Minunați cum sunt, copiii nu vin pe lume cu ”instrucțiuni de folosință”! Căutăm instinctiv cărțulia aceea cu sfaturi în bagajele aduse de la maternitate și depozitate cu sfială în camera pastelată, pregătită cu dichis și dragoste pentru noul mic locatar. Dar nu e! Nu există ”manual de utilizare”! Odată ajunși acasă, suntem pe cont propriu, întrebările și grijile sunt multe, sfaturile binevoitoare, dar uneori suprapuse contradictoriu! Și noua voce, mai puternică decât ne așteptam, umple brusc nu doar camera aceea pastelată, ci întreaga casă, întreaga noastră viață! Și ne transformă iremediabil în părinți, ne transformă din doamna și domnul nu știu cum, în mama sau tata cuiva.
Și, la fel de minunați cum sunt, copiii nu funcționează după rețete! Poate am avea nevoie de marea carte cu fișe parentale, cu rețete care să se aplice strict și clarificator atunci când trebuie să luăm decizii mari și mici pentru viața, siguranța, sănătatea, împlinirea copiilor noștri. ”Scoate fișa pentru 3 ani și o lună, ce scrie!?” Nu, nu există nicăieri o asemenea carte minune, una singură, edificatoare 100%. Ci doar o mulțime amețitoare de recomandări, povestiri cu morală, broșuri, manuale, sfaturi din reviste de coafor, programe de parenting, ambalate dibaci de vânzătorii de cursuri, emisiuni, filme…
Și atunci, noi cum știm ce ne dorim pentru copilul nostru? Tot binele din lume, firește! Dar ce înseamnă asta mai concret? Iată mai jos câteva gânduri! Deși vin de la cineva care a lucrat o viață doar în educație, sunt gânduri de dincolo de cărți și manuale, de dincolo de cercetări și studii. Sunt pur și simplu descrieri incomplete, ”needitate”, ”fără make-up și filtru” despre copilul din mintea unui pedagog. Așadar, cum e acesta?
Un copil cu visuri, minte deschisă și energie creatoare
Să vrea să crească, să primească deschis din toate părțile binele care îl dezvoltă și să-l dăruiască mai departe, să se contamineze de cunoaștere din orice context, să se lase fascinat de drumuri provocatoare, de întâlnirile care ajută – așa ar putea să fie un copil cu mintea deschisă, creatoare!
Și ar mai putea să fie dotat cu o scânteie de vivacitate, cu plăcerea de a contribui cu generozitate la cunoașterea comună! Să fie dotat cu atâta ambiție câtă trebuie, nu prea puțină să-l țină mereu în cercul călduț al subperformanțelor dar nici prea multă să-l facă să guste nefericirea visurilor exagerate și a neîmplinirilor. Să fie cu gândul la creșterea lui și a altora, la relații, povești de viață construite cu emoție și respect și nu doar la performanța ca scop în sine. Să înțeleagă faptul că poziția înaltă în clasamente școlare, și mai târziu în cele organizaționale și financiare, e o consecință a muncii serioase, nu o țintă care să-i umbrească fericirea și să o transforme în încrâncenări care înnegresc minți și consumă energii. Să creadă în munca tenace, în perseverență, să se simtă împlinit de realizările sale, să le privească pe ale celorlalți cu respect și nu cu invidie. Adică să înflorească frumos cu fiecare experiență, să crească drept și bine, nu doar în înălțime.
Un copil recunoscător
Da, cred că e important să fie recunoscător. În primul rând lui, pentru ce a primit și a dobândit, pentru darurile minunate care i-au fost hărăzite și pe care are datoria să le dezvolte! Fiecare copil trebuie să creadă în steaua lui și în înzestrările sale și să nu le risipească. E o datorie… de copil.
Apoi trebuie să fie recunoscător pentru tot ce primește bine din jurul său, de la bunici, părinți, profesori, prieteni. Orice dar, mic sau mare, material sau sub formă de gând sau sfat bun, e un prilej de recunoștință. Cred că ar fi păcat să avem copii care să uite asta, să se transforme în mici aroganți performanți, care ratează bucuria de a primi, de a aprecia contribuțiile celorlalți la propria dezvoltare.
Un copil curios, curajos
Dacă avem un copil cu mirări și întrebări e bine! Înseamnă că am făcut ce trebuie. Și, la fel, dacă vrea să învețe ceva nou, dacă nu se teme de provocări, dacă gestionează ușor nesiguranța și disconfortul începuturilor sunt șanse să creștem oameni de ispravă.
Și, apoi, e important, să aibă curajul să învețe din greșeli, e un mare semn de înțelepciune, să aibă curiozitatea să înțeleagă mecanismele succesului și eșecului personal, să-și accepte și să-și înțeleagă erorile și performanțele. ”Cum de s-a întâmplat, cum să evit, e exclusiv meritul meu când reușesc și e vina celorlalți când eșuez?” – sunt întrebări care l-ar putea ajuta să crească demn și curajos.
Un copil bun și onest
Cu sine și cu alții. Marile spirite sunt generoase, marii oameni sunt toleranți, văd nuanțe, pot să treacă peste lucruri incomode și să înnoade pe mai departe relații pozitive. Un om bun, spunea cineva, e cel care face lucrurile cum trebuie și atunci când nimeni nu îl vede, când e sincer, pozitiv, deschis, structural, pe termen lung, mereu. Un astfel de om știe să-și gestioneze emoțiile, furiile necontrolate și ”vorbele-cuțit”, nu strică relații și vieți de dragul ultimului cuvânt, răspândește în jur bine și nu încrâncenare. Știe când să ceară ajutor, să fie empatic, să demonstreze că îi pasă, să arate compasiune autentică, nu întâmplător, ci întotdeauna.
Un copil echilibrat
Cred în echilibru în tot ce înseamnă educație, e o regulă pedagogică de aur! Și aici e vorba atât despre ”echilibrele” mici – timp pe telefon, stat afară versus între pereți – cât și despre marile opțiuni. Pentru că toate au un rost și un loc: e importantă și interacțiunea cât și statul singur, în vraja propriilor meditații infantile, și cititul și alergatul în parc, și mingea și culegerea, familia și prietenii, câinele de la ușă și tableta, și mărul și laptele. Și visarea, libertatea gândurilor cât și memoratul, creativitatea și disciplina muncii și a vieții, efortul și leneveala, cadoul și regula. Și, și! Toate în echilibru, în proporții cumpănite cu sens! Toate adunate pot să clădească echilibrul în mintea și sufletul unui copil, care să se raporteze firesc, natural la ce e și la tot ce-l înconjoară și să genereze asta mai departe, în alții.
Un copil autonom și responsabil
Ca părinte, ca profesor ai succes când ai devenit inutil! Sigur, e prea simplificat spus, sigur, părinții, spre exemplu, continuă să ajute chiar și atunci când nu mai sunt aici. Dar adevărul la care se referă vorbele astea exprimă o veritabilă țintă educațională – autonomia – vizibilă într-o multitudine de manifestări.
De exemplu, un copil care împreunează degețele pentru a lega niște șireturi de ghetuțe e un copil care vrea să exerseze o manifestare de autogestionare. Probabil, nodul, afurisitul, nu vrea să stea legat, iar șireturile se bucură de plimbarea liberă prin singura baltă de pe stradă. Dar efortul a existat și merită apreciat. A existat doar dacă, nu cumva, prea grăbiți fiind pentru ritmul exasperant de încet de legare a șireturilor la 4 ani, adulții nu ar face asta în locul copiilor, preferând o asudare cocoșată și nu un exercițiu mic de autonomie mare.
Copilul autonom nu e doar cel care se îmbracă singur, care își face ghizdanul dar și cel care devine stăpân al propriei învățări. Sunt temele sale, caietele lui, obligațiile lui, nu ale adulților, trebuie să gestioneze timpul necesar, materialele și resursele utile, să programeze. Mai mult decât atât, un astfel de copil își autoevaluează aspirațiile, interesele, se poate organiza eficient ca să le atingă, se poate gestiona emoțional ca să le păstreze. Are încredere în forțele proprii, are credința că poate alege. Are o bine înțeleasă etică a muncii.
Un copilul… ca el, nu ca noi
”Cel mai greu mi-a fost să-mi dau seama că nu e ca mine”, spunea cineva, vorbind de propria odraslă. Da, e dificil să vezi că nu a preluat tot ce crezi că ai bun sau că nu găsești în ”meniul” propriului copil toate ofertele la care te așteptai sau visai. E greu când nu ia de la tine comportamente deja încercate și validate de practică și experiență și ține morțiș, în ciuda sfaturilor, să-și decanteze propriile concluzii la care tu, ca părinte, ai ajuns deja de ceva vreme. ”De ce să mai experimenteze pe propria piele toate erorile?”, te întrebi. Dar cine să te asculte? Așa că, treptat, înțelegi că un copil e o miraculoasă combinație de date ereditare, contexte, aspirații, sprijin, îndrumare, șanse, încercări! Toate ale lui!
Sigur, sunt multe altele de spus, lista rămâne deschisă. Și, mai rămâne în aer o întrebare: are cizmarul cizme? Copilul din mintea unui pedagog e și copilul din viața lui? E întrebarea pe care și-o pun mulți profesori, epuizați să observe că pun mai multă energie în copiii altora, la școală, decât le mai rămâne când ajung acasă.
Cu toții avem îndoieli dacă e bine ce facem pentru creșterea oamenilor mici de lângă noi, tuturor ne e teamă că nu suntem profeți în patria de acasă. Și eu sunt un pedagog cu dubii, firește! Știu că nu mi-am propus un program complicat și atent studiat de parenting. Am sperat că atâta pedagogie acumulată în veacuri, atâtea lecturi, cursuri susținute, atâtea interacțiuni se vor fi adunat cumva în mintea mea de ”specialist în educație” și se vor vedea acasă. Nu a fost întotdeauna așa, de multe ori pedagogia mea domestică a fost profund provocată de viața reală. Aș putea diseca la rece, ca un universitar meticulos, toate eșecurile mele parentale, pe care le văd și le cântăresc adesea. Ele sunt, evident, mai mici decât marile bucurii de părinte. Dar nu împărtășirea propriilor inabilități parentale unui public din afara familiei mele e ținta acestui articol. Ci altceva: credința că trebuie să avem răbdare cu micii purtători de cizme! Să avem încredere că tot ce le punem în bagaj ajunge unde trebuie! Chiar dacă par că nu aud, că nu ascultă, că nesocotesc toate gândurile noastre de însoțire, nu e așa! Ceva rămâne, li se agață undeva în minte și reapare ca prin minune atunci când e nevoie! Răbdare, deci! Cizmele acestea din viața copiilor noștri, făcute împreună cu ei, în timp, cu dragoste, migală, purtate de cine trebuie, sigur vor lăsă urme bune în lume!
Anca Nedelcu, profesor universitar doctor, prodecan, Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea din București
Foto: arhiva personală
