Într-o paradigmă a educației care se centrează pe elevul aflat în contexte sociale dinamice și din ce în ce mai variate, profesorul capată noi ,,valențe”. Cadrul didactic al generației actuale nu se mai erijează doar în transmițător de informații, ci se află într-o permanentă restructurare a actelor sale, îmbrăcând costumele cerute de toate rolurile avute.
În relația cu elevul, profesorul îndrumă, vindecă, sfătuiește, educă, dar poate cel mai adesea îl însoțește pe elev să-și atingă maximul de potențial cu resursele pe care el însuși le are în fiecare etapă a dezvoltării sale. De aceea, între profesor și elev se realizează un parteneriat pentru performanță. Acest parteneriat presupune, fără doar și poate, existența unui expert care aduce propria-i competență și înțelepciune drept exemplu de urmat, iar în aceasta constă rolul de mentor pe care profesorul și-l asumă. Dar, dincolo de sfaturile oferite din exterior, în parteneriatul pentru performanța elevului, profesorul actual este conștient că elevul este capabil să găsească singur răspunsuri la întrebările care îl frământă. Aici intervine latura de coach a cadrului didactic modern care îl însoțește pe elev să atingă starea optimă, punând accentul pe o viziune personală, pe autoevaluare și, mai ales, pe autoperfecționare.
Profesorul actual este un practician reflexiv, care nu se preocupă doar de ceea ce transmite și de cum transmite, ci se preocupă de antrenarea elevului în cadrul procesului, de transformarea acestuia din obiect asupra căruia se exercită actul educațional în participant activ și decizional al propriei reușite.
Nu este constructiv să îi arătăm elevului greșelile și, nici măcar să îl ajutăm să le repare, după ce am identificat cauzele lipsei de performanță (atribute ale consilierii), ci, ținând cont de istoria fiecăruia, să fim pro-activi, punând accent pe punctele tari și pe realizări, ajutându-l prin metoda socratică a întrebărilor să-și găsească răspunsuri la propriile lui întrebări. De pildă, unui elev etichetat ca nefiind bun la literatură îi folosește, poate, într-o măsură mai mică să îi spun cum scriu eu texte cu caracter literar (relație de tip mentoring) sau să îi analizez textele, subliniind greșelile pe care le face, îndreptându-le împreună (relație de tip consiliere), ci este mai important să îl însoțesc să își stabilească un obiectiv (cât de important este pentru el să fie bun la literatura, cum va ști că este bun la literatură, etc.), să pun lumină pe punctele lui tari (exemplu: exprimarea logică, pasiunea pentru lectură, etc.) și să îl însoțesc în descoperirea propriilor lui resurse pentru depășirea cadrului de referință setat intern (de pildă, “nu sunt bun la literatură”). Astfel, profesorul-coach abordează calea pe care o deschidea în 1974 Tim Gallwey, definind coachingul, și anume ,,cea mai bună manieră de a ajuta pe cineva să devină un jucător mai bun nu este prin intermediul sugestiilor, ci prin punerea acelor întrebări care deschid calea învățării din experiența proprie.”
Concluzionând, profesorul ca practician reflexiv care situează elevul în centrul actului educațional este într-o permanentă adaptare, pune și dă jos măști, face un pas în spate din postura de expert, își analizează propriul act și își însoțește elevul în atingerea maximului de potențial și din postura de coach, aceea din care nu îi oferă soluții, ci îl încurajează să le găsească singur, nu-l întrebă ,,de ce?”, ci îl ajută să-și formuleze întrebările potrivite și relevante, stimulându-i inteligența în căutarea răspunsurilor, făcând astfel învățarea mai autentică.
Adriana Iancu, masterand, profesor de Limba și Literatura Română
Bibliografie
1. Gallwey, W. Timothy. The inner game of tennis: The classic guide to the mental side of peak performance. Macmillan, 2014.
2. Cristea, S. Dicționar enciclopedic de pedagogie, volumul I, A-C, Editura Didactica Publishing House, București 2015, p. 460- 465
Sursa foto: aici
Total de acord cu ce ai scris.
Afirmi însă la un moment dat că profesorul mentor este cel care doar „îl însoțeşte pe elev în vederea stabilirii un obiectiv (cât de important este pentru el să fie bun la literatura, cum va ști că este bun la literatură, etc.) şi pune lumină pe punctele lui tari.”
Cred însă că pentru o imagine cât mai clară a nivelului la care se află elevul este nevoie şi de conştientizarea punctelor slabe sau, cum îmi place mie să le numesc, a acelor „aspecte de îmbunătăţit”. Tocmai de aceea, ceea ce în metodica limbii engleze poartă denumirea de „gentle correction” este un element care nu ar trebui neglijat.
Obiectivul şi-l poate stabili doar dacă ştie exact unde se află şi spre ce trebuie să tindă în ceea ce priveşte performanţa sau plusul de valoare pe care îl poate căpăta treptat, însoţit fiind de profesor în această misiune.
Felicitări pentru articol şi mulţumesc pentru invitaţia la reflecţie!
Multumesc mult pentru interesul acordat articolului publicat. Ideea subliniata de articol este cea a multiplelor roluri pe care profesorul le are. Rolul de Coach, nu mentor:)) este acela de a pune lumina pe ceea ce are bun elevul, pe resursele pe care le contine si pe care le poate dezvolta pentru a atinge obiectivul dorit. Plecand de la aceasta idee, a propunerii propriului obiectiv inseamna ca elevul isi constientizeaza nivelul pe care profesorul, prin rolul de evaluator i-l indica. Ipostaza de coach este doar una dintre multiplele abordari cu care profesorul actual se raporteaza la elev.
Mulţumesc frumos pentru lămuriri! Citindu-ţi articolul am avut impresia că reprezintă o pledoarie pentru acest rol, în detrimentul celorlalte. Ultimele două fraze din răspunsul tău au făcut lumină în acest sens. Rolul de evaluator al profesorului îmi apărea mie uşor umbrit în formulările pe care le-am indicat. Cât despre denumiri, deşi cred că uneori punem prea mult accent pe ele, consider că ar fi interesant un articol de tipul „compare&contrast” între mentorat şi coaching, mai ales pentru cei ce nu au aprofundat ultimul concept. Ce părere ai? 🙂
Ma bucur ca am reusit sa clarific acest aspect. Iata beneficiile feedback-ului constructiv! Cat despre punctarea atributelor specifice fiecarei relatii (mentoring, coaching sau consiliere), le-am atins prin exemplificari axate mai ales pe diferentele dintre acestea. In masura in care subiectul prezinta interes, accept provocarea unui nou articol:)). Multumesc!
Rezonez cu ideea Adrianei că „nu este constructiv să îi arătăm elevului greșelile”.
A-i arăta acestuia greşelile nu îl ajută cu nimic. Îi afectează, însă, stima de sine… iar acesta nu este un obiectiv pe care profesorul şi-l doreşte. Profesorul ar putea înlocui cuvântul „greşeală” cu „feedback”.
Având această abordare, profesorul încurajează asumarea de riscuri, îl face pe elev să se gândească la noi modalitaţi de rezolvare a situaţiei respective, îl ajută pe elev să fie creativ.
Mulţumesc!
Indicarea punctelor slabe este parte integranta a parteneriatului elev-profesor. Diferenta este data de felul in care o facem. Acordarea feedbackului constructiv, in care nu greseala este scopul, ci gasirea resurselor pe care le are elevul pentru a depasi, a transforma ceea ce este vazut ca greseala/ aspecte de imbunatatit/ puncte slabe, este cheia pe care profesorul o are. Despre cum acordam si cum construim feedbackul in educatie, cred ca este necesar sa scriem. Ce zici, Lavinia? Multumesc pentru idee!
Lavinia, după cum am scris în comentariul meu, eu cred că e nevoie să-l ajutăm pe elev să-şi cunoască „aspectele pe care le are de îmbunătăţit”, fără a le numi greşeli. Formularea „puncte slabe” e una pe care eu o evit in dialogurile mele cu elevii. Am folosit-o însă în acel comentariu pentru că ea se găseşte în orice analiză SWOT, de exemplu.
Elevul are însă nevoie nevoie de o imagine cât mai clară a nivelului de performanţă pe care l-a atins la un anumit moment. Pentru că de acolo, el poate merge mai departe, poate construi pentru sine şi pentru alţii, poate dezvolta, poate pune cărămidă peste cărămidă, având în minte propria desăvârşire. Normal, important este să nu îi spui că se află în eroare, căci îl poţi inhiba, îi poţi leza stima de sine, mai ales dacă o faci pe un ton de reproş sau superioritate, cum, din păcate, cred că se mai întâmplă uneori şi azi în şcoli (vezi ceea ce am scris în „Întâlniri semnificative” şi poate o să mă înţelegi mai bine)…e esenţial însă să-l faci conştient de zonele pe care le are de atins, folosind ceea ce Jeremy Harmer, un nume mare în metodica predării limbii engleze, numeşte „gentle correction”, termenul pe care l-am utilizat deja.
Cât priveşte faptul că rezonezi cu ideile Adrianei, acesta este şi cazul meu…rezonez, în primul rând, cu explicaţiile suplimentare pe care mi le-a oferit…anume că rolul de coach al profesorului e doar o faţetă a acestuia, el îndeplinind de fapt o multitudine de astfel de roluri, acele măşti pe care le pune şi le scoate permanent, pentru a se adapta nevoilor pe care elevul le are în diferite momente, iar unul din acestea este exact cel de evaluator la care face referire şi Adriana…prin feedback trebuie să-i comunicăm celui ce are nevoie de el plusurile, punctele sale forte, dar şi să-i sugerăm ceea ce ar putea face mai bine. Spre binele lui!