Într-una din sâmbetele lunii martie am participat la o conferință despre școala aflată între trecut și viitor, inițiată de organizația Kleine Schule. S-ar putea spune multe despre acest eveniment, despre consistența de idei/minut, despre interesul participanților, dar nu acesta e subiectul articolului de față. Discuția care urmează este despre altceva și pornește de la un părinte din sală și de la declarația sa.

Vara caldă  a anului 1995. Undeva la etajul cinci din clădirea aparținând complexului studențesc Leu, prima generație de pedagogi post revoluție termina facultatea. În aer se amestecau anxietăți pre-licență, oboseli caniculare și, probabil, bucuria unor începuturi ce aveau să vină.

„Ce vrei să te faci când o să fii mare?” – un copil răspunde cu încântarea creativității care nu s-a lovit încă de limite, un școlar cu ideea unui model în minte, un adolescent cu rebeliunea celui care vrea sa schimbe lumea.

Şcoala românească a promovat până nu demult un stil de predare preponderent autoritar, în care profesorul era văzut ca o autoritate în domeniu, sursa absolută a cunoașterii, cel care dădea sfaturi şi oferea direcţii de urmat.