Din nou septembrie,
și astăzi, pentru că, de regulă, la început de septembrie mă ocupam cu inserția și inducția studenților danezi în universitate, mi-am amintit de momentele când, sub soarele torid al verii neînchise, mă întâlneam pentru prima dată cu studenții danezi. E o sintagmă, o voi folosi ca atare. Au fost ani când au fost numai studente, dar au fost și ani cu grup mixt, de obicei fetele mai numeroase decât băieții – exact ca la noi, la Pedagogie. Le mai spunem și danezele, danezii și simțim că acest cuvânt în vocabularul nostru de uz intern academic ne face să ne simțim speciali – pe bună dreptate, suntem primul program de Dublă Licență (Double Degree), noi am scris istoria Universității din București în această direcție de internaționalizare. (link la https://unibuc.ro/nu-poti-fi-un-bun-specialist-in-educatie-daca-nu-esti-deschis-catre-ceilalti-daca-nu-esti-empatic-si-nu-ai-o-minte-flexibila-interviu-cu-prof-univ-dr-anca-nedelcu/ )
Ne vedeam în oraș. La facultate este pustiu până încep restanțele, măririle, începutul de an universitar și mi se părea un pic sinistru pentru ei să găsească spațiul acela, de obicei așa de însuflețit, atât de gol. În oraș, plimbându-ne, exersam orientarea în spațiul larg – majoritatea studenților vin din localități mai mici, din zona peninsulară a Danemarcei – Holstebro, Viborg, Horsens, dar și din orășele mai mari, precum Aarhus și Bilund, unde este și aeroport.
Bucureștiul este o metropolă și, în fiecare an, studenții remarcau cât de mare, intimidant, zgomotos și greu (sau mult!) de procesat este orașul, fascinant pentru ei în același timp, cu o solicitare cognitivă foarte mare, ca atunci când trebuie să înghiți cu totul un măr sau o prună, doar că în sens de înțelegere și integrare.
De regulă, studenții danezi nu stau la cămin. Cum ei studiază în Danemarca în localitățile lor de proveniență, au nevoie de sentimentul de acasă și își caută, încă din primele săptămâni, chirie. Desigur, au și avantajul unui stipendiu substanțial din partea statutului danez pentru statutul de student (aproximativ 700 euro/lună), pe lângă bursa Erasmus ce constituie mai degrabă un sprijin suplimentar. Cu acest buget semnificativ, studenții se cazează independent și apoi se întorc, curioși, la mine: What’s next?
Europa, România, București
Next ar fi că… limba maternă e un instrument puternic de reușită în viață. Limbile străine chiar mai mult. Dar când trebuie să studiezi în România sau în Danemarca, cu limbile aferente, ai nevoie de un mediator: limba engleză.
Primul semestru este de Practică profesională. După ce au învățat în anul I, în Danemarca, mai multe discipline de studiu care pun bazele în domeniul Pedagogiei Sociale, în România încep prin a fi integrați, ca studenți practicanți, în instituții și organizații din domeniul inter-profesional Educație și Servicii Sociale, astfel încât să fie compatibile perspectivele teoretice cu abordările practice, profesionale. Programul de practică e structurat ca un internship, adică petrec în organizație între 4-6 ore/zi și, în mod normal, ar trebui să se comporte ca niște practicieni în devenire, să fie integrați în activitățile de zi cu zi, să aibă sarcini și responsabilități specifice statutului lor. Însă, din motive care țin de imposibilitatea folosirii limbii române și chiar a limbii engleze (când lucrezi cu copii) și, așa cum vreau să vă povestesc, de diferențe culturale la nivel de relații și organizații, este imposibil ca ei să reproducă aici ceea ce ar fi făcut în mod normal în programul de acasă.
Prin urmare, a fost o provocare și o primă convertire a unei situații problematice într-o oportunitate de învățare: Cum și ce fac în această situație? Cum învăț ca profesionist? Ce posibilități de acțiune am? Cum mă uit la situație în mod diferit, ca oportunitate?
Rezultatul: o schimbare de perspectivă. Au început cu observația și notarea elementelor de interacțiune nonverbală și paraverbală între practicienii pe care îi observau și copii. Au început să folosească gesturi și semne, precum și corpul, în ansamblu, pentru a comunica și a genera atenție și ascultare din partea celorlalți. Au învățat cuvinte și expresii uzuale din limba română și, foarte important, au avut inițiative de acțiune, progresiv, de la secvențe mici și în spațiu controlat, până la activități mari, în afara organizațiilor, cu copiii.
Mă întâlneam periodic cu ei, la fiecare 2 săptămâni aveam la facultate întâlnire de reflecție, apoi chestionar de progres la mijlocul semestrului, săptămânal telefoane cu ei și cu tutorii de practică, eram destul de grijulie, însă încrezătoare că procesul în sine va produce efectele. Pentru că da, exista mereu întrebarea între ei: oare noi vom reuși să facem ce trebuie la practică? Chiar dacă nu știm limba română? Și copiii nu știu limba engleză? Și nici personalul din organizații? Și noi facem lucrurile diferit, acasă.
În Danemarca, cultura practicii profesionale este foarte puternică. Acolo, studenții trăiesc stagiul de practică (internshipul) ca și când ar fi angajați cu normă întreagă – ca tip de relații, interacțiuni și solicitări profesionale. Sigur, cu suport și tutorat, însă în mod evident se realizează un salt calitativ incredibil cu privire la propriul statut: eu sunt profesionist. În devenire. Dar acționez aici și acum ca și când aș fi acest profesionist.
Întrebarea mea era mereu: cum simți progresul, la tine? ce ai făcut mai mult săptămâna asta? ce știi mai mult? ce ai reușit mai mult? Pentru că obiectivul era să îi conduc, progresiv, de la acțiuni mai dependente de tutore și de mine (ca nivel de aprobare – ce am voie, ce nu am voie, ce e conform sarcinilor, ce se așteaptă la evaluare), la acțiuni cât mai autonome, inițiate și gândite de ei, aprobate de tutorele din organizația gazdă, cu sprijin și resurse oferite la cerere.
Desigur, perioada de practică a fost cuplată cu o mulțime de experiențe informale, de imersiune culturală – Centrul Vechi este o atracție binecunoscută în rândul străinilor, Palatul Parlamentului o curiozitate, concerte și evenimente în aer liber disponibile toată toamna, excursii la munte și la mare, că doar în Danemarca apa mării Nordului e rece tot timpul. Între timp, s-au obișnuit cu zgomotosul oraș, au început să-i aprecieze ceea ce noi considerăm neajunsuri – aglomerație, mers cu mijloacele de transport în comun, s-au cunoscut cu alți studenți Erasmus și cu studenții români, ”colegi” de an de studiu (deși cursurile lor se țin separat, pe grupă, în limba engleză), au valorificat nivelul costurilor locale, mult mai scăzut decât cel din Danemarca. Până la urmă, studenția, și mai ales cea petrecută internațional, chiar e cea mai frumoasă și puternică experiență de învățare și dezvoltare personală!
Examene și cultură
Cele mai deosebite momente au fost cele în care i-am cunoscut pe danezi așa cum sunt ei de obicei. Prin momentele de la facultate, prin gesturi și comportamente pe care ei le consideră firești, iar noi le vedem prin ochelarii contrastanți ai culturii:
- gustările de la școală sunt bețișoare de morcov, țelină, ouă fierte și poate salată, uneori; fructe, tot timpul; batoane de cereale și, nu, niciodată pâine albă: ”Aici, în România, se mănâncă foarte multă pâine albă; și copiii mănâncă foarte multă pâine. Este un aliment nesănătos, nu ar trebui să fie permis așa ceva. Nu consumați destule fibre.”
- la facultate, se așază pe jos pe culoare, lângă ușile sălilor în care urmează să aibă cursuri. Citesc, stau pe telefon sau vorbesc.
- poartă, cu nonșalanță, pantaloni foarte scurți și maiouri când este foarte cald (în România, tot timpul este mult mai cald decât în Danemarca);
- în general, îmbrăcămintea este neagră sau de culori închise;
- machiaj puțin sau deloc;
- în fiecare an am avut cel puțin o studentă sau un student care a spus, încă de la începutul școlii: ”Sunt dislexic/ă și vă rog, uneori, să repetați ce spuneți, pentru că este posibil să pierd ritmul.”
- sunt tăcuți și discreți; chiar și evaluările, deseori le-au preferat individual și nu în grup (ei fiind grupuri mici, între 5 și 8 studenți);
- își iau cu ușurință gap year (ani de pauză de studii) pentru probleme personale și, am avut un caz, de sănătate mintală (forme de depresie sau anxietate); problemele personale includ și căsătoria sau apariția unui copil, clarificarea obiectivelor personale de viață; se poate întâmpla să revină după 2-3 ani; colegii omologi mi-au răspuns, la insistențele mele de clarificare a situației lor matricole: ”Students are encouraged to decide what is most convenient for their lives.”
- nu au așteptări de note mari; notele în Danemarca sunt până la 12, de regulă nota bună este 10, cel mai frecvent se ia nota 7 (12 înseamnă 10 la noi, 10 înseamnă 9 și 7 înseamnă 8); când au primit 10 la Practică profesională, au fost foarte, foarte fericiți, iar la examen, foarte, foarte stresați;
- tratează foarte serios toate sarcinile din partea profesorilor; solicită ghidaj, sunt analitici în abordarea solicitărilor noastre, fac ceea ce noi știm ca ”tasks breakdown” – le separă pe bucăți mici și le rezolvă pe rând, așa, sistematic.
Nu în cele din urmă, fără să fie conștienți măcar de asta, au avut concluzii și observații foarte rafinate, sigur că în urma solicitării de a aborda comparativ cele 2 realități profesionale: din România (disponibilă prin practică) și din Danemarca (ca urmare a unui prim stagiu anterior, din anul I).
Așadar, cum am ieșit?
Știu că știm – ”cu toții știm” – cum suntem noi, românii, dar v-ați întrebat cum ne văd alții? Sau, mai precis… i-ați întrebat vreodată, sistematic și structurat, pe cei străini, cum ne văd… din anumite puncte de vedere?
Pentru că eu am avut ocazia să o fac. Nu cred că am trăit o tristețe mai mare cu privire la… nu, nu la cum ne vedem pe noi (impresii, opinii, percepții din experiența subiectivă curentă) reflectat în spusele altora, ci la cum suntem noi, văzuți din perspectiva comportamentelor, gesturilor și rutinelor noastre – relaționale, interpersonale, profesionale, instituționale, organizaționale. Cum suntem când nu ne (mai) vede nimeni – credem noi!, când nu ne mai controlăm, când suntem pe pilot automat, în rutinele și practicile noastre de zi cu zi. Când credem că celălalt nu înțelege, nu știe, nu contează.
Examenul de practică constă într-o prezentare a unui portofoliu realizat pe tot parcursul semestrului și conține o seamă de elemente precum: organizarea întâlnirilor și evidența lor, jurnal de campanie/de reflecție (care poate fi elaborat în limba proprie, căci gândești și reflectezi mai bine în limba maternă, evident) din care să prezinte, traduse în engleză, câteva aspecte mai importante, o prezentare a instituției/organizației gazdă și programelor acestora, rolul diferiților profesioniști și practicieni care lucrează în programe și, desigur, un eseu reflexiv structurat cu privire la evoluția și progresul personal în rolul de viitor profesionist în domeniul Educației Sociale.
Examenul se susține individual sau în grup, în funcție de confortul studenților – nu dorim să le forțăm inutil zona de confort, sunt destule variabile solicitante la mijloc. Mi-am luat notițe tot timpul și am adresat întrebări suplimentare, fascinată de cum gândeau, formulau și afirmau concluziile sau comparațiile dintre România și Danemarca.
Da, ei au ieșit bine, dar noi nu.
Fast-Rewind. 1999. Eu în primul schimb internațional de tineret, programul Tineri pentru Europa (da, atâția ani am!), înaintea programelor Tineret în Acțiune și Tineret, actualmente Erasmus Plus. Suntem 6 țări în acest schimb, una fiind Danemarca. Tinerii danezi, înalți ca brazii și blonzi, studenți și membri într-o organizație de tineret. Nu mă întrebați cum am scris acest proiect în 1998 și cum se realizau aceste parteneriate europene, în epoca incipientă a internetului de masă. Tot Agenția Națională de la acea vreme, care tot exemplar se comporta, m-a sprijinit, studentă cu inițiativă fiind, să găsesc parteneri pentru acest schimb… fidelis usque ad finem!
Anyway, ce ziceam. Și într-o seară, interculturală, cum se purta în schimburi, la un foc de tabără și niște pahare tradiționale românești, mi se pornesc danezii să îmi țină teoria dezvoltării comunitare, că ei au plătit 600 de euro bilet de avion (mă rog, programul) ca să vină în țara asta rurală, că noi mai avem 100 de ani să ajungem și cea mai de pe urmă țară europeană, că Danemarca este undeva în stele, că politica nu e dezvoltată, că tinerii nu se implică, că o să avem încă muuult și bine de tras după comunism și nici speranțe nu prea avem, că lucrurile merg cu viteză și noi suntem la nivel căruță. Și evident, nici în Uniunea Europeană nu va putea fi vorba dacă o ținem tot așa.
OK…! Suntem în anul 1999, aveam acces la internet în 2 puncte fixe, când am fost în aeroport să-i ”transfer” am trăit ideea în fața porților de sosire că ”Doamne, cineva a luat un avion DIN ALTĂ ȚARĂ, ca să vină ÎN ROMÂNIA, pentru că EU AM SCRIS UN PROIECT?!?!” și voi, VOI, îmi țineți mie teoria țărilor europene din care NOI nu facem parte?
Acum înțelegeți de ce fac ceea ce fac, da?
Și, da. Au avut dreptate.
Cu zâmbetul amintirilor într-un colț, notez sistematic ce îmi spun danezele din anul 2018, ianuarie, despre…
Corpul uman. Un instrument puternic de comunicare, folosit cu mai multă expresivitate și cu mai mult scop de comunicare. ”Limba gimnastică” pare să fie în continuare un limbaj universal; posturile – deschise, închise – facilitatori sau blocatori de interacțiune.
Feedback: ”În Danemarca lucrăm mult cu copilul pe feedback. În Romania, am văzut aprecieri superficiale, grăbite. Nu se stă cu fiecare în parte.”
Inițiativă vs. pasivitate: ”It is mine” vs ”You have to make it to have it”, așadar, ”Asta e a mea” vs. ”Trebuie să o faci tu, ca să fie a ta” (trebuie să contribui ca să ți-o poți însuși).
A trăi într-un oraș mare: ”You feel like a 5-year old” (te simți ca un copil de 5 ani).
Practica și găzduirea studenților practicanți: o lipsă de structurare, neplanificarea acestei prezențe în organizație; ”treated as a volunteer, not as a colleague or professional”.
Organizarea spațiilor: în Danemarca, focalizare pe socializare; aranjarea urmează scopul sau funcția spațiului (pentru ce va fi folosit?).
Diferențe culturale la nivel de high and low context culture – care se referă la cum punem, cultural vorbind, accentele pe o comunicare mai directă (puțin sau deloc contextualizată – modul în care vorbesc popoarele germanice, scandinave sau anglo-saxone: simplu, direct, concis, eficient) sau mai indirectă (implicită, mai contextualizată, modurile de comunicare arabe, central-europene și latine: complex, detaliat, cu nuanțe); am găsit o resursă pentru aprofundare aici – https://online.seu.edu/articles/high-and-low-context-cultures/.
Era un efort pentru ele să înțeleagă ce vor să spună ceilalți, în sens acțional; comunicarea era foarte implicită, plină de sensuri secundare sau ascunse pe care nu le puteau ”prinde” și cuprinde/înțelege; multe elemente de context sau experiențe anterioare de care depindea înțelegerea sensului și a implicațiilor acționale; obositor și derutant; nu știau niciodată dacă ceea ce făceau era ceea ce se aștepta de la ele; adresau întrebări de clarificare, ceea ce era perceput ca o nevoie constantă de suport și, probabil, interpretat greșit, ca lipsă de siguranță, incompetență, nepricepere.
Apatie: prezentă peste tot, în diferite moduri; lipsă de motivație în rândul personalului; dificultăți de exprimare a nevoilor, opiniilor și emoțiilor (conjugat cu fenomenul prezentat mai sus); sentimentul de lipsă de control (locus of control) și lipsa obiectivelor și angajamentului în sarcină (lack of agency);
Raportarea la beneficiari: obiectivarea persoanelor; lipsa de implicare emoțională; tratarea persoanelor ca obiecte. Lipsa de empatie în relația practician – beneficiar; lipsă de atenție pentru nevoile și sentimentele acestora, lipsa practicilor de suport, însoțire.
Aș vrea să știți că aceste observații nu au fost vreodată exprimate pe un ton critic. Sunt aici, la masa ovală, cu studentele și ele vorbesc calm, rar, pe rând, fiecare cu experiența ei și cu contextul în care a funcționat. Sunt lipsite de patimă aceste expuneri, sunt lipsite de revoltă și de energia defulată pe care o simțim noi între noi când povestim, prin experiențele personale, interacțiunile cu aceste realități de care aproape că nu mai suntem conștienți, dacă nu ne vizează direct. De altfel, rareori, poate niciodată, în relațiile mele cu danezii, studenți sau colegi, nu am observat dimensiunea evaluativă pe care noi o practicăm intens în limbajul și în relațiile noastre: emitem aprecieri rapid, judecăm și categorisim imediat orice și pe oricine; lumea este cuprinsă toată în niște cutiuțe mici, cu etichete pe ele, doar așa o putem cuprinde și lua acasă.
*****
Ce am învățat eu de la studenții danezi?[1]
Când vorbesc în public despre educație, amintesc deseori despre aceste 5 lucruri pe care le-am remarcat și sedimentat în timp, pentru că apăreau recurent în reflecțiile lor:
- ne centrăm mult pe formă – cum arată spațiul, să fie totul la loc, închis și curat – și mai puțin pe fond – ce facem cu copiii, cum învață, ce activități stimulative le putem propune;
- ne centrăm mult pe igienă ca un dat – se mătură, se spală și se curăță permanent, în loc să cultivăm rutine de igienă personală și colectivă – să ne spălăm pe mâini, să deschidem geamurile, să facem curat unde am lucrat sau mâncat, să ne curățăm încălțămintea; ”…mediile prea septice scad rezistența la germeni; e mai bine să fie expuși copiii la un nivel rezonabil de murdărie, o dată pentru a stimula imunitatea, și apoi ca să învățăm copiii să se spele, să se îngrijească după ce fac anumite activități.”
- se repetă și se strigă la copii, în loc să se folosească limbajul și interacțiunile verbale variate – să coborâm la nivelul lor, să avem contact vizual, să le arătăm, să le explicăm în mod diferit, să asociem cu obiectele ca să își formeze reprezentări; în general ”…parcă se consideră că nu aud copiii, se strigă la ei de mai multe ori; ei aud, dar cel mai probabil nu înțeleg, și pedagogii ar trebui să se concentreze pe acest aspect – cum să îi facă pe copii să înțeleagă mai bine, cu metode diferite.”
- copiii nu stau suficient de mult afară și nu sunt lăsați să se manifeste kinestezic – se stă mult în interior, sub pretextul că răcesc; ”…dacă ar ieși mai mult afară, și-ar crește imunitatea și nu ar mai răci.”;
- copiii mănâncă multă mâncare gătită termic și multă pâine albă, în loc să exerseze ei prepararea mâncării proaspete (legume, salate, fructe), cu beneficii de la exersarea autonomiei, până la obișnuințe alimentare sănătoase.
Și câteva de luat în Danemarca: studenții au spus că și-au schimbat perspectivele asupra multor lucruri:
- uneori, scepticism cu privire la pedagogia daneză;
- contribuția personală la cultura organizației;
- să pună la îndoială statusul și să aibă inițiative: De ce facem acest lucru așa și cum am putea să schimbăm modul în care se fac lucrurile? Care este valoarea a ceea ce facem?
- să fie mai relaxate și să accepte mai puțină structură;
- conștientizarea provocărilor legate de limbă și limbaj.
La final, mă uit la cele câteva fotografii pe care mă bucur că am avut inspirația să le facem împreună: este atâta bucurie în acest mod de a învăța, plecând în altă țară, lărgindu-ți orizontul, relațiile și perspectivele! Este atât de multă creștere și atât de multă evoluție și progres personal! Le sunt recunoscătoare că au făcut parte din viața mea și că m-au învățat atât de multe lucruri. Și mi-e tare dor de ei.
Studenții danezi sunt acum angajați, s-au căsătorit și au copii. Unii au renunțat la studii. Alții au continuat cu programe de masterat, în baza diplomei de la Universitatea din București. Majoritatea au revenit în România în anul lor de studii III, în care au un stagiu de practică internațional pe care ei și l-au luat într-o țară europeană care le-a devenit foarte dragă: România.
București, septembrie 2020
Cu mulțumiri și recunoștință pentru Anca Nedelcu,
alături de care conduc operațional programul de Double Degree din anul 2011
și care încă mai crede că pot să scriu.
[1] titlul inițial al acestui articol, așa cum l-am început în vara lui 2018 (n.a.)
Oana Mosoiu, lector universitar, Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea din București
