Într-una din clasele primare, după o vizită în clasa noastră, un inspector mi-a adresat celebra întrebare care a bântuit multe copilării: ”Ce vrei să te faci când vei fi mare?”. ”Învățătoare”, a venit prompt, fără ezitare și cu mult entuziasm, răspunsul. Bucuria unei astfel de perspective mi-a fost domolită de intervenția ”doamnei”: ”…aaa, nu, să știți, spune ea așa, dar e copil foarte bun…” Nu mai descriu momentul de disonanță cognitivă care s-a strecurat în mine. Nici nu mai comentez pe marginea imaginii autopercepute cu privire la statutul cadrului didactic existentă în mintea învățătoarei mele. Cert este că tocmai asta m-am făcut: profesor.

Și am avut două debuturi în profesia didactică. Amândouă ezitante și tremurate, ca toate începuturile probabil.

Primul a venit la scurt timp după terminarea liceului pedagogic. A rămas doar debut pentru că în câteva săptămâni am început facultatea, deci am abandonat cu multă curiozitate academică postul pentru care primisem… repartiție.

Așadar, imediat după bacalaureat și o vacanță de vară redusă, am fost aruncate toate (da, numai fete eram în clasă, 40 de fete… 40, da?!) în școlile și grădinițele patriei. Aveam 18 sau 19 ani, minim bagaj pedagogic, experiență de viață și relațională specifică vârstei. Adică mică, în raport cu solicitările care aveau să vină.

Nu știu cum a fost în cazul celorlalte 39 de colege din clasa mea. Pentru mine, a fost un 15 septembrie descumpănitor, simbol al unui ritual de trecere către un statut nou, căpătat prematur. Am simțit cum sala de clasă în care am intrat se răstoarnă brusc și mă varsă undeva în față, în spatele catedrei. Ca un corp care își caută starea de agregare anterioară, tânjeam inconștient către zona mediană a clasei, către băncile unde staționasem atâta timp ca elev. Dar noul statut, stânjenitor ca o haină de împrumut, îmi oferea poziția centrală din fața copiilor. Și aceștia erau, ca și mine, bulversați de noua postură în care au intrat. Unul dintre copii mi se adresa cu numele bonei; alții nu răspundeau la numele din catalog și se autoidentificau cu diminutivele folosite în familie, dar necunoscute mie (”Tu ești Dinu Mihai? Nu, eu sunt Mihăiță”). Așadar, un cocktail amețitor de emoții de copii proaspăt ”luați la prelucrat” de o instituție educațională și de tensiuni de cadru didactic debutant. Plus, așteptări din partea părinților și a bunicilor – probabil nemulțumiți de insignifianta mea experiență didactică. Eu, fostul școlar care până atunci pleca de acasă cu îndemnuri părintești în ghiozdan, m-am trezit în decurs de câteva luni în fața unor alți adulți, care așteptau sfaturi de la mine. Îmi cereau recomandări de profesori de limbi străine, puneau întrebări despre jocuri despre care nu auzisem niciodată; unii mi se păreau ciudat, aproape amuzant, de supuși și respectoși. Toate acestea combinate erau ca o armură grea de responsabilitate așezată pe niște umeri ezitanți, recent trecuți de vârsta majoratului. Prea devreme și prea mult.

Peste câțiva ani, am început o altă carieră didactică: cea universitară. Intrarea în profesie a fost mai puțin abruptă, ca înaintarea într-o mare care se adâncește lin și lent. Cum mă comportam în această nouă postură? Previzibil: ca un novice! Bifam metodic toate caracteristicile despre care astăzi discutăm la cursul despre profesorul expert versus profesorul novice. Mă pregăteam mult pentru orice întâlnire didactică, mă supraîncărcam de informație, pe care o livram apoi studenților în cantități copleșitoare. Nu mă abăteam de la subiectul stabilit de acasă, nu lăsam loc de întreruperi de teama unor dificultăți de revenire la subiectul central. Vorbeam prea repede și prea mult, nu aveam răbdare cu studenții, cu ritmul lor. Turnam asupra lor tot ce se poate despre un subiect sub presiunea dorinței de a încheia totul cât mai repede. Și… sigur că scriam procesele verbale de la ședințele de departament, sigur că nu vorbeam într-o întâlnire decât după ce foștii mei profesori îți epuizaseră intervențiile.

Ce înțeleg acum din aceste debuturi? Multe! În primul rând, faptul că fiecare avem dreptul la începuturi, la ezitări și emoții. Și mai ales că începătorii nu trebuie să fie lăsați singuri! Un mentor, un coleg, un coach, un prieten, toți pot să fie un sprijin. Sau, de ce nu, și un blog despre reflexivitate în educație poate să joace acest rol. Deci, spor la lectură!

Sursa foto: aici

Distribuie: