Nu este luni, nu este început de lună, nu este nici măcar dimineață. N-am scris în jurnal privind din când în când pe fereastră pentru a mă goli mental, n-am făcut o plimbare pentru a mă încărca cu frumusețea înduioșătoare a copacilor toamna, n-am gândit o strategie pentru acest proiect și nici măcar n-am început textul acesta evitând negația pentru a crește probabilitatea de citire și interacțiune.
Astăzi încalc regulile pe care m-am străduit să le învăț și să le respect în cei 8 ani de carieră în social media și sper ca această libertate pe care îmi permit să mi-o iau mă va aduce mai aproape de un scop la care momentan doar îndrăznesc să visez: să-mi iau atenția înapoi.
Mi-e dor de atenția mea. Mi-e dor de cine eram când puteam să adorm și să mă trezesc fără să-mi verific telefonul, mi-e dor să privesc în jur și să mă încarc de minunea pe care viața mi-o oferă în fiecare zi fără să mai vreau să îi pun filtre sau să-mi formulez în cap textul pentru următoarea postare amuzantă pe Facebook.
Am dezvoltat ticuri nervoase, mă întorc la telefon când mi-e greu, dar și când sunt fericită, de parcă aș avea nevoie de o cârjă să îmi susțină complexitatea emoțiilor, de parcă experiența de a fi om trebuie topită în telefon, altfel ea este insuportabilă.
Mă sufoc în cantitatea de informații pe care creierul meu e avid să o proceseze și în același timp viața îmi pare goală când lucrurile vin unul câte unul, de parcă m-ar forța să îmi iau timp să mă uit la ele și să le înțeleg în profunzime.
Apelez acum din nou la scris, un instrument care m-a scos din multe încurcături și pe care mă bazez din nou să mă ghideze în misiunea asta, care îmi pare nerealistă: să mă înapoiez eu mie, prin recuperarea atenției.
Primele strategii de recuperare și câteva perspective care aduc lumină
Dorința de a-mi recupera atenția nu este deloc nouă pentru mine. După ce am început să lucrez în social media, pe măsură ce capacitatea mea de concentrare a scăzut și am conștientizat că petrec în spațiul digital mult mai mult timp decât îmi doresc, am încercat mai multe strategii de recuperare: mi-am oprit toate notificările, am renunțat la Instagram, mi-am setat timpi de concentrare măsurați cu alarme, mi-am interzis utilizarea telefonului cu o oră înainte de somn și verificatul acestuia imediat ce mă trezeam, mi-am făcut listă de obiceiuri, mi-am scris bilețele de atenționare pe care le-am pus prin toată casă, mi-am șters Facebook de pe telefonul personal, mi-am anunțat toți prietenii că mă găsesc doar pe WhatsApp sau i-am rugat să mă sune, am utilizat Business Manager pentru conturile de social media pe care le administrez la job.
Fiecare metodă a funcționat ca o bătaie firavă de inimă și de fiecare dată m-am întors în același punct al verificatului compulsiv, al răspunsului instant, al trăitului fragmentat și încă nu îmi dau seama ce mix de obiceiuri ar trebui să cultiv pentru a găsi o soluție cu adevărat funcțională.
Obișnuiam să cred că ce-mi lipsește este voința și că n-am nevoie decât de niște autocontrol. Cât de greu poate fi pur și simplu să faci ce zici că faci? Să te ții de niște tactici? După 8 ani de tactici de care nu m-am ținut niciodată prea mult, tind să cred că am nevoie de mult mai mult de-atât: de o înțelegere aprofundată a ceea ce mi se întâmplă și, ulterior, de soluții personalizate.
În „Superficialii. Efectele internetului asupra creierului uman”, Nicholas Carr face puțină lumină:
„Nu e vorba despre faptul că avem tendința de a utiliza netul cu regularitate, chiar în mod obsesiv. E vorba de faptul că netul furnizează exact genul de stimuli senzoriali și cognitivi – repetitivi, intensivi, adictivi – care s-a văzut că produc modificări trainice și rapide în circuitele și funcțiile creierului.
Exceptând alfabetele și sistemele numerice, netul poate fi cea mai puternică tehnologie de modificare a creierului care a intrat în uzul general”
Gabor Mate vine și el cu o perspectivă, aceea a minții „împrăștiate” în cartea cu același nume: „Minți împrăștiate – Originile și vindecarea tulburării de deficit de atenție”. În studiul său despre ADHD, Mate descrie perfect felul în care propria-mi minte se manifestă pe parcursul unei zile, mai ales atunci când aceasta se află în mediul digital:
„Niciodată în repaus, mintea adultului cu ADHD zboară de colo-colo ca o pasăre care și-a ieșit din minți, care se așază o vreme într-un loc sau altul, dar nu stă nicăieri destul de mult pentru a-și face un cuib”
Și dacă Nicholas Carr a adus în atenție stimulii „adictivi”, Gabor Mate, în numeroasele sale interviuri dedicate adicției, spune că dependența poate fi definită ca „orice comportament” care are ca rezultat producerea unei plăceri temporare, dar care pe termen lung provoacă mai degrabă rău decât bine.
Plăcerea de moment pentru mine este utilizarea rețelelor sociale pentru a amâna înfruntarea disconfortului emoțional (care poate proveni din numeroase surse: stresul responsabilităților zilnice, dificultăți personale sau de altă natură etc.), răul este o minte lipsită de disciplină și o capacitate de focus tot mai redusă.
Dacă validez ipoteza expusă de Carr, creierul meu se modifică sub influența stimulilor pe care mi-i furnizează rețelele sociale, prin urmare, el devine mult mai sensibil la aceștia.
Ce mi-a dat și ce mi-a luat social media
„Pe vremea când postai pe HI5 ți-ai fi imaginat că astăzi o să îți câștigi existența dintr-o rețea socială?”, m-a întrebat un prieten la un moment dat. Nu, n-am crezut asta, mai ales că n-am fost un early adopter, n-am prins valul bloggerilor, nici pe cel al vloggerilor, nici pe cel al influencerilor nano, macro, micro, extra, cum vreți să-i numiți.
În urmă cu niște ani, obișnuiam chiar să cred că am avut un ghinion teribil că n-am avut nici televizor, nici internet odată cu lumea, adică imediat ce acestea au fost accesibile. N-am avut nici măcar telefon smart la timp, iar pe Facebook prietenii mei reali își făcuseră sute de prieteni digitali, în timp ce eu insistam să-mi continui navigarea pe răposatul HI5 și pe diverse forumuri.
Acum cred că fac parte dintr-o generație de norocoși, poate chiar ultima care a cunoscut viața înainte de social media. Știți voi, viața aceea în care aveai parte din plin de ceva aproape de neconceput astăzi: plictiseala.
În același timp, dacă rețelele sociale nu s-ar fi inventat, cu siguranță nu aș fi fost unde sunt astăzi. Nu cred că aș fi ajuns arheolog sau descoperitoare de triburi, cum îmi închipuiam în copilărie, dar studiile, cariera, hobby-urile mele și multe alte felii din propria viață au început de multe ori cu un click pe pagina potrivită de Facebook.
Este posibilă recuperarea atenției în era digitală?
În cartea sa, „Demența digitală – Cum ne tulbură mintea noile tehnologii”, Manfred Spitzer ne îndeamnă să fugim mâncând pământul de mediile digitale:
„Și nu în ultimul rând, evitați mediile digitale. Așa cum am arătat aici, acestea ne îngrașă, ne îndobitocesc, ne cresc agresivitatea, ne izolează, ne îmbolnăvesc și ne fac nefericiți.”
Uneori și eu mă gândesc că o perspectivă radicala ca a lui Spitzer este de fapt soluția, însă cum să trăiești complet offline într-o lume atât de digitalizată? Mă pot ascunde sub o piatră, bineînțeles, dar probabil că și de acolo voi simți nevoia să-mi dau un check-in.
Alți specialiști (Daniel Goleman în „Focus”, Nyr Eyal în „Concentrat – Cum să-ți controlezi atenția ca să poți alege”) sunt mai optimiști și recomandă un mix de meditație și mindfulness, dezvoltarea abilităților de reglare emoțională și relaționare interpersonală, utilizarea instrumentelor de control digital (cum sunt aplicațiile care îți blochează rețelele sociale după un anumit timp de utilizare) și, nu în ultimul rând, construirea unei vieți în offline utilizând cel puțin la fel de mult din entuziasmul investit în construirea celei online.
Ce au în comun recomandările propuse de toți specialiștii (chiar și de cei cu opinii vehemente) pentru gestionarea consumului de social media, dar și tacticile care ne învață cum să ne recuperăm puterea de concentrare? Îndemnul de a ne uita cu – ironic! – atenție la propriile vieți, de a identifica rotițele din spatele comportamentelor și de a construi obiceiuri de consum mai sănătoase pornind de acolo.
În ciuda celor 8 ani de încercări nereușite, încep să cred că recuperarea atenției este într-adevăr posibilă, chiar și în era digitală, însă nu printr-un autocontrol dictatorial, ci prin construirea unor obiceiuri alese și înțelese în profunzime și integrate nu doar în utilizarea rețelelor sociale, ci și în viața pe care nu o vede nimeni pe Facebook.
O muncă de echipă
Nu mai este un secret pentru nimeni că impactul pe care utilizarea rețelelor sociale îl are asupra creierului uman este unul real și potențial dăunător. Subiectul a fost cercetat de numeroși specialiști și continuă să fie pus în lumina reflectoarelor din ce în ce mai des, mai ales de când pandemia ne-a forțat să petrecem și mai mult timp online. Se vorbește despre „detox digital”, „digital control” sau se aduc în discuții termeni ca „FOMO”, „validare”, „consum responsabil.”
Cu toate acestea, puține sunt acțiunile concrete care se fac în acest sens.. Multe locuri de muncă din prezent sunt în continuare construite ignorând cu desăvârșire efectele pe care rețelele sociale le-ar putea avea asupra angajaților. Suntem departe de a ține cu adevărat cont, atât ca angajatori, cât și ca angajați, că felul în care muncim ne bătătorește acele conexiuni neuronale care ne adâncesc dependențele de ecrane, lucru care mă face să mă gândesc la perioada când fumatul era promovat drept o activitate benefică și recomandată de doctori.
Acest lucru ne forțează, sau ne-a forțat pe unii dintre noi la un moment dat, să ducem lupte care par a fi cu morile de vânt, mai ales în fața așteptării absurde de „a ține pasul” cu tot ce mișcă în materie de trenduri din online, de parcă creierul unui singur om ar fi capabil să stocheze și să proceseze informațiile asemeni computerelor care le livrează.
Recuperarea atenției, în acest context, poate că ar trebui să fie mai degrabă un sport de echipă decât o luptă solitară a celor din prima linie digitală.
Ce-ar fi dacă specialiștii în social media de mâine ar avea posibilitatea să se deconecteze de la device-uri după program, iar asta ar fi norma, nu excepția?
Ce-ar fi dacă locurile de muncă de mâine ar presupune mai degrabă un mix cu adevărat echilibrat între online și offline, decât o prezență constantă și aproape neîntreruptă în digital? Oare nu ar face bine, atât creierului nostru, dar și calității muncii noastre, să fim și în lumea reală pentru a performa bine în cea digitală?
Oare nu am beneficia cu toții mult mai mult de pe urma unor minți mai puțin împrăștiate, mai atente și, – de ce nu? -, mai fericite?
Referințe bibliografice
Mate, G. (2020). Minți împrăștiate. Originile și vindecarea tulburării de deficit de atenție. București: Herald
Carr, N. (2012). Superficialii. Efectele internetului asupra creierului uman. București: Publica
Spitzer, M. (2012). Demența digitală. Cum ne tulbură mintea noile tehnologii. București: Humanitas
Goleman, D. (2014). Focus. Motivația ascunsă a performanței. București: Curtea Veche
Eyal, N (2021). Concentrat. Cum să-ți controlezi atenția ca să poți alege. București: Curtea Veche
Autor Bianca Ceică, Master Învățare, inovare și coaching în educație, anul I
Foto: Pixabay.com
