Recent, publicul larg a putut să urmărească, în cadrul producției Netflix „Ascensiunea imperiilor: Otomanii“, episoadele destinate confruntării dintre sultanul turc, Mahomed al II-lea, și Vlad Țepeș. Desigur, includerea figurii voievodului muntean în această docu-dramă istorică este un element de atractivitate pentru publicul autohton, producția ajungând rapid în topul celor mai vizionate seriale din România. Având în vedere acest impact, echipa Sucitoruluideminți.ro încearcă să construiască și o dezbatere educațională în jurul acestui proiect cinematografic. Ca atare, am inițiat un dialog pe această temă cu doi redutabili profesori de istorie, cărora le mulțumim pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor noastre.
- Sucitorul de minți: Înțelegem că – fiind istorici curioși – ați văzut filmul despre Vlad Țepeș și confruntarea acestuia cu sultanul turc, în vogă zilele acestea. Am vrea să aflăm cum evaluează un istoric acest film din perspectiva valențelor sale educaționale. În primul rând, am vrea să vă întrebăm dacă adevărul istoric se vede la fel ca în film și din partea aceasta românească de lume. Așadar, informația este corectă?
- Mihai Manea: Figura lui Vlad Tepes (Vlad, fiul lui Drăculea) este asociată în lumea anglo-saxonă cu figura lui Dracula, personajul lui Bram Stocker. În această perspectivă, domină aspectul sanguinar, violent și ”horror”. De menționat este faptul fundamental că filmul artistic nu constituie întotdeauna o imagine fidelă a realității istorice, atât cât ne este permis ca ea să fie cunoscută. Filmul poate îmbunătăți realitatea, o poate edulcora, o poate înnegri, depinde de mulți factori; printre acești factori enumerăm: jocul actorilor, concepția regizorului, mesajul transmis, dacă este vorba de vreo influență politică externă (vezi cazul lui Ivan cel Groaznic sau al filmului despre Mihai Viteazul, adaptare cu tentă pronunțat stalinistă sau naționalistă) și mulți alții. În cazul de față, filmul de pe Netflix, dedicat marelui public, este opera unui regizor turc, ca atare concepția otomanistă se întrevede constant și creează imaginea de voievod de tip autoritar.
- Doru Dumitrescu: În linii mari, da. Însă fiind o docu-drama și având un scenarist amator, care cochetează cu istoria și nu mai adaug și alte considerente, serialul, pentru a impresiona publicul, are și o serie de momente inventate, nu întotdeauna în mod corect prezentate și fericit găsite.
- Sucitorul de minți: Dacă ați fi fost solicitat să fiți istoricul din film, cel care comentează și aduce informații suplimentare, ce ați fi adăugat sau schimbat?
- Mihai Manea: Sincer, m-aş fi preocupat să accentuez descifrarea naturii umane a lui Vlad.
- Doru Dumitrescu: Aici răspunsul nu poate fi decât evaziv. Întotdeauna considerăm că, dacă am fi noi cei care am fi scris scenariul sau am fi fost consultați, opera respectivă, care trebuia să rezulte în urma contribuției noastre, ar fi fost mai bună sau de-a dreptul altceva. Mă feresc de asemenea afirmații, dar precum Solon, cred că aș fi făcut filmul în așa fel încât să mă înscriu în cuvintele sale – ”Meden Agan” (adică Fără Excese).
- Sucitorul de minți: Credeți că opțiunea de prezentare a figurii domnitorului român, acesta și nu altul, este datorată imaginii publice din jurul numelui său, mai ales prin intermediul legendei lui Dracula, creată de celebrul roman și întreținută de cinematografie?
- Mihai Manea: Da, categoric prezentarea figurii voievodului muntean este profund legată de imaginea lui Dracula – un drum interesant de la legendele create de scrierile negustorilor sași si secui despre Vlad, la Ambrosius, la descoperirea scrierii acestuia de către Bram Stocker la biblioteca de la British Museum.
- Doru Dumitrescu: Aici este vorba despre un cumul de factori. În primul rând, vorbim despre un aspect comercial. Scenaristul american, care a obținut un relativ succes cu prima serie (am vizionat-o) și care a ținut cont că figura lui Dracula este populară în Statele Unite, prin intermediul cărții lui Bram Stoker, a încercat să facă tot ce se poate, pentru a mulțumi rețeaua Netflix și publicul obișnuit, din ce în ce mai mult, cu filme în care domină violența. Un al doilea aspect este cel emoțional. Vlad este un personaj insuficient cunoscut de străini – și, din câte văd, și de români – un personaj care impresionează azi prin acțiuni care, în epoca respectivă, erau obișnuite. De exemplu, și Ștefan cel Mare a făcut asemenea excese – vezi comentariul cronicarului Ureche în acest sens – și, cu toate astea, l-am sanctificat în 2004. Dracula însă a beneficiat de o „presă bună”, ca să folosesc o sintagmă contemporană; este vorba de povestirile sașilor, cele care au exagerat latura violentă a domnitorului, altminteri un personaj al timpului său, un timp în care care cruzimea era ceva obișnuit.
- Sucitorul de minți: Este filmul despre care vorbim o resursă viabilă și valoroasă? Poate să fie folosit la clasă? Dacă da, cum? Puteți să ne dați niște sfaturi didactice în acest sens?
- Mihai Manea: Poate fi o resursă educativă doar pentru a crea un cadru de introducere, de adaptare la contextul istoric al epocii. La începutul lecției despre Vlad Tepes – clasa IV, VIII, IX, XII pot fi prezentate 2-3 minute din imagini alese cu grijă! Trebuie avut în atenție și impactul asupra elevilor.
- Doru Dumitrescu: Poate fi resursă viabilă și, poate, valoroasă (aici am dubii) doar pentru studenții de la facultățile de profil și, poate, pentru un anumit public care apreciază filmele de acest gen. Nu aș folosi serialul în clasă, în învățământul preuniversitar, din cauza violenței verbale, a celei acționale, chiar dacă parțial corectă istoric, a mesajului sumbru transmis celui care vizionează, cât și din cauza unei mari erori sentimentale, nevăzută de niciun consultant istoric (și au fost implicați și doi istorici români, mai puțin cunoscuți); și anume că turcii sunt buni, iar românii sunt niște fiare. Dacă totuși l-aș utiliza, aș selecta anumite scene, dar numai după ce aș face cu elevii, în prealabil, niște cursuri de literație media; aș comenta scenele respective cu întrebări și răspunsuri, în funcție de vârstă – în special anumite aspecte de tactică de luptă, eventual de viață cotidiană (sunt puține) sau altele mai puțin violente (pentru că de acestea din urmă serialul nu duce lipsă).
- Sucitorul de minți: Există și alte resurse cinematografice – mai vechi sau mai noi, autohtone sau nu – care pot să fie folosite cu succes în orele de istorie? Ne puteți da câteva exemple?
- Mihai Manea: Mai bun poate fi filmul artistic românesc – acela cu Stefan Sileanu în rolul actorului principal – dar și acolo mesajul cu tenta naționalistă şi amăgirea cu privire la ce înseamnă un regim de mână forte trebuie explicate, ca sa nu zic ”decorticate”, în funcție de vârstă și de nivelul de cunoaștere al elevilor.
- Doru Dumitrescu: Desigur că există și alte filme istorice, chiar și despre Vlad Țepes. În primul rând, filmul cu același nume, realizat în 1979, de Doru Năstase, îmbâcsit de discursuri patriotarde și ideologice, în care, totuși, Ștefan Sihleanu face un rol memorabil. Sunt câteva scene care merită văzute, mai ales cele de ambianță istorică. Apoi mai este filmul, puțin cunscut, greu de găsit: Dracula ficțiune sau realitate, realizat de studioul Sahia, în anii ’80, pe un scenariu scris de răposata mea soție, având comentariul citit de Florian Pitis. Un alt film este cel realizat în anul 1972, numit Săgeata căpitanului Ion, regizat de Alexandru Miheleș, în care rolul lui Țepeș este jucat de Virgil Ogășanu, dar care, în film, a ieșit un personaj șters, secundar. Pe plan extern, în afară de numeroasele filme cu Dracula, americanii au făcut și ei în un film despre Țepeș, numit „Dracula Untold”, în anul 2014, dar care abundă în greșeli majore istorice (Țepeș ar fi domnitorul Transilvaniei, spre exemplificare) și care, prin urmare, nici nu merită să fie luat în seamă.
