Am optat pentru liceul pedagogic din dragoste pentru învățătoarea mea care era la ultima generație de elevi și suferea că “nimeni nu o urmase”. Liceul mi s-a părut un șir lung de provocări: de la învățătoare  metodiste pretențioase la profesori ce ne identificau mereu cu ”generația de aur Marin Sorescu”,  denumită pentru faptul că nivelul elevilor era de excepție. Eram mândria liceului și trebuia să ne păstrăm strălucirea. Destul de greu pentru niște adolescenți ce aveau în plan mici strategii prin care să își afirme mai degrabă nonconformismul!

Într-una din clasele primare, după o vizită în clasa noastră, un inspector mi-a adresat celebra întrebare care a bântuit multe copilării: ”Ce vrei să te faci când vei fi mare?”. ”Învățătoare”, a venit prompt, fără ezitare și cu mult entuziasm, răspunsul. Bucuria unei astfel de perspective mi-a fost domolită de intervenția ”doamnei”: ”…aaa, nu, să știți, spune ea așa, dar e copil foarte bun…” Nu mai descriu momentul de disonanță cognitivă care s-a strecurat în mine. Nici nu mai comentez pe marginea imaginii autopercepute cu privire la statutul cadrului didactic existentă în mintea învățătoarei mele. Cert este că tocmai asta m-am făcut: profesor.

Crescusem deja. Și, ca un copil silitor ce fusesem dintotdeauna, știam bine tabla înmulțirii. În afară de 7 x 8. Nu știu de ce. Tocmai fiindcă-mi încurca socotelile, la propriu și la figurat, o repetam adeseori: 7 x 8 = 56, 7 x 8 = 56, 7 x 8 = 56. Sau poate că de vină era unchiul meu care-și dorise în adolescență să devină profesor de matematică. De câte ori venea la noi, în loc de salut, întindea degetul arătător spre mine și, cu un zâmbet care arăta că se aștepta să mă încurc, întreba:

A venit vremea acelei compuneri cu titlu impus: ,,Prima zi de școală”! Probabil am păcătuit și eu dându-le-o elevilor mei ☺ Dar nu despre prima zi de școală ca elev o să scriu, ci despre prima zi de școală ca profesor! Hm…de fapt nu e chiar prima zi de școală, este prima zi de școală ca profesor în București. Îmi alesesem o școală care se afla în cartierul în care locuiam. Măcar să fie aproape, mi-am spus…A venit și momentul primei ore de limba și literatura română la clasa a VII-a. Am intrat cu emoțiile acelea care îți înmoaie genunchii, dar am pășit hotărât pe tocuri (nu cea mai înțeleaptă alegere pentru mine) până la scaunul de la catedră. Nu m-am așezat, dar m-am sprijinit…le-am povestit despre mine, mi-au povestit despre ei..ne-am tatonat și dintr-o dată s-a deschis ușa sălii de clasă și a apărut cel care mi-a creat această amintire despre prima mea zi ca profesor în București. Vorbea tare, m-a sfidat și s-a adresat colegilor (mai mult a țipat la ei!)…eu am vorbit calm, m-am prezentat și l-am rugat să facă același lucru…a început să râdă.