În ultimul timp există o preocupare intensă cu privire la starea de bine a copiilor în școală. În acest context, cel puțin în mediul online interesat de educație, este din ce în ce mai des vehiculat un concept relativ nou în raport cu practica și experiența școlară de la noi: mindfulness. Această receptivitate și deschidere către nou este îmbucurătoare, însă, când este vorba să adoptăm un concept și să construim în jurul său o întreagă intervenție/practică educativă, cred că e nevoie de documentare serioasă și reflecție în prealabil.

Dincolo de manifestările și declarațiile patriotarde, cu iz de Cântarea României, care au marcat împlinirea a 100 de ani de la Unirea din 1918, Anul Centenarului constituie un valoros spațiu-timp de reflecție, care oferă

Tributar modelului de organizare impus de societatea industrială, sistemul de educație românesc oferă încă prea des spații de învățare în care cunoașterea este, ca o răsfrângere a viziunii moderne în postmodernitate, vehiculată și demonstrată în afara contextelor reale. Mai mult decât atat, învățarea este tratată ca proces individual, delimitat în timp și izolat în acțiuni specifice, redundante și repetitive, ca „rezultat al predării” (Wenger, 2014).

În plin avânt al tehnologiei digitale, pe fondul transformărilor pe care tehnologia web 2.0 le-a provocat în modul de producere și distribuire a informației, ne aflăm azi într-un stadiu din care direcțiile de evoluție și dezvoltare sunt practic nelimitate și, cu atât mai mult, dificil de anticipat.