Săptămâna trecută, scriitoarea Ana Barton ne-a vorbit despre propria copilărie, despre bunici, cei care sunt „prăjitura” acestei vârste, despre școală și acei profesori care construiesc poduri între ei și elevii, punțile empatiei și bunăvoinței. Vom continua, așadar, discuția începută, încercând să aflăm și alte aspecte interesante de la invitata noastră.
Sdm: Ana Barton, într-un recent articol pe blog, „Copiii care pleacă și cei care rămân”, atingeți un subiect, aș spune, sensibil pentru mulți părinți sau educatori din România, anume, pe cel al tânărului român care pleacă la studii în străinătate, fără a avea, neapărat, și perspectiva întoarcerii. Ce considerați, așadar, că îi lipsește sistemului nostru de educație și României, în general? Care sunt acele carențe care îi determină pe acești copii să plece definitiv? Ce am putea face pentru a-i aduce înapoi, aici, unde e nevoie de ei?
Ana Barton: Respectul și prețuirea față de ființa umană, astea două ar trebui să le primească fiecare om, să le primească necondiționat, să fie cele două coordonate esențiale ale educației din familie și de la toate nivelurile de școlarizare. Oamenii se simt batjocoriți, simt că ei nu contează încă de când sunt copii, cresc cu craterele astea dureroase. Dar azi pot vedea că în alte țări sistemele de învățământ prețuiesc omul și e normal să-și dorească un astfel de parcurs educațional. Cine nu ar vrea să învețe de plăcere, să învețe cu bucurie? Cine nu ar vrea să se simtă liber și prețuit, pentru a putea afla și da tot ce are mai bun, cine? Să-i aducem înapoi acum?! Dar de ce? Cu ce ne-au greșit? E nevoie de ei? O, dar când i-am alungat, purtându-ne cu dezinteres față de ei, nu știam că e nevoie de ei? Să-i lăsăm în pace, să se dezintoxice de tot ce le-am făcut, să se elibereze de smogul nostru, să le fie bine, să învețe, să-și realizeze visurile, să devină oameni fericiți și profesioniști foarte buni. Nu au nicio datorie față de noi, prigonitorii lor.
Sdm: Tot pe acest subiect, cum se poziționează fiica dvs. în raport cu ideea de studia „afară”? Dar dvs.?
Ana Barton: Spune destul de des că ar vrea să plece, mai sunt doi ani până termină liceul, nu știu dacă va vrea și atunci același lucru. Dacă va pleca, o voi sprijini, dacă va rămâne, o voi sprijini. Nu decid în locul ei, voi fi alături de ea, indiferent ce decizie va lua. Cred însă că va începe facultatea aici, e foarte atașată de noi, de prietenii ei. Și, probabil, va pleca în străinătate cu o bursă în timpul facultății, să vadă cum este să studiezi în afara țării, să decidă în cunoștință de cauză. E o tânără precaută, își gândește mult mișcările, de-aia cred că e cel mai probabil să facă așa.
Sdm: În textul menționat mai sus, vorbiți concret despre ceva ce îi lipsește sistemului de învățământ din România, anume educația emoțională. Mai precis, afirmați următoarele: „Am stat acolo și am vorbit despre cei care pleacă și cei care rămân, despre dragoste, empatie, durere, teamă, despre necunoscut, despre cum viața nu seamănă prea bine cu planurile de viață, despre schimbări, despre educația emoțională, cea care face diferența, cea care atât de mult ne lipsește, care nu se-nvață la școală, o deprinde fiecare de pe unde poate, cum poate, care mai fript, care mai zgâriat, care mai învinețit, care chiar zdrobit.
Ce înțelegeți, de fapt, prin educație emoțională? Cum ar putea fi ea predată în școli?
Ana Barton: Educația afectivității oamenilor. Cred că ar putea fi predată ca parte a unei discipline care să se numească „Educație de viață privată“. Să li se vorbească deschis copiilor despre simțire, despre emoții și senzații, despre cum ne conduc ele în viață, fără să ne dăm seama, despre cum le gestionăm în momentele tensionate, când ne simțim depășiți, când apar teama, furia, deznădejdea. Pot fi inventate atât de multe jocuri care să-i facă pe copii să-și înțeleagă emoțiile, să le decodeze, să le accepte, să le gestioneze, să le îmbrățișeze, să acționeze, să reacționeze în funcție de ele în cel mai potrivit mod pentru fiecare dintre ei. Lipsa educației emoționale se vede în felul în care nouă ne lipsesc empatia și dialogul, or, astea două se învață. Ideal ar fi să se învețe la școală, să știi că la toți copiii ajung aceste noțiuni prin școală, că n-ai de unde ști dacă ajung în familie. Tu, statul, să te îngrijești de sănătatea sufletească a copiilor. Pentru că poți, nu trebuie decât să vrei.
Sdm: Ce altceva credeți că îi lipsește educației din România pentru a deveni una extrem de competitivă și a răspunde, într-adevăr, nevoilor de formare ale tinerilor noștri?
Ce schimbări vedeți necesare în sistemul nostru de învățământ? Cum și cine ar trebuie să le facă? Sunteți de părere că profesorii sunt, în general, pregătiți și dispuși să răspundă acestor nevoi diverse ale celor aflați în formare?
Ana Barton: Profesionalizarea educatorilor, asta lipsește. Mulți dintre cei care educă tinerii sunt bine pregătiți în ce privește materia pe care o predau, mulți, dar nu toți. Aici e de lucrat. Știu asta de la profesori, nu mi s-a năzărit mie, ei se plâng de lipsa de profesionalism a unor colegi. Bineînțeles, știu și de la copii. Apoi, maniera de a preda materia pe care o ai de predat, că acolo se face diferența. Poate că tu o știi foarte bine, dar, dacă nu știi cum să-i faci și pe copii să o înțeleagă, nu știi să le susciți curiozitatea, să-i inspiri către cunoașterea aprofundată, nu ești profesor. Rezultatele tale se văd în ce înțeleg copiii din ce le predai tu. Și aici e mult de lucrat, sunt profesori de la care copiii nu înțeleg mai nimic, pur și simplu nu știu să predea și nici nu sunt interesați să învețe, li se pare suficient că știu ei materia. Profesor bun este acela care știe să-l învețe pe copil, care îi poate deschide poarta către o disciplină. E posibil ca o poartă bine deschisă să-l determine pe copil să facă o alegere de viață, iar o poartă încuiată să-l alunge dintr-un loc pentru care poate ar fi avut aplecare, talent, dacă ar fi știut profesorul cum să inspire copilul să arate ce poate.
Sdm: Îmi aduc aminte, dintr-o postare a dvs. pe FB, că ați fost, la un moment dat, prezentă într-o sală/amfiteatru a(l) Facultății de Psihologie și Științele Educației pentru a le vorbi studenților. Ce le-ați spus atunci? Cum i-ați perceput? Credeți că ar fi benefic dacă mai mulți oameni de cultură s-ar implica în astfel de proiecte și ar merge să le vorbească tinerilor?
Ana Barton: Am fost la seminarul de Psihologia supradotaților și am vorbit despre creator, despre puterile și vulnerabilitățile creatorului. Și, prin extensie, despre puterile și vulnerabilitățile oamenilor, despre bunăvoința față de aproapele, despre respect, despre înțelegere. Despre sensibilitatea creatorului, despre rana lui continuă, care-l face ciudat în ochii celorlalți, despre nevoia lui de spațiu, de intimitate, despre inabilitățile lui sociale, care pot duce la izolare și autoizolare.
Da, cred că ar fi foarte bine să se implice mai mulți creatori și purtători de cultură în astfel de proiecte, iar profesoara care m-a invitat și căreia îi mulțumesc, Aneta Feldman, a avut mai mulți invitați, ceea ce e minunat.
Sdm: Dacă ar fi să încercați să promovați lectura în rândul elevilor și prin prezentarea propriilor cărți, ce le-ați zice pentru a încerca să-i determinați să vă citească?
Ana Barton: Nimic. Nu caut să determin pe nimeni să mă citească. Caut să-i inspir pe oameni să citească, nu să mă citească. Sigur că spun că scriu la un roman, sigur că spun când și unde se lansează, că invit oameni la lansările cărților mele sau la lecturile publice, e firesc s-o fac, face parte din activitatea mea, dar nu le sugerez niciodată copiilor și tinerilor să citească cărțile mele. Când le citesc din ele, o fac pentru a crea o legătură sufletească, a deschide un dialog emoțional pentru ca, pe o bază de deschidere afectivă, să putem avea un dialog rațional.
Sdm: Una dintre cărțile dvs. pe care am adorat-o – nu mi-am putut ridica ochii din ea, nici atunci când mă aflam în mașină și eram nevoită să fac față provocărilor impuse de serpentinele din munții care urcă spre Sinaia – a fost „Jurământ de rătăcire”. Ce credeți că ar putea reține/învăța elevul/studentul de azi, tânărul, dintr-o asemenea scriere?
Ana Barton: Ar putea înțelege din povestea asta cât de fragil și de puternic este în același timp omul. Ar putea înțelege că bucuria poate fi un deziderat, că ea te crește mai bine decât orice altfel de experiențe, pentru că nu te rănește, iar noi, românii, suntem tare mândri de stigmatele noastre: „Uite, frate, am trecut prin atâtea nenorociri, vezi c-am supraviețuit? Sunt tare!” Aș vrea să aud: „Frate, am trecut prin atâtea bucurii, sunt atât de fericit!”
Sdm: E posibil să fiți deja implicată în proiecte educaționale. Dacă acesta este cazul, vă rugăm să ne spuneți despre ce este vorba și ce v-a motivat să dați curs unor astfel de invitații/inițiative? La ce fel de proiecte/parteneriate legate de educație/de schimbarea mentalităților v-ar mai plăcea să contribuiți și de ce?
Ana Barton: Merg în școli, licee, universități, să vorbesc cu tinerii, nu să le vorbesc. Cultura dialogului, pe care noi, ca societate, n-o avem, este cea pe care o promovez. Văd că tinerilor le place să vorbim unii cu alții, nu să li se livreze discursuri, sunt excedați de discursuri, toată lumea numai discursuri are pentru ei. Voi merge în continuare, la invitația profesorilor, a părinților, a elevilor sau a unor organizații care consideră că le-ar fi de folos tinerilor aceste dialoguri. Îmi sunt de mare folos și mie, sunt tot timpul branșată la ce cred ei, ce simt, ce vor, ce nu vor, ce le place, ce nu suportă, cum ar vrea ei să fie lucrurile acasă, la școală, în societate. Toate aceste întâlniri sunt revelații pentru mine.
Sdm: Pe blog, ați abordat, la un moment dat, și tema adolescenței… o vârstă asemenea „lăuziei”, scriați acolo, acea perioadă cu nenumărate „tulburări de dispoziție”, ne mai spuneați, cu declin motivațional pentru învățare, am spune noi… da, știm, cauzat și de inadaptarea metodelor de predare la particularitățile acestei vârste. De asemenea, vă refereați și la anumite întrebări pe care adultul se cade să le adreseze adolescentului. Astfel, profesorul și părintele ar trebui să afle mai multe despre trăirile sale, punându-i întrebări care să-l ajute să treacă „hop-ul” adolescenței. Ne-ați putea detalia? Cum ar trebui să sune aceste întrebări?
Ana Barton: Pe fiecare om îl abordezi în funcție de cum este el în acel moment: construcția lui, personalitatea lui, caracterul lui, starea lui de moment sau de etapă, dorințele lui, fricile lui, încrederile și neîncrederile lui. Dar, ca să-l poți aborda astfel, trebuie să faci un efort să-l cunoști. Și-atunci vei ști cum să pui întrebările, ca să deschizi un dialog, nu să închizi orice portiță spre mintea și inima adolescentului. Maniera schimbă totul. Poți să fii tu oricât de bine intenționat, dacă aplici tehnica reproșului, n-ai făcut decât să ridici în câteva secunde un zid impenetrabil și la revedere. Adolescentul te aude, dar nu te ascultă, nu înțelege, respinge discursul dezaprobator la adresa lui. Te respinge cu totul, considerând că nu ești bun de nimic, adolescenții au trăiri intense, opuse, trec într-o secundă de la agonie la extaz. Dacă-ți pasă de el, ai să găsești calea cea mai bună. Păsarea e cel mai bun învățător al omului. Păsarea de sine și de celălalt. Dar și asta se învață, nu? Și nu ușor, după cum bine vedem, dacă ne uităm în jur. Ea e sublimă, dar lipsește aproape cu desăvârșire.
Sdm: În încheiere, Ana Barton ne spune…
Ana Barton: Iubește-te pe tine, ca să-l poți iubi pe aproapele tău. Dacă nu te iubești, nu ai cum să iubești, nu cunoști această… materie. Nu ai cum s-o dai mai departe, nu ai ce da. Dragostea se învață, e răspunderea părinților și a educatorilor să-i învețe pe copii să se iubească și să iubească, iar învățarea prin exemplul personal e singura care funcționează aici. Să iubești înseamnă și să fii în dezacord, dezacordul nu este cădere din iubire, dimpotrivă, arată că îți pasă de om, că îl respecți, că îl iubești, că ai încredere să-ți exprimi dezacordul, în cuvinte bune, blânde, înțelegătoare. Și să-i fii alături, să-l ajuți să treacă prin momentul greu. Când vom fi atât de liberi în iubire încât să avem curajul să ne spunem unii altora zâmbind și îmbrățișându-ne „Nu sunt de acord cu tine, uite, eu cred că așa ar fi potrivit, cred că e un drum ocolit sau greșit, tu de ce alegi asta, nu vrei să vedem cum ar fi mai bine pentru tine? Hai să vorbim, poate greșesc eu…“, vom fi făcut pasul esențial către dialog. Și, de-acolo, către înțelegere.
Sdm: Mulțumim frumos pentru răspunsuri, disponibilitate și, de ce nu?, acest prilej de reflecție despre și pentru EDUCAȚIE… o educație sucită spre… mai bine!
Nicoleta Călinoiu, absolventă a Facultății de Psihologie și Științele Educației
Foto-arhiva personală a Anei Barton
Foto credit-Narcis Pop și Mihaela Petre
