Tributar modelului de organizare impus de societatea industrială, sistemul de educație românesc oferă încă prea des spații de învățare în care cunoașterea este, ca o răsfrângere a viziunii moderne în postmodernitate, vehiculată și demonstrată în afara contextelor reale. Mai mult decât atat, învățarea este tratată ca proces individual, delimitat în timp și izolat în acțiuni specifice, redundante și repetitive, ca „rezultat al predării” (Wenger, 2014).