”Peregrinatio academica” reprezintă fenomenul, început încă din Evul mediu, de mobilitate a studenților, atrași de marile centre universitare ale lumii, mai fascinante, se pare, decât opțiunile de studiu din propria țară.

Acum ceva timp, când Școala Normală din Ploiești a celebrat împlinirea unui număr rotund de ani de existență, conducerea de atunci a instituției a editat o broșură cu declarații ale foștilor absolvenți; câteva din gândurile pe care le-am scris cu acest prilej din postura de fost elev sunt reproduse mai jos. Deși restructurate, îmbogățite și actualizate, rândurile respective își păstrează aerul dulceag-sentimental, specific, probabil, tuturor amintirilor de acest fel.

Într-una din sâmbetele lunii martie am participat la o conferință despre școala aflată între trecut și viitor, inițiată de organizația Kleine Schule. S-ar putea spune multe despre acest eveniment, despre consistența de idei/minut, despre interesul participanților, dar nu acesta e subiectul articolului de față. Discuția care urmează este despre altceva și pornește de la un părinte din sală și de la declarația sa.

Vara caldă  a anului 1995. Undeva la etajul cinci din clădirea aparținând complexului studențesc Leu, prima generație de pedagogi post revoluție termina facultatea. În aer se amestecau anxietăți pre-licență, oboseli caniculare și, probabil, bucuria unor începuturi ce aveau să vină.