mi-e rușine cu tine!”?
Și putem continua mult și bine, pentru că avem un repertoriu vast de expresii evocatoare ale rușinii, diferite în ceea ce privește amplitudinea afectului pe care-l indică. Între expresiile care fac referire la acte inacceptabile comise de cineva și cele care indică inadecvarea ca ființă umană a cuiva este o diferență imensă. Dacă primele pot avea un efect civilizator și adaptiv, cele din a doua categorie au, indubitabil, un impact și urmări traumatice, ori sunt menite să adâncească o traumă de identitate deja prezentă. Însă nu putem exclude că și cele din prima categorie devin traumatice în anumite condiții, atunci când observăm că cel mustrat renunță la sine și se supune celui care-l mustră. Dar, oare, nu aceasta este maniera uzuală de a proceda, atât în familie, cât și la școală, pentru „a disciplina” un copil? Ar trebui să observăm că astfel distrugem, de fapt, afirmarea de sine și hrănim rușinea de a fi cine ești. Când copiii devin pasivi exact asta se întâmplă: își experimentează neputința sau îndrăzneala ca rușine.
Este important să știm că noi nu trebuie să învățăm pe cineva să-i fie rușine, pentru că ne naștem echipați să simțim rușinea. Atunci când un copil depășește limita și comite acte pe care le considerăm inacceptabile, în loc să ne gândim că este un nerușinat și să procedăm la sancțiuni, ar trebui, mai degrabă, să ne gândim că actul lui este consecința unei traume, adică să ne îndreptăm spre cauza comportamentului – cel mai probabil un sistem defensiv disociativ care fragmentează sinele copilului – nu spre manifestările exterioare, pentru că astfel întărim disocierea și patologizăm și mai mult afectul rușinii.
Când cineva nu pare să simtă rușinea, nu înseamnă totuși că nu o trăiește la nivel senzorial. Există mărci corporale ușor de identificat: tremuratul și frecatul compulsiv al mâinilor, înroșirea obrajilor, modificarea respirației, tendința de a ne uita în altă parte sau de a ne acoperi ochii, ca și cum dacă nu mai vedem lumea, nici lumea nu ne mai vede pe noi. Dar în acest gest este ceva mult mai profund: vrem să dispărem de pe fața pământului, însăși existența noastră este pusă la îndoială sau amenințată.
Există, desigur, și situații în care, după un act urmat de mustrare, apare un râs sfidător, se întoarce spatele în mod obraznic și încrezut, sau apar izbucniri de furie și violență, toate cu scopul de a ascunde rușinea.
Aceste mărci expresive și gesturi sunt universale, ele alcătuiesc limbajul corporal al rușinii și ne spun o poveste despre rușine.
Rușinea, de când lumea…
Iată o imagine, Adam și Eva de Masaccio, care surprinde tot ceea ce este important să știm despre rușine: ea apare în urma unui eveniment (Tentația) care răstoarnă lumea cu susul în jos (Alungarea părinților primordiali), instituie Iadul deasupra (pedeapsa ia locul iubirii) și Paradisul dedesubt (nevoia mișcării de restaurare blocată însă de rușine, care împiedică confruntarea, asumarea, iertarea și depășirea evenimentului generator de haos).
Trăită de părinții primordiali, ea va fi repetată ca experiență de fiecare urmaș al omului adamic, va fi repusă în act de fiecare dintre noi cu toate variațiunile imaginabile. Astfel, adăugăm la rezervorul imens al rușinii generale, propria noastră fărădelege. La un nivel anume al alcătuirii noastre, toți funcționăm mitologic și e nevoie de multă strădanie și conștiență pentru a deveni ființele individuale menite să fim. Când copilul este interesat de scena primitivă (de modul în care a apărut pe lume) și spionează patul conjugal al părinților, el o face nu pentru că ar fi un pervers, cum s-a spus de altfel, ci pentru că este mânat de o pulsiune epistemofilă, are nevoie să cunoască lucruri despre lume și despre sine. Evident, cunoașterea nu rămâne fără urmări, una dintre ele este rușinea de a ne descoperi așa cum suntem: oameni încărcați de păcat, slăbiciuni și de multă rușine. Putem să privim Geneza nu neapărat în litera ei, ca o narațiune a facerii omului de către Dumnezeu, ci în spiritul ei, ca nașterea copilului însuși din Adam și Eva, de fapt, ca naștere a oricărui copil din părinții săi. Acest copil și oricare altul este Infans – Dumnezeu Însuși, care crede că El a creat tot ceea ce există, inclusiv pe Sine Însuși, lumea din jurul Lui și chiar pe părinții Lui, Adam și Eva. Șarpele vicleniei îl informează pe Infans – Dumnezeu că relația sexuală a părinților Lui a fost cea care l-a creat, nu invers, și realizând aceasta, Dumnezeu trece printr-o metamorfoză, devine uman și părăsește Edenul pentru realitate. Aceasta ar fi prima izbucnire a rușinii: omnipotența copilului – Dumnezeu trebuie lăsată în urmă și copilul este provocat să se umanizeze, să asume destinul speciei – om din care face parte, cu bunele și relele sale.
Numai că apărări maniacale și depresive împotriva rușinii, îl fac pe copil și pe adultul de mai târziu să rămână infantil, să devină grosolan și violent. Așa se apără oamenii de rușine, clasând-o ca „dosar secret”. Rușinea nu stă însă cuminte între filele dosarului. Tendința ei de a impune tăcerea, tabuul, secretul va genera o mișcare pulsională oscilând între supunere și revoltă, retragere și atac, înfrângere și victorie. Așa va arăta o viață ale cărei componente sunt legate de firul roșu al rușinii: ea va oscila permanent între poli care amenință identitatea.
Rușinea ne zguduie tuturor fundamentul existenței și ne distruge mijloacele de a ne pune în acord cu noi înșine. Nu doar dinamica psihică personală a cuiva complică lucrurile, ci și părinții, familia în sens larg, profesorii, grupurile sociale care ar trebui să dea permisiunea și să stimuleze un proces integrativ, dar, asta nu se întâmplă, din păcate, din cauză că suntem cu toții, în grade diferite, oamenii rușinii. Este nevoie de multă abilitate și reflexivitate pentru a ne despovăra de rușine, atât pe noi, cât și pe copiii copleșiți de năluca ce se hrănește din substanța propriilor experiențe de viață.
Floarea rușinii
Legenda florii albe cu un punct roșu în centru spune că odinioară zona roșie era predominantă, oamenii aveau mai multă rușine (în sensul de bun simț), iar pe măsura trecerii timpului, roșul a devenit doar un punct. La unele flori nu se mai vede deloc. Dincolo de sensul manifest al legendei, există și un sens implicit, tragic de asemenea, referitor la ascunderea afectului dureros, la ținerea sub secret a ceva ce ne-ar putea leza, fără să ne dăm seama, sau chiar mai rău, știind exact ce facem: ne retragem din lume, devenim dependenți de droguri, alcool, spațiul virtual, sau eșuăm în conduite deviante, grupuri marginale, etc. Ne revoltă ignorarea și respingerea regulilor și, în loc să explorăm cauzele adânci ale acestor manifestări, noi, părinții și profesorii, devenim tot mai neimplicați, tot mai reci, tot mai tiranici, întreținând astfel cercul din ce în ce mai cuprinzător al rușinii.
Iată că, în ceea ce privește afectul atât de complex și inconturnabil al rușinii, nu avem nici experiența, nici instrumentele, nici intenția sau bunăvoința de a ne uita spre el și asta se întâmplă din cauză că nu suntem noi capabili să elaborăm și să integrăm propria noastră rușine. Rămânem, deci, în mit, eventual ne scoatem ochii, ca Oedip, refuzând să vedem ce ascundem după zidul gros al disocierii, nu le dăm suficiente șanse copiilor noștri din cauză că vrem să ascundem rușinea netrăită a noastră, a sistemului nostru familial, a instituției în care lucrăm. Ne băgăm pumnul în gură, înghițim secretele ca să nu amenințăm status-quo-ul unui grup, cu riscul de a genera perturbări grave atât nouă înșine, cât și celor care depind de noi: copiii noștri, elevii și studenții noștri, etc. Nu putem discuta, dezvălui, regreta, repara, asuma, ierta și, astfel, lucrurile degenerează tot mai tare, floarea rușinii își pierde nucleul viu din centru, singurul care ar mai putea schimba ceva în acest peisaj interior și social dezolant.
Dacă continuăm să credem că de afect se ocupă psihologii și psihoterapeuții sau consilierii, nu facem decât să aruncăm responsabilitatea reparației în curtea altuia. Câtă vreme școala consideră afectivitatea copiilor Cenușăreasa pe care o exploatează pentru creșterea puterii ei, câtă vreme nu realizăm o pregătire a profesorilor care să-i facă apți nu doar să transmită cunoștințe, ci și să gestioneze afectul copiilor, câtă vreme evaluarea rămâne problema-cheie a educației și nu sinele autentic al elevilor noștri, rușinea nu va face decât să crească. Unghiul din care văd eu lucrurile mă face să am siguranța că un copil sănătos la trup și la minte, este doritor să învețe, are nevoie intrinsecă să cunoască, e curios și explorator. Întrebarea este: cum îi ajutăm pe copii să crească sănătoși? Nu e nevoie, cred, de presiunea standardelor pentru a obține rezultate bune, e nevoie de grijă, respect, bunătate și ocrotire, pentru ca un copil să crească și să devină omul care este menit să fie. Toate celelalte se rezolvă de la sine, vin firesc. Și doar firescul repară rușinea.
Gabriela Deniz, senior editor Herald, psihoterapeut
Lavinia Bârlogeanu, profesor universitar doctor, Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea din București