Debutul micii şcolarităţi se dovedeşte a fi o adevărată provocare pentru toţi cei implicaţi: elevi, părinţi, profesori. Însă, dacă se va pleca de la ideea că această clasă pregătitoare este un univers al poveştilor şi al învăţării prin joc, că este modalitatea de a aduce şcoala către copil şi nu copilul către şcoală şi dacă se va centra procesul de învăţare pe competenţe şi nu pe cunoştinţe, atunci totul va decurge firesc, natural şi cât se poate de plăcut.

Când ieși din clasă, știi clar dacă o lecție, un seminar sau un curs a ieșit bine sau nu. Știi, pentru că simți. Pleci entuziasmat sau ieși împovărat. De multe ori, am plecat entuziasmată de la întâlnirile cu studenții masteranzi din programul  Învățare, inovare și coaching în educație. Am trăit fluxul de energie bună dintre noi și mi-am oxigenat entuziasmul din entuziasmul lor.

Acum ceva timp, când Școala Normală din Ploiești a celebrat împlinirea unui număr rotund de ani de existență, conducerea de atunci a instituției a editat o broșură cu declarații ale foștilor absolvenți; câteva din gândurile pe care le-am scris cu acest prilej din postura de fost elev sunt reproduse mai jos. Deși restructurate, îmbogățite și actualizate, rândurile respective își păstrează aerul dulceag-sentimental, specific, probabil, tuturor amintirilor de acest fel.

„- Degeaba stați la geam! V-am spus că mama nu mai vine! Niciodată n-o să mai vină!” Așa începeau diminețile de sâmbătă în care eram de serviciu.