”Peregrinatio academica” reprezintă fenomenul, început încă din Evul mediu, de mobilitate a studenților, atrași de marile centre universitare ale lumii, mai fascinante, se pare, decât opțiunile de studiu din propria țară.
Articolul de față aruncă o privire asupra acestui tip de dinamică academică, utilizând exemple din spațiul autohton. Pentru a trasa clar, încă de la primele rânduri, reperele discuției, începem cu un mic ”documentar”. Luăm niște nume cu semnificative contribuții la consolidarea culturii românești de-a lungul timpului și le studiem parcursul școlar. Sigur, sunt multe lucruri extrem de interesante care pot să fie observate, dar ne limităm doar la acest fenomen: migrația universitară.
Pentru început, ”coborâm” în istorie, în secolul al XVIII-lea și ne oprim la Ion Budai Deleanu (exact, cel cu ”Țiganiada”) pe care, în 1777, îl întâlnim la studii. Unde? Într-o universitate din… Viena, oferta academică autohtonă neexistând la momentul respectiv. Tot aici ajunge, doi ani mai târziu, istoricul și filologul Petru Maior (după ce studiase înainte la un colegiu din Roma).
În secolul următor, întâlnim români și în alte importante centre universitare… din străinătate: Dimitrie Bolintineanu e la Paris, cu o bursă oferită de ”Societatea literară”; tot acolo ajunge în 1834 și Mihail Kogălniceanu (după care pleacă la Universitatea Humboldt din Berlin). Un an mai târziu, Vasile Alecsandri își ia bacalaureatul în același oraș francez, unde se intersectează cu Alexandru Ioan Cuza și cu pictorul Ion Negulici. După încheierea studiilor în țară, Barbu Ștefănescu Delavrancea pleacă tot în Franța; Titu Maiorescu devine doctor în filosofie la Geissen, Germania, iar ulterior ajunge la Paris, pentru un alt titlu de același rang: doctoratul în litere.
Exemplele continuă: Eminescu studiază mai întâi la Viena, la Facultatea de Filozofie și Drept, apoi ajunge la Berlin (unde, peste ceva vreme, va merge și Octavian Goga); după ce termină studiile la Universitatea din Iași, Nicolae Iorga se perfecționează la Paris, Berlin și Leipzig; la finalizarea liceului în Craiova, Nicolae Titulescu primește o bursă la Paris. Tot acolo ajunge și Ion I. C. Brătianu, pentru a se întoarce în țară cu o diplomă de inginer. George Enescu își rafinează extraordinarele aptitudini muzicale la Viena și la Paris (unde se oprește, peste ani, tot pentru cursuri avansate în arta pianului, și finul acestuia, Dinu Lipatti). De asemenea, Viena îl atrage și pe Ciprian Porumbescu.
Nici pictorii patriei nu au ratat șansa de a-și colora pensulele în acuarelele străinătății: Ștefan Luchian învață la Academia de Arte Frumoase de la Munchen, acolo unde poposește și Nicolae Toniza (care, ulterior, se specializează în Italia și Franța). Parisul îi atrage atât pe Nicolae Grigorescu, cât și pe Camil Ressu; acesta din urmă se perfecționează la Academia Julian, unde se întâlnește cu alți români talentați ca Nicolae Dărăscu și Ion Theodorescu-Sion.
Și pedagogia românească se consolidează prin formările parcurse de diferiții ei reprezentanți în Europa occidentală. Spre exemplu, Onisifor Ghibu învață la Universitatea din Jena – pe care o considera într-un volum memorialistic ”metropola mondială a pedagogiei”. Ion Găvănescul, profesor de psihologie, pedagogie şi estetică la Universitatea din Iaşi, obține un doctorat la Berlin. Un titlu similar, acordat de aceeași instituție, avea și George G. Antonescu, profesor de pedagogie la Universitatea din București. C. Dimitrescu Iaşi a studiat, de asemenea, în străinătate, înainte să predea psihologie, pedagogie şi estetică în țară. Petru Şpan și Vladimir Ghidionescu și-au luat doctoratul în pedagogie la Jena, în timp ce Constantin Narly s-a școlit tot în Germania.
Așadar, să învețe în străinătate a fost un vis al românilor dintotdeauna. Scriitori, pictori, compozitori sau politicieni au studiat în afară, alături de filosofi, antropologi, biologi, medici, ingineri, oameni de știință etc. Enumerările pot să fie deosebit de bogate. Mai adăugăm, doar pentru a sublinia diversitatea specializărilor alese, câteva nume: Aurel Vlaicu și Henry Coandă, formați în tehnica aviației în Germania (ultimul ajungând ulterior și în Belgia), Traian Vuia care devine inginer la Budapesta, Grigore Cobălcescu care studiază geologia și mineralogia la Paris, acolo unde ajunge și fostul său elev, Emil Racoviţă (student la drept și la antropologie); alături de ei și Grigore Antipa care renunță la un an de studii făcut la Iași pentru a învăța biologia la Universitatea din Jena, Germania sau Dimitrie Gusti care prinde gustul sociologiei – printre altele – în aceeași țară. Îi mai putem adăuga pe Spiru Haret, primul român care și-a luat doctoratul la Sorbona, pe Lucian Blaga, student la Viena, pe Xenopol, doctor în drept la Berlin și la Giessen sau pe Emil Cioran, bursier Humboldt la Berlin.
Ce înseamnă toate aceste exemple? De ce toate aceste personalități enumerate au preferat străinătatea? Era această opțiune de studiu o condiție obligatorie pentru a face performanță?
Chiar dacă acest ”documentar” e incomplet, empiric, fără mari pretenții științifice, el reușește să evidențieze un fapt: preferința clară pentru universitățile din afară, existentă în rândul familiilor românești dintotdeauna (mai ales cele înstărite). Firește că avem și multe exemple de români celebri, relevanți, care au studiat exclusiv în școlile de acasă și au beneficiat de programe de formare satisfăcătoare. Și, alături de ei, mulți alți studenți, nu neapărat renumiți, împliniți și mulțumiți de ce primeau în țară, neinteresați deloc de alte sisteme. Însă, numărul mare al celor care au insistat să plece – atunci când acest lucru era posibil, când granițele nu erau închise – nu e deloc de ignorat! Acesta demonstrează că o asemenea aspirație – nespecifică exclusiv spațiului românesc – de mobilitate academică spre țările avansate reprezintă o constantă a tuturor timpurilor, o opțiune luată frecvent în calcul în momentul alegerilor universitare. ”Tinerimea din Vechiul Regat Român – observa în C. Rădulescu-Motru- îşi avea un ideal de cultură bine fixat. Ea îşi avea inima şi mintea îndreptate spre Europa apuseană (…). Nu era dorinţă mai legitimă pentru un tânăr român decât dorinţa de a desăvârşi studiile în străinătate” (C. Rădulescu-Motru, Mărturisiri, p.31).
Ce alimenta acest vis academic românesc? Era o nevoie, un fenomen de contagiune socială, o modă, o justificată aspirație spre mai bine? Sau toate la un loc?
Mult timp a fost o necesitate reală; opțiunile autohtone au apărut mai târziu, decalajul înființării centrelor academice pe teritoriul românesc față de alte spații fiind destul de mare. Tot îndelungat a fost și timpul trecut până când universitățile românești au început să se consolideze pentru a constitui opțiuni de formare serioase și de luat în considerare. Pentru a ilustra decalajul între instituții, putem pune în paralel faptul că la Facultatea de Biologie din Jena – unde au ajuns Grigore Antipa și fratele acestuia, Nicolae Leon – se făceau expediții la Polul Nord, în timp ce, în țară, rareori existau planșe. Probabil nici în România universitară de azi nu sunt trimiși viitorii biologi să facă practică pe tărâmuri friguroase. La fel stăteau lucrurile și cu dotarea laboratoarelor. Cam tot în aceeași perioadă, laboratorul de chimie de la Universitatea din Iași era dezarmant de neutilat, judecând după declarațiile lui Petru Poni adresate în 1878 ministrului Instrucțiunii Publice; existau doar câteva recipiente, spune acesta, câteva ”flacoane aproape deşarte de producte”. Era firesc ca, în aceste condiții, să se prefere centrele de studii cu specializări diverse (mult timp inexistente la noi), cu profesori vestiți, cu biblioteci și laboratoare dotate, cu locuri de practică relevante. Contribuția cumulativă a acelor elemente avea categoric un impact formativ semnificativ asupra celor veniți la studii.
Pe lângă accesul la astfel de școli dotate și dinamice, opțiunea de studii în afară era susținută de multe ori și de dorința mai largă de a avea tangență cu bunuri culturale de excepție, concentrate de obicei în marile capitale (Paris, Viena) și inexistente la același calibru acasă. Este o motivație existentă și azi, perfect justificată, de altfel.
În unele cazuri însă era doar o modă, o spoială, un snobism sau chiar o inutilitate academică de tipul ”ai noștri tineri la Paris învață la gât cravatei cum se leagă nodul”. Singura finalitate a demersului aparent academic era un program de descoperiri turistice, de îmbunătățire a competențelor de limbă, de schimburi interculturale mondene. Întoarcerea tinerilor de la studii nu lăsa să se vadă un plus evident de competență sau cultură, ci doar ”un lustru fără bază” (M. Eminescu, Epigonii). În acest caz, înscrierea la marile universități nu mai era o opțiune pentru cei care aveau nevoie în mod real de oferte academice avansate, ci era o formă fără fond, o opțiune imitativă necorelată cu potențialul celor trimiși în afara granițelor. Zeci de familii cu dare de mână cădeau pradă acestei tentații; ”franțuzeau” numele propriilor odrasle, în speranța că se vor potrivi mai bine în spațiul altor școli, plăteau guvernante poliglote (preferate fiind mai ales cele bilingve, din Elveția, de exemplu), organizau acasă o întreagă școală paralelă. Totul dintr-o dorință a părinților de a da un sens banilor pe care îi aveau, chiar dacă uneori împingeau tinerii în zone care depășeau cu mult posibilitățile acestora.
Nici în cazul familiilor mai puțin înstărite accesul la oferta occidentală nu era închis total pentru învățăceii cu aspirații. În perioada interbelică, exista un sistem de susținere socială bine pus la punct, existau ”protectori” care facilitau accesul la burse de studiu, atunci când întrezăreau într-un tânăr un potențial care nu merita să se piardă în peisajul deal-vale mioritic.
Cum e situația în România de azi? Pentru o mare parte din populație – în general urbană și cu oarece posibilități materiale – obsesia studiilor în afară se menține. Iar tipologiile enumerare mai sus se mențin nealterate și astăzi.
În multe cazuri, năzuința spre străinătate e justificată de potențialul copiilor, de dorința acestora de a cunoaște, de a profita la maximum de avantajele de necontestat ale studiilor în lumea largă. Fie că sunt din categoria celor pe care școlile autohtone par să nu-i încapă, căci sunt de excepție și solicită tratament pe măsură, extra-stimulare, superspecializare, fie că sunt doar tineri dornici de dezvoltare, interacțiune, astfel de studenți ai marilor capitale culeg valoare adăugată pentru propria dezvoltare din toate experiențele avute în afară.
Dar există, probabil, și tineri mânați în acest demers de părinți ambițioși, care au ratat propria șansă de a studia în străinătate. Există părinții care, conștient sau nu, își îndoctrinează copiii să-și dorească alte plaiuri academice, să nu le tihnească ofertele școlii de acasă, exagerând demonstrativ orice vulnerabilitate a sistemului autohton. Sunt cei care profită în orice ocazie de fisurile învățământului românesc pentru a întări în mintea copiilor necesitatea studiului în altă parte (fiind ulterior cei care pretind, în fața cunoscuților, că decizia a aparținut în totalitate studentului).
De asemenea, sunt și profesori care incită la ”ieșire din sistem”; unii dintre aceștia și-au canalizat eforturile pe propulsarea elevilor în afară, au deprins un know how al etapelor și cerințelor plecării în străinătate, fac clasamente anuale cu numărul celor admiși, ca o dovadă a eficienței profesionale personale.
În multe astfel de cazuri, sunt ignorate ”în bloc” posibilitățile de formare locale, indiferent de succesul și seriozitatea acestora; un proces de uniformizare aplică o ștampilă de tipul ”respins” pe toată oferta universitară românească, ignorându-se performanțele individuale ale diverselor universității, facultăți sau secții. De altfel, această ștergere a diferențelor e uneori aplicată și pentru școlile din afară. Un ”bias” favorabil li se aplică tuturor, chiar dacă nu toate sunt, evident, de același calibru (unele fiind chiar oferte academice extrem de inconsistente în raport cu unele programe românești).
Indiferent însă de motivații și categorii, studenții care răspund afirmativ experiențelor interculturale se află în fața unor provocări semnificative și a unor multiple beneficii potențiale. E firesc să fie așa. După cum firească e și dorința de mai bine, de a merge în zonele unde sunt atrase inteligențele, indiferent de care parte a catedrei sunt așezate.
Dar oare de ce acest mai bine, mai bun, a fost mereu în afară?
Anca Nedelcu, prof. univ. dr., Facultatea de Psihologie și Științele Educației
Sursa foto: arhiva personală
Referințe:
- L. Nastasă, Itinerarii spre lumea savantă. Tineri din spaţiul românesc la studii în străinătate (1864-1944), Editura Limes, Cluj-Napoca, 2006
- C. Rădulescu-Motru, Mărturisiri, Bucureşti, Editura Minerva, 1990
