Rutinele zilnice ale copiilor spun foarte mult despre modelele culturale și educaţionale promovate în familie, școală și comunitate. În același timp, aceste rutine se convertesc în tipare comportamentale ce se vor regăsi și mai târziu, în viaţa lor de adolescenţi sau de adulţi. Introducerea narativă de la începutul acestei cărţi atrage atenţia asupra tranziţiei de acasă spre școală și pune în discuţie o temă pe cât de simplă, pe atât de importantă pentru copiii din România: drumul dinspre casă spre grădiniţă sau școală și invers. Interesant sau plictisitor, scurt sau lung, cu mașina sau pe jos, singur, cu bunicul sau cu colegii de școală, acest drum poate deveni o expe-rienţă investigată împreună cu copiii. Pe de o parte, explorând experienţa mersului la școală, analizăm obiceiuri, gânduri și emoţii. Pe de altă parte, putem valorifica o problemă reală, transformând-o într-un proiect al clasei sau al școlii, prin care dăm viaţă competenţelor formulate în curriculum.

De ce o experienţă zilnică, banală, merită atenţie?

 În primul rând, este vorba despre autonomie. Cei mai mulţi dintre bunicii, părinţii și profesorii copiilor din grădiniţe și școli au mers singuri la școală. Mulţi fac parte din generaţia copiilor „cu cheia de gât”, care mergeau la școală pe jos, mâncau singuri la prânz și își pregăteau temele pentru acasă înainte să vină părinţii de la serviciu. Se jucau cu mingea sau cu păpușile în spatele blocului sau în faţa casei. Sigur, pe vremea aceea, nu erau nici telefoane mobile, nici tablete, iar străzile nu erau consi-derate periculoase ca acum (din cauza traficului și a criminalităţii.

În al doilea rând, este vorba despre sănătate. În întreaga lume, pediatrii atrag atenţia asupra sedentarismului, excesului de greutate și riscului de obezitate în rândul copi-ilor. Dincolo de efectele pe termen lung (diabet și afecţiuni cardio-vasculare), acești copii sunt adeseori tachinaţi de colegii lor de clasă și au o stimă de sine scăzută. Foarte probabil, sedentarismul și excesul de greutate, asociate cu obiceiurile din copilărie, se vor perpetua și la vârsta adultă, cu multe consecinţe asupra sănătăţii și a calităţii vieţii. Organizaţia Mondială a Sănătăţii recomandă minimum 60 de minute de mișcare intensă zilnic. În România, se pare, mulţi copii nu fac acest lucru. Ca urmare, obezitatea cu cauză neendocrină era, în anul școlar 2015–2016, a doua cea mai frecventă afecţiune cronică întâlnită la preșcolari și elevi, conform unui raport al Institutului Naţional de Sănătate Publică, din 2017.

Copiii care vin la școală pe jos sau cu bicicleta se concentrează mai bine la lecţii și sunt mai binedispuși decât cei care vin cu mașina și petrec mult timp în trafic. Opţi-unea pentru varianta de transport ţine de multe variabile. În Olanda (ţară renumită pentru mersul cu bicicleta), copiii dau examen pentru permis de conducere a bicicletei în clasa a III-a pentru a dovedi că știu și respectă regulile de circulaţie și că se pot deplasa în siguranţă. Decizia de a merge la școală pe jos sau cu bicicleta depinde de caracteristicile mediului (calitatea drumului, dificultate, înclinaţie), siguranţa (din perspectiva locuitorilor și a traficului), calitatea estetică (accesul la zone interesante și frumoase) și facilităţile comerciale sau de alt tip din vecinătatea școlii.

Drumul la școală: de la realitatea cotidiană, la un posibil proiect!

Cum transformăm o experienţă de viaţă într-o experienţă de învăţare, conectată la curriculumul școlar? Drumul spre școală reprezintă o temă banală, care face parte din experienţa zilnică a copiilor. Intenţionăm să exemplificăm câteva piste posibile pe care le putem urma pentru a transforma o astfel de experienţă într-un demers de învăţare problematizată prin proiect.

Având de-a face cu o experienţă familiară copiilor, la întrebarea Cum vii? sau Cum venim la școală?, vom primi foarte ușor răspunsurile lor în scris, prin desene, fotografii, povestiri, video sau alte forme. Răspunsurile vor încorpora experienţe diverse, ce presupun activităţi concrete. De exemplu, copiii măsoară distanţe, observă străzi și semne de circulaţie, identifică repere arhitecturale, pot face o hartă a cartierului. Copiii pot folosi telefoanele mobile pentru a fotografia locuri sau clădiri care li se par interesante, urâte sau îmbietoare, intersecţii periculoase, foarte aglomerate ori intersecţii bine semnalizate, în care se simt în siguranţă să traverseze singuri. Pot folosi aplicaţii pe mobil, care măsoară distanţe sau numărul de pași parcurși de acasă la școală. Pot compara propriile date cu cele ale colegilor, pot calcula media pentru o săptămână, pot vedea de cât timp au nevoie, dacă merg pe jos, cu mașina familiei sau cu autobuzul și pot stabili variaţiile de la o zi la alta. Copiii pot să vadă cum este traseul spre școală pentru un copil cu mobilitate redusă din cauza unor dizabilităţi (bordurile au treceri la nivel, clădirile publice au rampă de acces, pietonii sunt atenţi la persoanele cu nevoi speciale.

Elevii pot face mici anchete în rândul altor colegi de școală. Într-un alt proiect, pot analiza mediul din jurul școlii, aplicând, de exemplu, strategia de intervenţie în comu-nitate promovată de un proiect numit Cetăţeanul. Astfel, se pot identifica principalele probleme ale cartierului școlii, dintre care se va alege cea mai importantă, pentru a fi rezolvată atât prin intermediul autorităţilor locale, cât și prin propuneri din partea elevilor din școală, profesorilor sau părinţilor. De exemplu, problema poate fi tere-nul viran din apropierea școlii, care este plin de gunoaie sau în care sunt câini fără stăpân sau faptul că mașinile circulă cu viteză mare, nefiind limitatoare de viteză.

O altă problemă poate fi că staţia de autobuz este la distanţă prea mare de școală. La finalul proiectului, elevii pot urmări filme documentare despre drumul la școală al copiilor din mai multe ţări. De exemplu, în documentarul lui Pascal Plisson Au chemin ľecole /On the way to school (2014), pot vedea cu ce obstacole se confruntă copiii din Kenya, Patagonia, Maroc și India pentru a ajunge la timp la școală.

Profesorii pot obţine informaţii despre programul zilnic al copiilor, despre timpul petrecut în trafic (mai ales în orașele mari), despre cât de obosiţi sau învioraţi ajung la școală. Dacă este interesant pentru copii, se poate continua cu alte teme, de exemplu: Cum era școala pe vremea părinţilor sau bunicilor mei? Ce jocuri jucau bunicii sau părinţii mei când aveau vârsta mea? Astfel, copiii pot compara modul în care cei din alte generații petreceau timpul liber (în casă, afară) și cât timp se joacă ei pe tabletă sau pe telefon.

Articolul de față este o adaptare după un capitol din ghidul ”Educație cu stare de bine. După o rețetă româno-daneză”, Nedelcu, A., Ulrich Hygum, C., Ciolan, L.,Țibu, F. (2019), București, Editura Veritas, dezvoltat în cadrul proiectului RODAWELL, dezvoltat de Facultatea de Psihologie și Științele Educației și Via College Danemarca.

Cătălina Ulrich, profesor universitar doctor, Facultatea de Psihologie și Științele Educației

Sursa foto: pixabay.com