Da, am fost. Și, la vremea respectivă, neavând multiple opțiuni sau căi diferite de interpretare a situației, eram foarte mândră de asta. Îmi plăcea festivismul situațiilor în care uniforma de pionier lua locul banalului sarafan albastru, cel de zi cu zi. Îmi plăcea fusta plisată, adunată în talie cu o centură lată, cu stemă peste cataramă; cureaua asta, de o culoare îndoielnică și nedecisă, era adesea crăpată pe la cotituri din vina materialului prost din care era făcută. Îmi plăcea, de asemenea, cămașa albă, care lăsa loc de evidențiere pentru tresele de pe umeri și pentru cravata roșie, cea care ”flutura în vânt, simbol de legământ…”, gâtuită fiind de un inel de plastic, ros de utilizare sau de emoții. Aveam și beretă din fetru alb, subțire, așezată șmecherește, într-o parte; pe asta nu o purtam frecvent, poate pentru efectul dezastruos pe care îl avea asupra bretonului. Și pentru bătălia pe teritoriu pe care o dădea cu cele 2 codițe împamponate.
Uniforma mea de pionier mă făcea să stau mai dreaptă, poate pentru a face mai vizibile insignele care împungeau îndrăzneț cămașa și, mai ales, pentru a pune în valoare șnurul agățat orgolios în jurul buzunarului de la piept. Roșii, pentru șefii de grupă dintr-o clasă, galbene pentru comandantul de detașament, albastre pentru cel de unitate și bleu pentru locțiitorul său, aceste șnururi – împletituri de fire, terminate în capăt cu două ghinde de plastic învelite în ață groasă – erau un puternic simbol vizual al poziției purtătorilor lor. Se cumpărau de la librărie, se atribuiau celor votați de colegi în aceste posturi. Sigur, acum aș putea apela la un decent moment de comportament modest, recomandabil, evident. Aș putea spera ca cineva, vreun coleg de generație cu memorie bună, să completeze acest amănunt în vreun comentariu adăugat articolului. Dar nu, nu pot, mândria pionierească e prea puternică, așa că trebuie să spun: unul dintre motivele pentru care îmi plăcea uniforma era și acela că șnurul meu era albastru! Adică eram comandant de unitate, șeful pionieresc al școlii, carevasăzică! Mare moment de fală în fața vecinilor și rudelor de la țară!
Așadar, cu toate aceste ”piese” amintite, uniforma mea de pionier îmi plăcea și o purtam cu multă mândrie infantilă! Era simbolul unei comunități, simbolul vestimentar al unui împreună al anilor 80, în care intram toți, obligatoriu, fără vreun merit special și fără vreo dorință explicită. Nu sesizam atunci uniformizarea, nu știam că așa au și alți școlari comuniști din alte țări, nu-mi băteam capul cu sensurile jurămintelor pionerești pe care le rosteam: “voi învăța și voi munci pentru a deveni fiu de nădejde al patriei mele, Republica Socialistă România, voi fi credincios poporului și Partidului Comunist Român; voi respecta neabătut îndatoririle…”
Apoi, în inocența copilărească a anilor pe care îi aveam, îmi plăceau și toate elementele de ceremonial care acompaniau statutul de pionier. Mi-au rămas în minte multe cadre ale vieții noastre școlare: careul detașamentelor, de la începutul sau sfârșitul anului școlar, diversele comenzi – „Pionieri, pentru întâmpinarea drapelelor, drepți! – raportul șefilor de detașament sau al comandantului de unitate – „Tovarășe comandant-instructor, unitatea de pionieri a Școlii numărul 30, Ploiești (asta era a mea!), cu un efectiv de 30 de clase, prezente toate, este gata pentru începerea activității!”. Poate ne amintim, mulți dintre noi, celebrul îndemn pompos – ”Pentru gloria Partidului și înflorirea României Socialiste, pentru cauza Partidului, înainte!” – la care răspundeam prompt, ignorând semnificațiile ideologice, ”tot înainte!” Sunt sigură, de asemenea, că mulți purtăm în memorie și ceremonia ”inițiatică” de ”pionerizare”; ți se întâmpla acest lucru – să fii făcut pionier – în tranșe, în funcție de merite (sau de vârstă?), în adunări solemne, organizate, de regulă, în zone cu potențial patriotic: Mausoleul de la Mărășești, Doftana etc. Apoi, nu-ți mai rămânea decât să crești ca în poveste, aspirând în taină spre superiorul statut de UTC-ist, adică membru al Uniunii Tineretului Comunist. Așa că, ”tot înainte, vrednici pionieri/ Fii de bravi eroi pe plaiul strămoșesc/ La școala muncii dobândim puteri/ Comuniști ai patriei cresc”…
Tot pionier erai și când participai la spectacolul muzical-literar-coregrafic, Cântarea României, în coruri, formații de dans sau ca recitator (asta, evident, era pentru cei aleși); indiferent de limbajul artistic folosit, mesajul era de omagiu suprem, de mărturisire a dragostei fierbinți și a recunoștinței nemărginite din ”partea celei mai tinere generații a patriei față de tovarășul Nicolae Ceaușescu, secretarul general al Partidului Comunist Român, președintele Republicii Socialiste România, prietenul și îndrumătorul cel mai apropiat al copiilor țării, cărora cu neasemuită grijă și atenție le asigură condiții minunate de viață, muncă și învățătură, de educare și formare multilaterală….”
Și tot pionier erai și când memorai biografii cosmetizate pentru concursul intitulat ”Tinerețea revoluționară a tovarășului Nicolae Ceaușescu” (da, exista așa ceva) sau rapoarte ale nu știu cărui congres pentru un fel de ”Vrei să fii milionar” (în idei) cu întrebări despre procente de PIB comunist. Erai pionier și când strângeai castane (pe care îmi imaginez că le prelucrau cumva fabricile socialiste, inexistente azi, dovadă că și castanele zilelor noastre rămân ignorate prin parcuri); sau când aduceai la școală sticle, borcane, hârtie, prinsă în pachețele robuste cu sfoară (pe care o îngreunam la cântar cu câte o piatră sau o placă de faianță strecurată printre foi). Erai cutezător pionier și în practica agricolă, la strâns de cartofi, porumb, căpșuni și altele, atunci când participai la demonstrații de 1 Mai muncitoresc sau de 23 august, cu flori în mână, făcute în cooperare de mame și tați grijulii, din pânză întinsă pe sârmă.
Aplicam spiritul cutezător și neînfricat de pionier și când stăteam la cozi, pentru alimente, ore întregi, fie iarnă sau vară, în soare arzător, ploaie sau zăpadă; numai că aici eu eram un fel de stegar, adică cel care rămânea nemișcat, la locul lui, reper pentru ceilalți; ”sunt aici, după domnișoara care citește”. Da, eu eram ochelarista studioasă, așezată pe un trotuar, pe o ladă de plastic, probabil însetată sau înghețată, preocupată să nu-și piardă rândul, să se poată strecura pe lângă perete, căci acolo mergea coada mai repede…
Eram pionieri în toate aceste ipostaze și în multe altele. Purtăm asta în noi, cei care eram școlarii acelor vremuri, ca o lume care ne unește, ne adună în amintiri comune, impregnată de arome și mirosuri pline de melancolie: de clorul de pe bănci, praful de cretă și de burete ud, pufuleți, carbid, pelicanol, cerneală, iarbă… Căci, da, copilăria noastră mirosea a comunism, a coadă la alimente, a poezii stupide și fals patriotice, a ”prinos de recunoștință”, dar nu mirosea a telefon, tabletă, a stat între pereți, a meditații suprapuse sau a școală superficială… Nu mirosea însă nici a libertate, a respect pentru individualitatea noastră, a informație, a drepturi de exprimare, manifestare… și asta chiar nu trebuie să uităm!
Da, am fost pionier și îmi plăcea asta! Azi, mă bucur pentru toate lucrurile bune adunate în anii mei tineri, atât de frumoși. Însă, mi-e milă de pionierul de atunci, care nu știa cum poate să fie o altfel de copilărie…
Anca Nedelcu, profesor universitar doctor, prodecan, Facultatea de Psihologie și Științele Educației
Foto: Revista Cutezătorii