Anca Nedelcu: Mă bucur că facem acest interviu și sunt convinsă că o să consemnăm împreună bucăți de pedagogie reală, trăită, autentică. Așadar, să începem. Înainte de toate, suntem cu toții, deci și dumneavoastră, o poveste de viață plină de evenimente, de câștiguri, lupte, întâlniri. Ce face povestea dumneavoastră specială, ce v-a ajutat să fiți ceea ce sunteți, ce momente și oameni v-au influențat evoluția?
Emil Păun: E o poveste relativ scurtă și simplă; opțiunea mea pentru acest domeniu a fost influențată, în primul rând, în familia mea, mai ales de fratele meu, absolvent al Școlii Normale „Andrei Șaguna” din Sibiu, una dintre școlile normale cele mai renumite în perioada aceea. Și care, de câte ori venea în vacanțe, între mine și el fiind o distanță de nouă ani, aducea cărți pe care le primea premiu. Erau cărți din domeniul pedagogiei: Spiru Haret, Kerschensteiner și așa mai departe. Eu le lecturam fără ca, în perioada aceea, să înțeleg exact despre ce era vorba. Dar îmi făcea plăcere să le lecturez pentru că erau primite de fratele meu. El m-a influențat și mai târziu în decizia mea de după liceu. Ulterior, după ce am intrat la facultate, au fost și alte câteva persoane care m-au influențat, de asemenea, în mare măsură. Aș aminti aici chiar o persoană care nu m-a format doar din punctul de vedere al alegerii domeniului, dar mi-a arătat ce efort trebuie depus pentru a rămâne în lumea universitară. E vorba de profesorul de logică Gheorghe Enescu. A fost unul dintre cei mai buni logicieni, a introdus și logica matematică în România, împreună cu acad. Gr. Moisil. El a fost profesorul meu la cursul de logică, pe care îl ținea, în anul întâi. Aproape în fiecare seminar îmi dădea ceva de lucru, de citit în plus, mă orienta cum să citesc, cum să înțeleg, cum să rezum, cum să structurez un raționament și așa mai departe. Țin minte că, în perioada vacanței de vară dintre anul întâi și doi, am purtat o amplă corespondență, pentru că îmi dăduse lecturi pentru vară și îi spuneam ce am citit. O serie întreagă de scrisori pe care le am și acum de la el. Și asta m-a făcut să mă gândesc la o posibilă carieră în domeniul acesta.
Anca Nedelcu: Foarte frumoasă această poveste a corespondenței peste vară. Mai ales că încă o aveți. Oricum, se vede și astăzi că această întâlnire despre care povestiți a fost una bună. Toate discursurile dumneavoastră sunt logice și foarte curate, argumentate.
Emil Păun: Da, în domeniul ăsta, el, Gheorghe Enescu, a avut o mare influență asupra mea: claritate, capacitate de interpretare, de analiză.
Anca Nedelcu: Se vede, iar eu, beneficiar al acestui discurs, pot să certific că așa este!
Emil Păun: În privința orizontului meu cultural, un rol aparte l-a avut profesoara mea de literatură universală din anul al doilea de studii, Zoe Dumitrescu Bușulenga, care mi-a orientat lecturile, atât prin cursurile sale, cât și prin discuțiile pe care le purtam adesea cu dânsa, asupra unora dintre aceste lecturi. După aceea, după ce am fost reținut în facultate, persoana care a avut cea mai mare influență asupra mea a fost profesorul Stanciu Stoian. El, de altminteri, s-a ocupat de mine, la finalul studiilor, în anul al patrulea și anul al cincilea. Am devenit asistentul său, am obținut doctoratul sub coordonarea lui, mi-a ordonat opțiunea spre domeniul dimensiunii sociale a educației, al pedagogiei sociale, al sociologiei educației și al pedagogiei comparate. S-a ocupat de mine multă vreme, chiar după ce s-a pensionat. Ne vedeam, ne întâlneam chiar și la dânsul acasă, îmi împrumuta cărți și așa mai departe. El m-a recomandat și când am plecat în Franța, printr-o scrisoare către Maurice Debesse, care era atunci profesor la Sorbona și șeful Departamentului de Educație. Cu acesta din urmă nu am avut contacte numeroase; acolo, în Franța, alte două persoane m-au influențat foarte mult. Din domeniul meu, de sociologie a educației, a fost profesorul Pierre Bourdieu, cu care am și lucrat și am rămas în relații amicale. M-a influențat mai ales în opțiunea pentru acest domeniu, în lecturile pe care le-am avut și, mai ales, prin faptul că m-a inclus o perioadă în echipa lui de lucru, la École Pratique des Hautes études. Asta a însemnat mare lucru.
Anca Nedelcu: Evident, e o șansă extraordinară.
Emil Păun: Da, sigur. Din punct de vedere al discursului, al modului de elaborare a cursului și așa mai departe, nu pot să spun că m-a influențat foarte mult, pentru că Pierre Bourdieu avea un stil pe care eu nu pot să îl practic: extrem de abscons și cu raționamente greu de decriptat.
Anca Nedelcu: Nu a avut același profesor de logică.
Emil Păun: Sigur! Bourdieu avea un discurs care începea într-un mod și se termina nu știu unde. Adică paranteză în paranteză și așa mai departe. Altminteri, foarte interesant. Deci, revenind, Pierre Bourdieu a fost o șansă. De asemenea, mai ales din punct de vedere al lecturilor mele și al discursului, al modului de a fi profesor, m-a influențat un profesor de filosofia educației de la Sorbona, George Snyders. Are o carte tradusă și la noi, „Încotro merg pedagogiile nondirective”. Un tip foarte cultivat, pluridisciplinar, cu un discurs de tip George Călinescu, așa temperamental și carismatic. Peste vremi, când m-am mai dus la Paris, am avut ocazia să mă reîntâlnesc cu el și să mai conversăm. Tot în acea perioadă, am avut întâlniri foarte interesante cu André de Peretti, un sociolog remarcabil.
Anca Nedelcu: Tradus, de asemenea, și în română.
Emil Păun: Da, așa e. Pe vremea aceea era director adjunct la Institutul Național de Cercetări Pedagogice de la Paris; și cu el am avut chiar mai mult decât o relație profesională. Este cel care mi-a făcut cunoștință cu Ivan Ilich când și-a lansat lucrarea „Une societe sans ecole”, la Paris. Un om aparte.
Anca Nedelcu: Ați spus deja multe nume din dicționarul personalităților pedagogice pe care l-am studiat eu la școală. Am putea zice că suntem o rezultantă a contextelor care ni se întâmplă în viață? Contează așa de mult șansele astea?
Emil Păun: Contează contextele din foarte multe puncte de vedere. Eu aș zice că, în ce mă privește, a contat imens și contextul familial. Soția mea are aceeași specializare. Deci, în familie ne-am influențat. Orice lucram, ea era primul lector. A fost foarte interesant și stimulativ. Și pe urmă, evident, pe măsură ce am evoluat în carieră, au contat foarte mult participările la proiecte internaționale, la reuniuni unde am avut și ocazia să întâlnesc personalități din domeniu, din diferite țări. Am avut câteva ocazii să fiu profesor invitat la universități din Canada și Franța, unde am lucrat și cu studenții și cu echipele de cercetare de acolo. Am avut și co-tutele de doctorat. Așa că, chiar dacă nu era un context, să spunem, de proximitate, ci la distanță, am rămas în contact cu multe personalități și asta m-a ajutat foarte mult. Sigur, contează și contextul social, cultural, economic în care te miști. Dar și șansele; eu am avut o șansă deosebită, atunci când ministrul Mircea Malița a deschis concursuri pentru burse în afară, de a obține o astfel de bursă; asta m-a ajutat să-mi deschid un orizont spre lume și nu numai spre România, care era, mai mult sau mai puțin, închisă din multe puncte de vedere.
Anca Nedelcu: E o șansă extraordinară, evident. Deschiderea spre lumea mare e necesară oricărui profesor, mai ales universitar.
Emil Păun: Da, am venit de acolo cu aceste relații, dar am venit și cu cărți. Din care mi-am tras seva multă vreme, pentru că, nu mai puteam primi cărți totdeauna sau, când le primeam, trebuia să le declar, să spun cine mi le-a trimis.
Anca Nedelcu: Având în vedere accesul actual la informație, probabil că tinerei generații i se pare aproape imposibil ceea ce spuneți.
Emil Păun: Cred că da. Accesul liber de astăzi, li se pare așa, ca un contact absolut, cum să zic eu, inevitabil. Pe când atunci chiar era foarte greu.
Anca Nedelcu: Toate aceste experiențe internaționale, lecturile, întâlnirile s-au văzut în ceea ce ați adus în pedagogia noastră. Eu sunt un beneficiar al acestor lucruri, fiind unul dintre primii studenți la pedagogie de după anii 90. Atunci ați introdus domenii noi, pe unele deja le-ați menționat, concepte noi. Ați putea face o sinteză a acestor lucruri, pe care le-ați adus în peisajul pedagogic autohton?
Emil Păun: Pe de-o parte, eu am avut contribuții la reînființarea facultății și a secției noastre. Și în acest domeniu, în acel moment, în planul de învățământ, am încercat să realizăm ceea ce în mod obișnuit trebuie realizat: un echilibru între continuități și discontinuități. Pentru că eu am pornit de la premisa că nu tot ce a fost înainte, ca domenii, nu din punct de vedere al conținutului, trebuia aruncat. Le-am și păstrat, la noua secție. Evident, am păstrat cursuri care astăzi au căpătat altă orientare, altă structurare, am și propus cursuri noi. De pildă, am introdus, imediat după 90, un curs de logică. Mie mi se părea că acest curs este necesar pentru elevii care vin din liceu și care intră într-un nivel de studii care solicită un alt tip de raționament, de gândire, de interpretare. Am introdus un curs de psihanaliză și educație, ținut de un eminent profesor, de Vasile Dem Zamfirescu; propunea un alt tip de analiză a realității educaționale, a acțiunii profesorului. De asemenea, am mai avut și un curs de filozofia educației, care, o vreme, a fost susținut de profesorul Vasile Morar, fostul meu student. Deci erau lucruri pe care le-am considerat și le consider utile și astăzi. Sigur că la licență e mai greu să faci lucrurile astea astăzi, când durata e numai de trei ani. Atunci era de cinci ani. Am introdus și un alt curs care apoi a fost absorbit de sociologia educației, de etnometodologia educației.
Anca Nedelcu: Și a fost și cursul de Pedagogie comparată.
Emil Păun: Da. De pildă, într-o lucrare pe care am publicat-o după ce m-am întors din Franța, în 1978, se numea „Învățământul francez contemporan”, făceam o analiză comparativă și o analiză sociologică a fundamentelor învățământului francez. Am propus un domeniu pe care l-am intitulat etno-pedagogie comparată. Pentru că, după părerea mea, era nevoie sa analizăm diferitele culturi educaționale, din diferite zone, pentru că ele promovează și anumite rezultate, anumite performanțe. Diversitatea e bună. Dar, trebuie să vedem și care sunt sursele acestor rezultate. Or, dacă nu analizăm și această perspectivă, dacă analizăm comparativ numai sistemele de învățământ, nu facem mare lucru. Dar dacă le introducem într-o zonă pe care o numim etno-cultură, atunci avem ocazia să aflăm lucruri legate de posibilitatea de a face schimbări în acest domeniu, să vedem măsura în care anumite schimbări sunt posibile și altele nu. Pentru că modelele nu sunt transferabile ca atare și trebuie totdeauna repuse în contextul lor. Asta m-a condus, mai târziu, spre ceea ce numim culturile organizaționale, pentru că lucrarea mea despre „Școala ca organizație” este prima lucrare care introduce acest concept: de școală ca organizație, și anume, ca organizație, nu doar care învață, ci și care produce învățare. Deci aici am încercat să disting acest aspect care constituie întru-un fel, originalitatea organizației școlare în legătură sau în raport cu alte organizații. Aș mai avea și alte lucruri de menționat, dar chiar n-avem atâta timp…
Anca Nedelcu: Să zicem că am ajuns cu povestea la zi. Astăzi, sunteți decanul de vârstă al profesorilor din departamentul de Științe ale Educației, Facultatea de Psihologie și Științele Educației. Și, mai mult decât atât, le-ați fost profesor aproape tuturor colegilor dumneavoastră de departament. Cum vă simțiți în postura aceasta?
Emil Păun: Să îți spun drept, nu m-am gândit la mine niciodată în postura asta: decanul de vârstă. Sigur că e copleșitor să ai această perspectivă pentru că ea îți oferă posibilitatea să te raportezi la cei trei timpi: trecut, prezent și viitor. Mai mult la trecut, mai puțin la viitor, dar în orice caz, într-o triadă de tipul acesta. Iar faptul că aproape toți din departament au fost studenții mei, asta este pentru mine, cum să spun, chiar copleșitor. Spun aproape toți, pe unii dintre ei i-am văzut ulterior, la master, doctorat…
Anca Nedelcu: Adică, ne știți pe toți de ”mici”.
Emil Păun: Da, cam așa. Și asta mă face ca, de câte ori mă întâlnesc cu membri ai catedrei, să retrăiesc momentele acestea, când erau studenți și să văd cum au crescut, cum s-au dezvoltat. Evident că aceste evoluții pe care le-au avut țin mai mult de efortul lor, de calitățile pe care le au. Dar așa, fără orgolii, mă gândesc că, iată, și eu am contribuit, cât de cât, la formarea lor și la opțiunea lor pentru un domeniu; pentru că, până la urmă, nu toți absolvenții au optat pentru domeniul nostru. Dar la noi, cei mai mulți au făcut lucrul acesta și pentru faptul că în secția aceasta s-au simțit bine, au avut contacte cu profesori remarcabili, care au influențat evoluția lor. Ce să zic, decan de vârstă… Pe de-o parte te bucură, pe de altă parte, te apasă. Ești, așa, la intersecția dintre nostalgii și bucurii… La care se adaugă formularea unor noi aspirații, unor noi intenții, pentru că, vreau să spun, contactul cu facultatea pe care îl am eu, după pensionare, m-a menținut în această stare de efervescență și orientare spre viitor.
Anca Nedelcu: Cred că e un vis pentru mulți dintre noi, care vă suntem colegi, să fim atât de activi și să avem atâta consistență în ceea ce facem, ca dumneavoastră, la orice vârstă. Tot vorbim de istoria departamentului. Se împlinesc, anul viitor, 30 de ani de la înființarea acestei facultăți, a secției implicit. Și, nu numai că ați participat la acest eveniment, l-ați determinat. Aveți și actul oficial de înființare. Ne puteți detalia un pic această poveste?
Emil Păun: Da, era la începutul lui ianuarie 1990… Sigur, în noua conjunctură, una dintre preocupările majore în Universitatea noastră a fost să repunem în drepturi domenii care au fost văduvite înainte de 1990. Și facultatea noastră fusese absorbită de alte structuri cum a fost Facultatea de filosofie – istorie, în care domeniile psihologiei, pedagogiei și sociologiei erau topite. Atunci, problema care ne apăsa a fost de a reînființa facultatea noastră. Numai că s-a întâmplat un lucru neplăcut, venit din partea colegilor de la psihologie și sociologie, care au luat inițiativa și au cerut la minister reînființarea Facultății de Psihologie și Sociologie, fără pedagogie. Sigur că nu ne-a căzut bine. În acest context, ne-am mobilizat, am atras atenția că este nevoie de o secție de pedagogie pentru că ea a făcut parte și din structura veche a facultății. Am obținut semnătura viceprim-ministrului, care era Mihai Drăgănescu, primul adjunct al lui Petre Roman, care a participat și el la discuție. Am obținut reînființarea secției de pedagogie. Am documentul cu semnătura.
Anca Nedelcu: Și iată că, astăzi, după 30 de ani, suntem încă împreună cu colegii psihologi. Este secția de pedagogie, mă gândesc la cea de astăzi, așa cum ați proiectat-o acum 30 de ani? Este un vis împlinit sau un gust amar?
Emil Păun: Are și împliniri și neîmpliniri. Pe de-o parte, secția de astăzi a traversat cele trei decenii cu rezultate remarcabile, notificate ca atare, în evaluările care s-au făcut. O parte din ceea ce se întâmplă cu secția nu mai poate fi pusă întru totul într-un raport direct cu ce s-a întâmplat acum 30 de ani pentru că au apărut structuri noi. Deci secția de licență de pedagogie, care atunci dura cinci ani, a devenit acum o secție de trei ani. Este evident că, din acest punct de vedere lucrurile s-au modificat. Unele nu chiar în bine. Dar au apărut lucruri noi față de acum 30 de ani, secția noastră și-a diversificat repertoriul cu noi discipline, cu noi opțiuni, domenii noi, reprezentative. Dar, pe de altă parte, eu duc dorul, ca să spun așa, existenței unor cursuri care aveau o extensie mai mare și care, între timp, au fost pulverizate în cursuri obligatorii de un semestru. Or, există și tipuri de cursuri fundamentale, de un an, care să le ofere studenților o anumită perspectivă, o anumită deschidere.
Anca Nedelcu: Și timp de reflecție și de așezare.
Emil Păun: Și alte cursuri care, sigur, sunt mai specializate și se pot face într-un semestru. Deci, faptul că nu mai există astăzi niciun curs de un an este o neîmplinire care ne costă… Pe lângă faptul că există tendința aceasta, uneori prea exagerată, de specializări premature la licență în raport cu masterul, tendință care a fost generată de faptul că pe piața muncii se cer absolvenți și ei trebuie neapărat să își găsească un job chiar dacă au numai licența. Ceea ce aș mai adăuga este că există o viață științifică consistentă în catedră, dar aș zice eu, ar putea fi și mai consistentă, pentru că cercetarea noastră în catedră se împarte între cercetări care au avut loc ca proiecte de dezvoltare și mai puțin cercetare fundamentală, care să mai aducă și puncte de vedere noi, chiar ale secției noastre.
Anca Nedelcu: Vă mulțumesc pentru această primă felie de interviu. În partea următoare a discuției noastre, vom vorbi și mai concret despre profesorii și studenții noștri, despre statutul pedagogiei, în general.
Interviu de Anca Nedelcu, profesor universitar doctor, Prodecan, Facultatea de Psihologie și Științele Educației
Foto Credit: arhivă personală
