Sala de Consiliu a Rectoratului Universității din București a fost locul unde, marți, 28 iunie, voci avizate din domeniului pedagogiei au putut fi auzite, cu prilejul lansării unui volum colaborativ, coordonat de către profesorul universitar dr. Emil Păun.
Purtând titlul „Școala viitorului sau viitorul școlii? Perspective asupra educației postpandemice”, lucrarea reprezintă „un proiect de suflet, de împărtășire a reflecțiilor autorilor”, după cum a afirmat profesorul Păun, aceștia, cu o singură excepție, fiind, în același timp, foștii săi doctoranzi, profesioniști pe care i-a îndrumat/mentorat și cărora continuă să le lanseze provocări academice spre mai binele educației românești.
Autorii capitolelor ce compun lucrarea, în ordinea prezentării lor din carte, sunt: Georgeta Ion (profesor doctor la Universitatea Autonomă din Barcelona), Romiță Iucu (profesor doctor la Universitatea din București), Monica Elena Mincu (profesor asociat la Universitatea din Torino), Anca Nedelcu (profesor doctor al Universității din București), Alis Oancea (profesor doctor de filosofia educației și politici de cercetare la Universitatea din Oxford), Simona Sava (profesor doctor la Universitatea de Vest, din Timișoara), Cătălina Ulrich Hygum (profesor doctor al Universității din București) și Elena Ungureanu, asistent doctor în Științele Educației, Universitatea din București.
Lansarea a fost moderată, cu multă căldură și inspirație, chiar și cu accente ludice, care au scos și mai mult în evidență legătura profundă și autentică, profesională și nu numai, dintre autori, de către prof. Anca Nedelcu. Cuvântul de început i-a aparținut, cum era și firesc, coordonatorului, dlui prof. Păun, care a făcut o radiografie a educației din România la acest moment, prezentând, de fapt, succint, ideile cuprinse în capitolul pe care l-a dedicat lucrării. Vorbește, așadar, domnia sa, despre un moment de „răscruce”, la care se găsește acest domeniu în prezent, subliniind necesitatea unei reforme autentice și a renunțării la acele „cârpeli” la care tot recurg decidenții. Ca orice reformă, afirmă profesorul Păun, ea trebuie să pornească de la o „viziune”, de la o stabilire exactă a ceea CE dorim să realizăm prin această reformă, cu CINE și cu CE să reformăm. Punctul de plecare nu poate fi altul decât cel constituit de finalitățile educației: „Orice reformă trebuie să plece de la o viziune asupra educației și a școlii. Viziunea trebuie să pună în evidență aspecte precum finalitățile educației (sistemul de valori), concepția despre om și educație din țara respectivă, rolul (unii cercetători vorbesc despre misiune) conferit școlii în sistemul educațional, unificarea discursurilor referitoare la școală, contextul social, politic și cultural, național și internațional.” (pag. 59)
De asemenea, reforma trebuie să-l vizeze pe elev, pe care să-l plaseze în centrul întregului sistem, iar acest deziderat nu poate deveni realitate dacă profesorul „nu este plasat în centrul” demersurilor reformei. Pentru ca acest lucru să se întâmple, este nevoie de trei schimbări, care să transforme profesia didactică într-una extrem de atractivă, așa cum se întâmplă în alte țări, unde cariera în acest domeniu se construiește în ani mulți de formare și mentorat, educația fiind un domeniu care îi atrage pe cei bine pregătiți. Aceste schimbări se referă la: o remunerare adecvată, formarea cadrelor didactice și statutul profesorului în societate:
„Statutul social, profesional, cultural, moral al profesiei didactice merită o discuție amplă. Se cuvine să restituim respectul social față de profesor, față de activitatea sa, respect care a ajuns la nivelul cel mai de jos. Modalitățile de profesionalizare, condițiile de muncă, birocratizarea și instrumentalizarea profesiei, dimensiunea etică a activității profesorului constituie aspecte care ar trebui mai amplu discutate în condițiile unui proiect de schimbare a școlii.” (pag. 17)
Cariera didactică se numără astăzi printre ultimele opțiuni ale tinerilor care se formează în școli și universități, nu este deloc atractivă din cauza salarizării deficitare, a lipsei de respect și a deteriorării constante a imaginii cadrului didactic din România. Prin urmare, această profesie poate fi readusă în topul celor mai râvnite doar prin reformarea autentică a domeniului, care să vizeze investiții majore de resurse în salarii, formare (inițială-neglijată până de curând- și continuă) și recâștigarea statutului profesorului. Până în prezent, evidențiază autorul, reformelor le-au lipsit viziunea și caracterul unitar și sistemic. Au existat doar foarte multe schimbări izolate, cum se întâmplă astăzi cu domeniul evaluării. Autorul consideră că evaluarea „a devenit o activitate în sine, ruptă de celelalte două procese fundamentale, predarea și învățarea”, o evaluare externă, standardizată, care nu poate fi nicidecum formativă, ci doar certificativă. Acest accent pus pe cantitativ nu-i informează pe actorii educaționali (elev, profesor, părinte) în legătură cu acele aspecte ce nu pot fi măsurate astfel, respectiv elementele ce țin de procesele intelectuale ce stau la baza construirii cunoașterii, transmiterea valorilor care ar trebui să se numere printre obiectivele de atins în școală, formarea caracterelor tinerilor. Deși nu respinge în totalitate acest tip de evaluare, considerând că aduce și anumite beneficii, profesorul Emil Păun este totuși de părere că ea nu trebuie să fie singulară și să constituie prioritatea reformei din învățământ, ea fiind catalogată ca o evaluare „rece, canonică, care practic îl transformă pe elev în simplu candidat la evaluare”.
Profesorul Emil Păun atinge în paginile pe care le semnează și alte subiecte interesante pe care le puteți descoperi citind lucrarea, cum ar fi „inutilitățile utile”, și „școala-proiect contabil versus proiect cultural”.
Evident, și ceilalți autori, deja menționați, prezenți la lansare, în sală sau în online, și-au folosit timpul dedicat intervențiilor pentru a-și prezenta contribuțiile avute. Astfel, auditoriului i s-a vorbit în continuare despre tema mult dezbătută în prezent a evaluării, subiectul capitolului semnat de prof. Georgeta Ion, aceasta motivând alegerea sa prin faptul că la Universitatea din Barcelona, unde activează, evaluarea este domeniul său de activitate. Ea se concentrează în carte pe schimbările impuse de pandemie și pe modul în care instituția sa de învățământ superior s-a adaptat noilor realități, venind în întâmpinarea cadrelor didactice și a propriilor studenți pentru a-i ajuta să răspundă corespunzător noilor condiții ale unei evaluări la distanță, intermediată de ecrane. Au fost depuse astfel eforturi pentru crearea unor materiale-suport pentru ca profesorii să poată face o evaluare autentică în noua realitate. De asemenea, Universitatea din Barcelona a pus accentul pe „responsabilizarea studentului în procesul de evaluare”, având în vedere faptul că aceasta nu se mai putea realiza sub privirea atentă a profesorului. Răspunzând la întrebarea pe care orice cadru didactic ar trebui s-o aibă în minte, anume „De ce ar trebui reconsiderată evaluarea studenților?”, experta de la Barcelona ne oferă în lucrare un răspuns bine articulat și demn de a fi motorul schimbărilor din acest domeniu: „..evaluarea ar trebui să fie o oportunitate de învățare și nu trebuie folosită pentru a ghici sau a selecta cine are anumite aptitudini, ci, mai degrabă, pentru a le dezvolta la toți studenții”. (pag178)
Tot pe urmele evaluării merge și Monica Elena Mincu, de la Universitatea din Torino, în capitolul său „Inovație și evaluare la momentul crizei educaționale”. Din perspectiva „comparativistului”, aceasta subliniază importanța de a învăța de la alte sisteme de educație. Acest lucru nu înseamnă însă că trebuie să răspundem impulsului de a traduce niște lucrări despre bune practici din alte sisteme și să ne așteptăm că le putem aplica întocmai în propriul sistem, cu același succes, căci „este dificil să introduci, de exemplu, modalități constructiviste în sisteme formaliste”. „O provocare majoră”, afirmă autoarea în cadrul lucrării, „este legată de tensiunea dintre problemele educaționale în context și natura inovațiilor eficiente…știm că eficacitatea inovațiilor universale sau globale trebuie testată la nivel local.” (pag 162)
Simona Sava, moderatoarea intervențiilor din online-ul evenimentului de lansare, este și autoarea capitolului „Școala deschisă față de comunitate: învățare și dezvoltare organizațională”. Domnia sa a adus în prim plan o altă nevoie de care trebuie să țină cont școala timpurilor moderne, aceea de a fi o instituție care „învață”, deschisă către comunitate”: „Dacă rolul școlii este să producă învățare, este firesc să învețe și ea cum să învețe să fie o instituție care învață continuu.” (pag. 71)
Purtând titlul „Educația online: noua normalitate? Despre pedagogia postpandemie în țara educațională a nativilor digitali”, capitolul semnat de prof. Anca Nedelcu reprezintă un apel la echilibru și, de asemenea, o punere în pagină „echilibrată” a plusurilor și minusurilor aduse în educație de perioada pandemică. Referindu-se la folosirea tehnologiei în activitățile didactice, domnia sa avertizează asupra unei erori în care profesorul se poate afla, anume aceea de a crede ca „soluțiile digitale” pot salva „opțiunile didactice neconvingătoare” „Tehnologia”, afirmă autoarea, „nu e utilă în locul profesorului, ea e valoroasă când e integrată într-un demers didactic bine organizat, planificat cu atenție, condus cu măiestrie. Altfel, nu se poate face o construcție cu sens și rost.”
Tot Anca Nedelcu, mergând în direcția unei alte autoare care își scrie reflecțiile în carte, Alis Oancea, desființează mitul „nativului digital”, pe care l-a instituit Prensky: „Elevii acestei generații-și există multiple cercetări care susțin acest lucru-nu sunt întotdeauna atât de digitali pe cât pretinde Prensky. Nu sunt peste tot și indiferent de condiții stăpâni ai internetului; ei folosesc frecvent tehnologia, e drept, dar mai ales în scopuri de recreere și divertisment și mai puțin în scopuri educaționale. Cu alte cuvinte, le lipsesc competența digitală și cea informațională.” (pag 150)
Pe lângă aceste considerente, domnia sa face referire și la „pierderile în învățare” care au avut loc, din păcate, în timpul pandemiei, la „motivația pentru învățare” care și ea s-a pierdut de multe ori „printre sesiuni online”, la acea „oglinda în care ne-am văzut în timpul pandemiei” care „ne-a arătat lucruri fie neștiute, fie ignorate anterior de dragul confortului rutinei”. (pag. 27) Un astfel de aspect negativ, mult timp ignorat în perioada prepandemică, este lipsa de echitate din educație, care a devenit mult mai evidentă atunci când școlile și-au închis porțile: „În cazul elevilor aflați în situații de risc, al celor cu un cumul de vulnerabilități pe care le poartă cu ei prin propria școlaritate, al celor cu rutină de studiu fragilă și competențe de gestionare a învățării inconsistent consolidate, sprijiniți insuficient de familii, sărace, bolnave, neputincioase, online-ul a eșuat”.
Pentru că afirmam că acest capitol poartă amprenta echilibrului ce o caracterizează în general pe dna prof. Anca Nedelcu, atât în scrierile sale, cât și în ceea ce le expune studenților în sălile de curs, nu putem să nu menționăm faptul că textul pe care îl dedică acestei lucrări cuprinde și efectele pozitive pe care pandemia le-a avut. De exemplu, vorbim despre „rolurile schimbate ale profesorilor”. Aceștia „au devenit, forțați de împrejurări, mult mai activi în postura de designeri de curriculum”. (pag. 152) De asemenea, pandemia în educație a însemnat și „flexibilitate și creativitate locală”. Bineînțeles, este bine să ținem cont de faptul că asemenea „deschideri rămân doar inovații pe termen scurt, dacă nu sunt încadrate de exerciții serioase reflexive, dacă nu sunt decantate sub formă de restructurări de substanță.” (pag.153)
O menționam, în rândurile de mai sus, pe Alis Oancea, care semnează în carte capitolul „Educația postpandemică: câteva reflecții filosofice”. Aceasta face, printre altele, referiri la noțiunea de timp care a cunoscut modificări majore în timpul pandemiei: „Durata lecțiilor și a pauzelor, durata zilei școlare, timpul total petrecut în școală și acasă și timpul disponibil pentru activități extracurriculare s-au contractat și dilatat în funcție de valurile pandemiei.” (pag.220) Autoarea vorbește și despre „întrepătrunderea vieții personale și profesionale a profesorilor”, despre transformările din domeniul cercetării, despre dilemele etice, schimbările politice la care a dus perioada aceasta și multe alte teme de interes.
În capitol al III-lea, prof. Cătălina Ulrich Hygum scrie despre „reîntoarcerea la comunitate”, făcând o pledoarie pentru „solidaritate și educație pentru cetățenie”. În acest scop, descrie detaliat activități personale și, plecând de la maniera în care „a trăit această perioadă pandemică”, ne împărtășește reflecțiile sale despre materialitate, corporalitate, timp și spațiu, raportarea multisenzorială la lumea în care existăm/activăm și multe alte aspecte captivante pe care pe puteți descoperi doar parcurgând acest text.
Profesorul Romiță Iucu dezvoltă conceptele de „învățare, dez-învățare și re-învățare”, în timp ce Elena Ungureanu ne propune „o lectură a conceptului de cunoaștere educațională din perspectiva dezvoltării durabile”, care, după propriile spusele, a constituit una din temele ce au stat la baza tezei sale de doctorat.
Cartea recent publicată abundă, așadar, în „interogații, reflecții, (și) răspunsuri”, dintre cele mai diverse, referitoare la o perioadă fără precedent în istorie educației moderne, anume aceea ce a însemnat izolarea noastră și școala desfășurată online/la distanță.
Ea nu reprezintă altceva decât acea lucrare de specialitate cu rol de „atestare”, după cum afirma un alt profesor al Facultății de Psihologie și Științele Educației, prezent la lansare, dna Antoaneta-Firuța Tacea. Este, prin urmare, o carte de referință din domeniul pedagogiei, de mare actualitate, născută printr-un efort intelectual comun, care ne vorbește despre puterea lui „împreună”.
Nicoleta Călinoiu, absolventă master FPSE
Referințe: „Școala viitorului sau viitorul școlii? Perspective asupra educației postpandemice”, Polirom, 2022
societate.
Felicitari domnuleui profesor Paun si tuturor autorilor pentru acest volum colaborativ! Este o lucrare importanta, care subliniaza si confirma faptul ca schimbarile ce urmeaza sa fie facute in domeniul educatiei trebuie sa fie fundamentate pe ceea ce functioneaza deja, pe experienta acumulata si pe reflectia asupra directiilor in care s-a mers si in care trebuie sa se mearga in viitor. Imi doresc ca rezultatele acestui demers sa se transpuna cat mai repede in realitate si sa aduca schimbarile binevenite in procesul de invatare-invatare si educatiei, in special.