În plin avânt al tehnologiei digitale, pe fondul transformărilor pe care tehnologia web 2.0 le-a provocat în modul de producere și distribuire a informației, ne aflăm azi într-un stadiu din care direcțiile de evoluție și dezvoltare sunt practic nelimitate și, cu atât mai mult, dificil de anticipat. Posibilitatea extinderii capacităților cognitive prin apel la tehnologie, facilitarea accesului la informație și apropiata conviețuire cu cyborgi și roboți utilitari readuc în discuție aspectul etic al raporturilor dintre cunoaștere, putere și adevăr.
Cum școala încă mai e un spațiu de vehiculare a cunoașterii (în multiplele ei forme: științifică, narativă, calitativă sau cantitativă, propozițională sau procedurală ș.a.), deși aspectul cognitiv nu mai prevalează sau, cel puțin, nu mai e o opțiune să prevaleze înaintea dimensiunilor acționale, sociale și emoționale ale învățării, pentru toți cei care activează în domeniul educațional ar fi nevoie de înțelegerea, fie ea sumară, a felului în care cunoașterea și, în interiorul ei, gândirea și învățarea s-au reconfigurat în situația actuală.
Demersul concret de căutare a celor mai eficiente instrumente de proiectare / realizare a unor experiențe autentice de învățare ar trebui să fie precedat și susținut de o regândire și reiterare a relației dintre cunoaștere și învățare în contextul digitalizării informației. Ca profesori în era digitală suntem provocați de întâlnirea cu elevi conectați la rețele (sociale, de cunoaștere și învățare) care se extind în afara clasei, respectiv a școlii. Devine așadar responsabilitatea noastră să le oferim oportunități reale de a conecta experiențele și cunoștințele vehiculate în spațiul școlar cu cele acumulate în interiorul rețelelor sociale și comunităților din care fac parte. Ideea e să construim în spațiul clasei situații de învățare în care elevul să se simtă încurajat să-și antreneze și valorifice cunoștințele și competențele dobândite în afara școlii. Acest lucru se poate realiza concret prin organizarea activității pornind de la interesele și obiectivele lor de învățare.
Sistemul social-tehnologic web 2.0 a devenit parte a cunoașterii umane și a influențat hotărâtor capacitatea omului de „a ști”. Tinerii care trăiesc și învață acum fac probabil parte din ultima generație care mai experimentează o distincție clară între mediile online și offline (Floridi, 2004 apud McEnvoy, 2017). Într-o lume conectată în rețele (sociale, informatice), învățarea devine ea însăși un proces de rețea. Cunoașterea nu mai este dobândită ca și cum ar fi un lucru, ci e distribuită într-o rețea de conexiuni / rețele de informații care pot fi stocate digital (Siemens, 2004). Promotorii conectivismului ca teorie a învățării reafirmă teza externalizării cunoașterii a lui Lyotard, care nu se mai află în mintea unui singur individ, ci se află distribuită în lume (distributed knowledge – Downes, 2007), putând fi stocată în terminale non-umane (extended mind – Kurzweil, 2005) și rețele digitale și sociale (communities of practice – Wenger, 1998). Aceste idei se fundamentează pe faptul că cei care învață / operează cu informații într-un mediu digital tind să externalizeze / transfere o parte dintre funcțiile lor cognitive asupra tehnologiilor cognitive (computere personale, internet), putând în acest fel să-și extindă capacitățile intelectuale dincolo de limitele propriului creier (Dror & Harnad, 2008 apud Ienca, 2017).
Corpuri întregi de cunoștințe, din orice domenii, aflate în diverse stadii și perspective de argumentare și constituire, sunt transcrise digital, stocate în baze de date accesibile tuturor, oriunde și oricând, ceea ce face ca indivizii să nu mai fie valorizați social și cultural prin cunoștințele pe care le dețin.
Ce știe acest individ are prea puțină relevanță sau deloc în raport cu ce poate face cu ceea ce știe. Devine important modul în care operează cu informațiile pe care le deține (în propria rețea neuronală sau în cea extinsă – digitală sau a comunităților din care face parte); cum și cât de capabil este să le conecteze pentru a genera plusvaloare în domeniul în care activează; cu cine le împărtășește (în rețeaua personală de învățare).
Cunoașterea devine, în mod literal, un set de conexiuni formate prin acțiuni și experiență, fiind distribuită într-o rețea de legături interne (neuronale) și externe (digitale, sociale). Aceste conexiuni sunt descrise ca relații dintre entități (idei, noțiuni, informații, domenii, indivizi, comunități) și relații între mediul fizic intern și cel extern (social și digital). Experiența celorlalți devine resursă de învățare pentru individ, un fel de „surogat al cunoașterii”. Individul își stochează cunoașterea în prieteni (Stephenson, 2004 apud Siemens, G., 2004). Își construiește rețeaua de cunoaștere prin configurarea mediului personal în care relaționează, învață și experimentează lumea (PLENK – Personal Learning Environment Network Knowledge). Astfel, el devine la rândul său resursă de învățare pentru ceilalți.
Conexiunile pe care le facem la nivel social ne ajută să învățăm mai mult prin împărtășire (sharing), proces facilitat de tehnologia web 2.0 și care marchează mediul social, devenind premisă pentru generarea continuă de noi conținuturi informaționale. O caracteristică definitorie a Generației Z sau Post Millennials este aceea că, în ipostaza unei permanente conectări, ei au modificat tiparele de asimilare / transmitere a informațiilor, modalitățile principale de operare cu acestea fiind recunoașterea, stabilirea conexiunilor, combinarea în scopul generării și creării de noi conținuturi, într-un ritm și o manieră fără precedent în istorie.
În acest context, indivizii conectați se mișcă înlăuntrul propriilor lor rețele care sunt, la rândul lor, conectate la rețeaua universală a cunoașterii, rețea care se reconfigurează continuu („jellied creature” – Stephen Downes). Implicațiile acestui nou mod de a percepe cunoașterea asupra învățării sunt definitorii. Învățarea devine abilitatea de a construi și a traversa conexiuni. Activitățile pe care le întreprindem pentru a construi aceste rețele sunt mai valoroase decât asimilarea conținutului lor (Siemens, 2004), implicarea în procesul de învățare fiind cea care contează, nu rezultatul. Individul învață „dorind să învețe”, crește și se dezvoltă „devenind conectat”.
„A deveni conectat” (becaming connected – Downes, 2017) devine astfel un scop pentru știință și educație deopotrivă: a crește și dezvolta noi conexiuni în propriul creier, a sprijini elevul să se dezvolte prin relații sociale (directe, virtuale), devenind astfel conectat la ceilalți (comunitate), la cultură, la lume (id). Abilitatea lui de a învăța ce este necesar pentru viitor este mult mai importantă decât ceea ce știe azi, ceea ce face ca abilitățile de a căuta / accesa / manevra informația să devină competențe vitale. În contextul creșterii exponențiale a cunoașterii, accesul la ce este necesar este mai important decât ceea ce individul posedă / cunoaște efectiv (Siemens, 2004).
Gabriela Topoleanu, absolventă master „Învățare, inovare și coaching în educație”, profesor învățământ primar, București
Referințe bibliografice:
- Downes, S. (2017). Becoming connected. https://www.youtube.com/watch?v=n69kCVWn2D8
- Downes, S. (2007). An Introduction to Connective Knowledge. În Hug, Theo (ed.) (2007): Media, Knowledge & Education – Exploring new Spaces, Relations and Dynamics in Digital Media Ecologies. Proceedings of the International Conference held on June 25-26, 2007. Nov 27, 2007. https://www.downes.ca/post/33034
- Ienca, M. (2017). Cognitive Technology and Human-Machine Interaction: The Contribution of Externalism to the Theoretical Foundations of Machine and Cyborg Ethics. În Analele Universității București – Seria de Filosofie, [S.l.], v. 66, n. 2, 91-115: https://annals.ub-filosofie.ro/index.php/annals/article/view/253
- Kurzweil, R. (2005). The Singularity Is Near. When Humans Transcend Biology. Penguin Books.
- McEvoy, F.J. (2017). Decisions, Decisions: Big Data and the Future of Autonomy. În Analele Universității București – Seria de Filosofie, [S.l.], v. 66, n. 2, 43-66: https://annals.ub-filosofie.ro/index.php/annals/article/view/251
- Siemens, G. (2004). Connectivism: A Learning Theory for the Digital Age. Preluat de pe elearnspace: https://www.connectivism.ca
Foto credit: Marcus Spiske / images.unsplash.com
https://unsplash.com/photos/iar-afB0QQw