Un film danez – Rita – face senzație încă de la lansarea din 2012. Peste 800 000 de telespectatori din Danemarca au văzut fiecare episod al primului sezon; mulți alții din diferite alte țări, continuă să o facă. De ce? Ce are Rita atât de special?
Special este, înainte de toate, personajul principal, interpretat de Mille Dinesen. E vorba despre o profesoară ”de generală”, însă nu una oarecare, asta e cert. Rita e o figură de neuitat, prin apariție, prin acțiuni, prin modalitățile inedite de a intra și de a ieși din diverse situații. Posesoarea unei colecții multicolore de cămăși caroiate, purtate peste tricouri, dar și a unei perechi de picioare interminabile, împachetate în blugi flatanți, Rita este o apariție, o siluetă distinctă. E un caracter puternic, bine creionat, e vocală, non-standard; o natură rebelă, plină de inedit, de ironie colțoasă, un spirit liber. Pretinde că e mai tânără decât arată și mai bătrână decât sugerează comportamentul său, așa se autodefinește modest. E divorțată, angrenată în diverse însoțiri temporare, mamă a trei copii – dar, previzibil, în relație cu ei, cizmarul n-are cizme sau nu reușește să fie profet în familia lui.
În postura de profesoară, Rita e, iarăși, un amestec bulversant: e diferită, originală în abordările ei didactice, e eficientă, chiar dacă apelează la modalități netradiționale, care ies din cartea de pedagogie. E respectată de elevi, controversată pe alocuri, cu suficiente atitudini descumpănitoare. Fumează în curtea școlii, motiv evident de ridicat din sprâncene, are o anume relație cu un tătic și o alta la fel de adultă chiar cu directorul școli (Rasmus, cel cu pantalonii scurți, pe stil nordic). O sfidare, bineînțeles, la adresa tuturor regulamentelor. Asta e, ce să facem, nimeni nu-i perfect, ar spune Rita în film.
Și totuși, de ce acest personaj profund… politic incorect – căci în lumea școlii reale, astfel de năzdrăvănii ar atrage dacă nu suspendări pe bandă rulantă, măcar zdravene muștruluiri corective – e subiect de analiză într-un blog educațional? Pentru că Rita, o profă daneză nonconformistă și deloc vizitată de obediență, prezintă o bucată bună de educație ce merită explorată cu atenție și reflexivitate. Filmul întreg, dacă i se decupează cu foarfeca de protejat minori unele scene mai fără perdea, este o utilă excursie cinematografică prin pedagogia de zi cu zi, aplicată pe cazuri veridice, ce pot să constituie o provocare în orice școală. Episoadele livrează, pe lângă scenele din viața domestică a familiei, multe evenimente educaționale, rezolvate în cheie inedită de profesoara principală a serialului și de colegii săi. Toate presărate cu gust și ingrediente scandinave.
Așadar, haideți să intrăm, împreună cu Rita, în școala sa. Ne întâmpină mai întâi o curte mare, cu iarbă și un perete de escaladă, cu loc pentru parcat bicicletele, apoi o clădire aerisită (acțiunea e filmată într-o școală reală), cu săli de clasă luminoase, prevăzute cu tablă și cretă. Pe holuri, aruncate la întâmplare, găsim perne pe care se odihnesc cu naturalețe elevii, mai mici sau mai mari. Ne imaginăm că, dacă ar fi importată într-o școală românească, grămada pufoasă ar avea numeroși fani în rândul școlarilor obosiți de stat cu orele în băncile lemnoase.
Apoi facem cunoștință cu profesorii; aflăm că aceștia au întâlniri periodice în care discută despre situațiile din școală, minunate secvențe de reflexivitate colectivă. Îi vedem dimineața îngrămădiți la ”stația de cafea”, în dreptul unui rastel unde sunt agățate cănile personale și de bucurăm pentru starea de bine care pare că-i înconjoară, în ciuda problemelor. Cu siguranță ne dorim și noi liniștea daneză de tip hygge, discuțiile colegiale și însoțirea lor cu o cafea instituțională.
Iar problemele și provocările didactice nu întârzie să apară, oferind spectatorului consistente prilejuri de învățare despre școală. Cum e prima zi de lucru a unui debutant (Hjørdis, un alt personaj de analizat), cum procedezi când zărești întâmplător un mesaj despre droguri pe un mobil de elev, cum abordezi o temă despre povești în clasele mici, cum sunt gestionate dificultățile de învățare, toate acestea reprezintă teme bune de analiză. Vedem și cât de provocatoare e fuziunea dintre două școli și problemele asociate acestui proces, printre care, evident, și micile rivalități dintre directori, asistăm la aspirațiile de coach ale consilierului școlar, care ține un curs de comunicare constructivă colegilor. Apare și îndemnul, de bună seamă universal, ”copii, nu alergați pe holuri”, auzim și observația ”e un elev cu Asperger, iar noi nu avem resurse pentru a ne ocupa de el”. Căci, nu-i așa, nu e singurul copil special din școală. Spune asta, convingător, un învățător, chestionat de consiliera școlii cu privire la situația unui băiețel izolat de grupul colegilor: ”am de integrat și gestionat 27 de copii. Trei nici nu știu să se descurce cum trebuie când merg la baie. Unul mănâncă gume de șters când crede că nu-l vede nimeni. Știu că unul dintre ei nu are abilități sociale, dar pur și simplu nu am timp să mă ocup de asta”. Cine e profesor înțelege greutatea acestei declarații, știe ce dificil e de gestionat diversitatea nevoilor tuturor.
Tot despre diferențele dintre elevi vorbește și povestea tânărului – întâmplător numit Hassan – un alt elev, bun la fotbal, dar prea puțin fascinat de provocările intelectuale ale școlii. ”Citește și scrie ca un copil de 10 ani, deși are mai mulți. Nimeni nu vrea să lucreze cu el. La învățătură e slab, dar în pauze e rege la fotbal”, îl caracterizează Rita. Așa că, momentul lui de glorie publică e cel în care marchează goluri ”fără număr” în cadrul celebrului meci anual. Dar dacă o nouă regulă a școlii îi limitează această bucurie? Ce se întâmplă cu unica sa zonă de strălucire atunci când Helle, consiliera, vrea să reanalizeze obiectivele educative ale competiției? ”Pai, care ar putea să fie scopul unui meci? Să dai goluri și să învingi”, comentează Rita. ”Da, pentru tine și pentru copiii sportivi. Cum e pentru cei care nu dau goluri? Cum îi protejăm împotriva înfrângerii?”, spune Helle. ”Vrem să se bucure toți de ziua de sport, chiar și cei care nu sunt buni la asta. E vorba de a fi om de echipă și de a nu-ți umili adversarii”. Așa că Helle propune o regula nouă: ”daca dai peste 5 goluri, echipa ta pierde”. Evident, Rita are și ea o sugestie în oglindă, ironică, bineînțeles. ”Atunci fac și eu o regulă nouă. Cei care scriu corect să scrie și greșit. Din milă pentru cine nu scrie bine”. Iată un schimb de replici amuzat care, în fapt, vorbește despre o serioasă dilemă educațională. O mare dezbatere se poate naște de aici în mintea oricărui profesor reflexiv.
Și, dacă tot e vorba de educație fizică, hai să întâlnim și grupul de adolescente care nu vor să facă duș după ora de sport. De ce nu vor? Pentru că – explică profesoara lor – se cred urâte, prea grase, prea slabe, zic că au sânii mici. Cine știe ce e în capul adolescentelor?”. Da, ok, școala daneză are duș. Dar adolescentele par să fie la fel peste tot. Iar problemele lor la fel de serioase.
De pildă, într-un alt episod, apare situația unei eleve însărcinate. Rita vede trei fete care sporovăiesc în cerc, în jurul unui test de sarcină, care îi aparține uneia dintre ele. Ce face profesoara noastră, ignoră cumva situația? Nu, firește. Îi spune clar, ”ai 15 ani, ești prea tânără să te transformi într-o mamă”; ba chiar are curaj să arunce în conversație următoarele propoziții: ”un avort poate fi groaznic, dar pe termen lung, un copil e și mai rău. E prea devreme. Trebuie să te bucuri de copilărie. Trebuie să te săruți cu băieții în spatele magaziei, să te îmbeți și să vomiți în boschete după mai multe pahare”. Apoi, se declară înfrântă: ”N-am reușit să o conving”. ”Nu trebuia doar să o consiliezi? îi răspunde Rasmus. ”Are 15 ani, cum își va continua studiile cu copilul în brațe? Renunță la viitor, la prieteni, la șanse, pentru că nimeni nu-i spune că e pe punctul de a face greșeala vieții ei. Așa că, e responsabilitatea mea”. Așa să fie, ce ziceți? E corect ce spune și face Rita, asta e implicarea care se așteaptă de la un profesor? E prea mult? Își extinde, oare, responsabilitatea peste cea a părinților? De discutat, deci.
Altă dramă, aceeași implicare. Unui băiat care are grijă de mama sa bipolară îi spune răspicat că un copil nu trebuie să-și asume răspunderea pentru un adult care uită să-și ia medicamentele. Rita nu raportează dificultățile elevului la serviciile de protecție socială până când acesta nu termină de dat examenele. In plus, se oferă să joace rolul de familie de sprijin: îi aduce zilnic prânzul, îi spălă lucrurile în weekend. La schimb, îi cere să meargă la școală zilnic. Din nou, prea mult, prea intruziv, prea adâncă intrarea în viața privată? Copilul vine, totuși, la școală. Regulat.
Ce învățăm din aceste întâmplări și din multe altele la fel? Sunt rezolvările lor eficiente, potrivite sau sunt nerealiste, cu soluții croite doar pentru seducerea audienței? Putem – sau vrem – să fim Rita în școala noastră? Iată o replică din film, ca un posibil răspuns la această întrebare: ”nu putem sa fim toți ca Rita! E ușor să dai un strigăt de luptă când ești general, noi ceilalți trebuie să supraviețuim!”
Foto: Netflix
Anca Nedelcu, profesor universitar doctor, Facultatea de Psihologie și Științele Educației
