Toate își au vremea lor. Începuturile își au vremea lor și finalurile își au și ele timpul lor. Întâlnirile își au vremea lor și despărțirile la fel. Studenția își are vremea ei, viața profesională își are și ea timpul ei.
Proaspătă absolventă, cu dorința de a-mi începe viața profesională și de a pune în practică tot ce învățasem pe parcursul studenției, așa eram acum 4 ani când am decis să mă înscriu la examenul de titularizare pentru un post în învățământul special. Da, învățământ special. Știu că din exterior pare foarte dificil să lucrezi cu acești copii deoarece ei sunt percepuți diferit și mulți oameni au reticențe față de persoanele cu deficiențe. Însă, pentru mine, fost o provocare pe care am acceptat-o cu inima deschisă. Fiecare zi petrecută alături de ei este o zi în care învăț și descopăr lucruri noi.
Întâlnirea mea cu profesia de cadru didactic stă sub semnul a patru întrebări esențiale:
- Când am mers la întâlnire?
Am mers la întâlnire când am știut că am o chemare specială și când am simțit că voi fi cu adevărat împlinită numai dacă aleg una dintre cele mai nobile profesii, aceea care implică modelarea umană. La această întâlnire, am mers când am simțit că am sufletul plin, când am știut că am ceva de dat, dar și de primit, și când am fost pregătită să mă pun în slujba celorlalți. Întâlnirea aceasta a venit după ce mi-am format capacitatea de a lucra în echipă deoarece învățământul special pe asta se bazează.
- Cum merg la întâlnire?
La această întâlnire, am mers când am fost pregătită pentru a putea să-i ajut pe alții să se dezvolte. Merg încântată de ceea ce fac, de ceea ce pot să transmit ca să-i pot încânta pe alții; merg entuziasmată pentru a putea să transmit și altora din entuziasmul meu și merg modelată. În primul rând, modelată din punct de vedere intelectual și moral, conștientă fiind că gândurile mele devin cuvinte, vorbele devin fapte, faptele devin obiceiuri. Acestea conturează caracterul, iar caracterul meu își pune amprenta asupra personalității celor pe care îi formez. Îmi dau seama că reușesc să transmit din entuziasmul meu copiilor atunci când îmi spun părinții că sunt nerăbdători să ajungă la școală pentru a o întâlni pe „nana” (unii dintre ei nu pot spune „doamna”) și pentru a se afla în preajma colegilor lor.
- Cu ce scop merg la întâlnire?
Scopul pentru care am ales să merg la această întâlnire este acela de a transmite valori care se vor transforma în atitudini și comportamente, dar și pentru a crea relații educaționale autentice și a demonstra că a educa înseamnă a aprinde o flacără. Un alt scop pentru care merg la această întâlnire este acela de a demonstra că și copiii cu deficiențe pot realiza, în ritmul lor, lucruri frumoase, pot face parte dintr-o societate. Din păcate însă, aceasta este plină de prejudecăți. Tot ce trebuie să facem noi, cei „normali”, este să renunțăm la prejudecăți și să ne acceptăm așa cum suntem.
- Cum știu că mi-am atins scopul?
Știu că mi-am atins scopul propus atunci când simt satisfacție interioară, mulțumire sufletească, și am bucuria că am contribuit la modelarea celorlalți. Totodată, am motivația de a continua pe același drum, de a mă dezvolta continuu și apare dorința de a mă dedica în continuare acestei profesii deosebite. O altă validare a ceea ce fac este bucuria pe care o văd în ochii părinților atunci când copiii lor înregistrează progrese, mai ales că eu activez în învățământul special.
Cea mai mare satisfacție pe care am avut-o până acum a fost când un elev i-a spus mamei sale pentru prima dată „mama”, copilul fiind unul diagnosticat cu autism care, la începutul clasei a II-a, nu putea verbaliza, dar pe care însă, cu multă muncă și dăruire, am reușit să-l ajut să rostească câteva cuvinte. Mai mult decât atât, la serbarea de Crăciun a reușit să repete după mine o strofă dintr-o poezie. Să vezi acea bucurie din ochii părinților este cea mai mare satisfacție, care-ți oferă convingerea că ai făcut ceea ce trebuia.
Știu că mi-am atins scopul când observ la elevii un progres oricât de mic ar fi el, când reușesc să-i fac să devină o echipă și să se ajute unul pe altul, când comunică între ei și devin empatici.
Pe mine, profesia de cadru didactic mă definește, iar dacă ar fi să o iau de la capăt, aș alege același drum. Întâlnirea aceasta mi-a oferit șansa de a intra într-o lume plină de necunoscut, dar, în același timp, îmi dă permanent posibilitatea de a cunoaște oameni calzi și dornici de a-ți arăta că poți merge mai departe, oameni care te învață să apreciezi lucrurile la adevărata lor valoare. Ei sunt cei care pun în lumină adevărata noastră față, profunzimea relațiilor noastre și valorile după care ne conducem viața. Tot ei îmi amintesc care sunt prioritățile și opțiunile mele de zi cu zi. În acești 4 ani, elevii pe care i-am avut mi-au oferit suficiente lecții de viața care m-au ajutat să privesc cu alți ochi ceea ce este în jurul meu.
În tot acest timp, am reușit să creez între mine și elevii mei o relație de prietenie bazată pe încredere, iar ei știu că vor găsi întotdeauna la mine un sfat sau gând bun care să-i ajute. Ei au certitudinea că la „doamna Mădă”, așa cum îmi spun ei, pot veni să-și spună supărarea sau să ceară o îndrumare atunci când nu știu cum să depășească o situație.
Întâmplări haioase și lucruri deosebite pe care le aud de la elevi sunt nenumărate, dar este una care mă face să zâmbesc de fiecare dată când mi-o amintesc. S-a petrecut în timpul orei de Abilități practice. Pe când încercam să-l realizăm pe Olaf, am avut un dialog foarte interesant cu unul din elevi:
-Doamna, dumneavoastră aveți copii?
-Nu, răspund eu.
-Doamna să nu faceți copiii dumneavoastră, noi suntem copiii dumneavoastră și aveți suficienți!
Atunci, aveam 10 elevi în clasă… eram o mămică foarte bogată, așadar.
Acel moment a fost o confirmare a faptului că ceea ce făceam era bine, că am reușit să intru în sufletul lor și au prins drag de cea care stătea în fața lor zi de zi. Pe tot acest drum pe care l-am parcurs, am încercat să mă raportez la modelele pe care eu le-am întâlnit în viața de școlar și care mi-au rămas întipărite în minte, modele de care-mi amintesc cu drag și care au știut să-mi arate frumusețea acestei profesii. De la fiecare profesor pe care l-am avut am încercat să iau câte ceva care să mă ajute în relația cu elevii de astăzi.
Întâlnirea mea zilnică cu profesia de cadru didactic o pot asemăna cu un ou Kinder, niciodată nu știu ce mă așteaptă.
Mădălina-Elena Bîrloiu, absolventă FPSE, master Strategii inovative de învățare, promoția 2014, profesor psihopedagogie specială la Școala Gimnazială Specială Nr. 2, București
Foto credit: pixabay
