Rezultatele, publicate într-o serie de studii Early Advantage („Avantaj timpuriu”), au identificat patru lecții cheie.

1 Contexte diferite, sisteme diferite

În toate țările studiate, sistemele ECEC reflectă și afectează două tipuri de contexte:
• socio-cultural (valori, credințe, tradiții, religii) și
• econo-politic (demografie, gândire/mișcări sociale, conducere guvernamentală, finanțare).

Contextul socio-cultural ajută la modelarea design-ului și a orientării pedagogice a serviciului. De exemplu, atunci când angajamentele față de valorizarea, încrederea și întreținerea copiilor fac parte din ideologiile țărilor – și uneori sunt reflectate în constituțiile acestora – serviciile tind să fie mai universal disponibile și sunt însoțite de mai puțină răspundere guvernamentală. Contextul econo-politic influențează disponibilitatea finanțării pentru sistemele ECEC, traiectoria și natura implementării lor. De exemplu, în timpul crizelor sociale, când este nevoie de femei în cadrul forței de muncă, finanțarea pentru îngrijirea copiilor poate crește semnificativ.
Țările studiate diferă radical între ele în ceea ce privește contextul. Finlanda, de exemplu, furnizează cele mai multe servicii prin ofertă din sectorul public, de mari dimensiuni, astfel că ECEC este aproape integral finanțată din fonduri guvernamentale; dimpotrivă, cele trei țări asiatice, care funcționează sub o strategie fiscală condusă de piață, se bazează mai mult pe serviciile private.

2 Multe servicii, multe strategii

Serviciile pentru copiii mici și familiile lor sunt furnizate din belșug în țările studiate; acestea includ programe de vizite la domiciliu, politici de concediu familial plătit, subvenții pentru îngrijire medicală, sprijin pentru părinți, îngrijirea copiilor, creșă, formarea cadrelor didactice, sprijin pentru familiile în situații de risc și eforturi privind tranzițiile.
Furnizarea serviciilor în aceste țări prezintă trei mari caracteristici comune. În primul rând, încep devreme: majoritatea țărilor oferă îngrijire pre și perinatală pentru mame și familii. În al doilea rând, furnizarea continuă pe toată durata dezvoltării copiilor, cu programe adecvate vârstei și eforturi privind tranzițiile care sprijină bebelușii, copiii mici, preșcolarii și copiii în primii ani de școală primară. În al treilea rând, serviciile sunt supravegheate de mai multe ministere și de obicei, sunt finanțate în mod divers utilizând strategii a tât de cerere, cât și de ofertă.

Există și diferențe remarcabile în ceea ce privește furnizarea serviciilor. Unele țări acordă prioritate mai mare primilor ani de viață, altele a nilor imediat anteriori intrării în sistemul de educație formală. Metoda și ritmul organizării, livrării și evaluării programelor și politicilor variază de asemenea.

3 Componente clare și comune

Contextul are importanță: nicio țară nu poate adopta sistemul altei țări fără modificări. Totuși, sistemele de înaltă calitate au elemente comune structurale și funcționale. The Early Advantage („Avantajul timpuriu” – Kagan, 2018; Kagan și Landsberg, 2019) a identificat 15 „componente” sistemice și le-a organizat în cinci piloni:
• fundamentarea puternică a politicilor recunoscând contextul și nevoile unice ale părților interesate și ale publicului
• servicii cuprinzătoare, finanțare suficientă și mecanisme de conducere coordonată
• cadre didactice și familii informate și bine susținute, care pot forma o comunitate prin implicare și conducere eficientă;
• pedagogie informată, individualizată și continuă care promovează experiențele de învățare centrate pe copil
• colectare și utilizare eficientă a datelor pentru ameliorarea politicilor și programelor.

4 Planuri pentru sinergie

Cel mai important, țările de succes fac eforturi strategice pentru a crea armonizări structurale și funcționale între serviciile lor pentru copilăria timpurie. Ele înțeleg că munca unui pilon sau a unei componente le afectează pe celelalte, astfel încât ele planifică pentru sinergii care întăresc sistemul ca întreg.
De exemplu, fiecare dintre țările studiate are un cadru național de curriculum – o politică mandatată sau un document îndrumător adoptat care schițează cum și ce ar trebui să învețe copiii. Aceste cadre aliniază curricula dintre programe și adesea îndrumă politicile și practicile asociate diferitelor compontente sau piloni (cum ar fi modelarea standardelor de dezvoltare profesională, stabilirea criterilor pentru monitorizarea programelor și oferirea de stimulente fiscale). Planificând pentru sinergie între piloni și componentele esențiale, țările obțin o integrare filosofică și practică a ECEC de grad mai mare. Mai mult, ele obțin și rezultate sistemice – calitatea, echitatea, sustenabilitatea și eficiența serviciilor – în mod mult mai eficient și eficace decât prin concentrarea pe o singură componentă sau un singur pilon.

În concluzie, împărtășind aceste patru lecții și abordând pilonii și componentele esențiale, țările pot dobândi detalii utile și strategice pentru crearea tipurilor de servicii eficiente pentru copilăria timpurie de care au nevoie societățile lor și pe care le merită copiii.