Cine e antrenat de mașinăria cinematografică modernă să savureze un film doar dacă acesta livrează suspans, explozii sângeroase, erotism manifest, cascadorii, rămâne descumpănit văzând saga familiei Shtisel. Nimic din acest film nu rimează cu moda hollywoodiană, și, totuși, miraculos, întreaga poveste a poveștilor de viață din serial te ademenește și te agață subtil, dar puternic.
Inițial ești atras, probabil, de zulufii evreiești care se ivesc de sub provocatoarele pălării ultra-ortodoxe, așezate într-un echilibru nefiresc pe creștetul personajelor masculine. Ești fascinat de obiceiuri, de locuri, de haine, de părul femeilor ascuns sub peruci triste – mai scumpe sau nu, după buget – sau adunat sub căciuli fleșcăite spre ceafă. Dar, odată intrat în ”sufrageria” vieții personajelor, te simți dator să le oferi fidelitate. Pentru că… o merită. E atâta universalitate în viețile lor particulare încât uiți că sunt ficțiune și simți că te-ai procopsit subit cu niște vecini noi, cu ”evreii ăia hasidici de vis-a-vis”, despre care vrei să auzi mai multe. Și, mai ales, găsești atâta viață în poveștile lor, atâta naturalețe, atâta umanitate, încât te decizi că merită să zăbovești un pic în atmosfera acestei comunități, crunt diferită de alte lumi și, totuși, atât de asemănătoare, prin marile probleme pe care le pune în lumină.
Așadar, ce vezi dacă rămâi în lumea Shtisel? Vezi viață! Oameni care se simt bine în universul lor, nu întotdeauna confortabil, care te lasă să participi la momentele lor de vulnerabilitate sau de bucurie; vezi părinți, nepoți, căsătorii, relații, obiceiuri neștiute, străzi cu miros oriental, apartamente austere, dar autentice, vestimentații tradiționale, atât de natural purtate. Vezi cum se fac și se desfac logodne aranjate de părinți și pețitori, te miri că bărbații sunt plătiți să învețe, să studieze religie, vizitezi școala de băieți sau azilul de bătrâni în care bunica familiei savurează pentru prima dată emisiuni televizate, uitând să mai citească Biblia femeilor. Vezi mame puternice, centrul familiei lor, copii cuminți care ascultă povești seara, la culcare, ca toți copiii. Auzi conversații remarcabil alcătuite de scenariști cu har, purtate cel mai adesea în jurul mesei, pe un ton natural, domestic. Vezi oameni care mănâncă așa cum o fac oamenii, care îți fac poftă, chiar dacă e vorba doar de o amărâtă de conservă de sardine sau de o salată plină de castraveți. Și asta pentru că mâncarea e și ea, parcă, un personaj principal, prin obișnuința cu care se așază în multe cadre. Vezi, așadar, felii de viață și felii de pâine unsă cu unt, fructe proaspete și vești neașteptate; te uiți la platouri și pahare pline ce își așteaptă liniștite degustătorii, vezi prăjituri pe mese de logodnă, înfășurate în cântece tradiționale, murmurate de glasuri de bărbați. Auzi muzicile subtile ale coloanei sonore, care își fac treaba excelent, nuanțând narațiunea, fără să eclipseze actorii.
Îl vezi pe Shulem Shtisel, patriarhul familiei, cu opiniile lui puternice și sensibilitățile lui autentice, cu dorurile față de soția care nu mai e, cu lecțiile de viață servite fiului ezitant la însurătoare; îi înțelegi ezitările și singurătățile, îi urmărești discuțiile pline de miez cu mama, nepoții și copiii sau cu potențiale pretendente, chiar dacă, în acest ultim caz, pare interesat mai mult de ce-i oferă acestea de mâncare decât de șarmului bucătăreselor în sine. Apoi, evident, îl susții pe Akiva, fiul cel atipic, pictorul cel galeș și bun, aparent un adolescent întârziat, dar, evident, mai mult decât atât. O întâlnești și pe Giti, un fel de Penelopă cu ceva iz de Vitorie Lipan, firavă la trup, dar stoică. Îl vezi pe Lippe, soțul întors acasă, spășit, după aventura ratată a străinătății, care nu uită să viseze și să îndulcească excesele de fermitate ale consoartei sale. Te împrietenești cu Ruchami, adolescenta care scrie, în secret, în numele tatălui plecat de acasă, scrisori fraților mai mici, cu străbunica ei, Malka, o delicioasă figură de bătrânică ce vrea să vadă marea. Te întâlnești cu Zvi Arye, fiul cel rotofei și cântăreț, cu soția acestuia, curajoasa care-și cumpără mașină singură, cu mizantropul Nuchem și cu fiica lui, cu… Cu mulți alții, toți interesant și echilibrat conturați, fără îngroșări și excese, fără idealizări. Toți au și bune și rele și, chiar dacă sunt constanți în manifestări, căci merg pe o linie comportamentală coerentă pe parcursul a mai multe sezoane, nu par construiți din clișee previzibile. Au nuanțe, au fațete multiple, ca toți oamenii. De aceea poți să-i privești cu empatie și susținere, să fii îngăduitor chiar și cu micile sau marile lor minciuni, cum e cea cu păcălirea serviciilor sociale pentru păstrarea în familie a bebelușului lui Akiva. Și tot pentru că poveștile sunt învăluite în umanitate, poți să treci cu vedere și nefirescul căsătoriilor dintre veri sau dintre minori, să ignori golurile din narațiune – de exemplu cine sunt ceilalți copii ai lui Shulem, de ce a murit Libby (scuze, spoiler alert), unde au dispărut animalele apărute în unele episoade etc.
Ce nu vezi în acest film? Pe lângă clișee grosolane și deranjante, nu asiști nici la antagonizări pe teme politice, nu vezi sloganuri și discursuri de tribună. Nu ești moralizat cu predici scoase din cartea de ”political corectness”, nu ți se bagă în buzunar teme ale modernității și răspunsuri gata formulate. Ți se livrează în schimb o viziune umanizată, și, poate, îndulcită, a unei comunități din care oamenii nu par să-și dorească în mod explicit să scape (așa cum se întâmplă în Unorthodox).
Așadar, Familia Shtisel îți deschide prietenește o ușă către o fascinantă felie de viață, pe care nu ai avea de ce să o refuzi.
Anca Nedelcu, profesor
Sursa foto: Netflix
Ce m-am bucurat pentru acest articol! Am început de curând să vizionez acest film și ați dat glas gândurilor mele.