Există, cred, în viața fiecărui practician, în domeniul educației sau în oricare alt domeniu, întâlniri semnificative, întâlniri care oferă oportunități de creștere și dezvoltare sau întâlniri care deschid căi laterale ori schimbă traiectorii. Întâlniri care legitimează modul în care ai gândit și acționat până în momentul lor, valorile în care ai crezut sau care, dimpotrivă, răstoarnă prejudecăți, cutume, concepții. Întâlniri care confirmă temeri sau întăresc certitudini. Care provoacă nesiguranțe, te scot din zona confortabilă și de fals echilibru a autosuficienței și care te aduc în starea aceea de prospețime, curiozitate, rapacitate inocentă și tensiune pe care o experimentează mintea începătorului.

Cursul „Practicianul reflexiv” a fost pentru mine o astfel de întâlnire, o experiență de învățare aproape rogersiană în care, alături de întreaga grupă, am fost provocată să-mi asum întreaga responsabilitate și libertate de a învăța, să-mi stabilesc obiectivele, să-mi gestionez timpul, spațiul, punctele de interes și resursele de învățare.

Ceea ce a avut cel mai mare impact asupra mea a fost faptul că am fost provocată să-mi descopăr și accept nesiguranțele, să concretizez ce nu știu și să mă transpun într-o stare de tensiune, de dezechilibru cognitiv care mi-a prilejuit una dintre cele mai frumoase și fructuoase experiențe de învățare din viața mea. Este provocarea pe care ne-a lansat-o îndrumătorul de curs, prof. Anca Nedelcu, și la care fiecare membru al grupei a fost liber să aleagă dacă să răspundă sau nu. Concret, în urma studierii resurselor puse la dispoziție, fiecare dintre noi era încurajată să formuleze întrebări revelate de conținutul acestora, întrebări care generau dezbateri îndelungi din care se conturau noi ipoteze de cercetare, se deschideau noi căi de studiu, de gândire și care duceau, inevitabil, către … alte întrebări.

Am folosit tot acest preambul ca prilej de a introduce câteva dintre întrebările pe care eu mi le-am pus și la care încă mai construiesc răspunsuri. Este, dacă vreți, o invitație la reflecție, în egală măsură, pentru cei care au urmat sau vor urma acest curs.

Una dintre ideile care m-au preocupat încă de la început a fost să înțeleg cum / când se transformă reflexivitatea dintr-o practică / mod de gândire deliberat într-o stare naturală a ființei, într-un mod de a gândi, acționa și de a trăi în relație cu propria experiență și cu ceilalți.

Reflecția fiind caracterizată printr-un mod sistematic și riguros de a gândi și acționa, are nevoie de disciplină cognitivă și emoțională. Este un proces care presupune parcurgerea unor pași bine-definiți (indiferent de numărul lor: mai întâi șase, apoi cinci la Dewey, apoi patru în modelul învățării experențiale al lui Kolb) și care necesită o susținere considerabilă din punct de vedere energetic, ca și niște condiții de producere.

Mi-am pus întrebarea dacă nu cumva lucrurile ar arăta mai frumos în teorie decât în viața reală și dacă nu cumva abordarea reflexivă a experienței, cel puțin a celei profesionale, ar fi, în realitate, greu de atins. Am descoperit că, prin antrenament, un bun profesionist ajunge să parcurgă simultan și aproape instantaneu toate fazele procesului – trăirea experienței, selectarea opțiunilor și informațiilor relevante, realizarea conexiunilor, formularea ipotezelor posibile, până la faza de experimentare, care închide cercul în sens ascendent,  evoluând în spirală, când teoria testată provoacă o nouă experiență și ciclul se reia.

Una dintre diferențele dintre un profesor expert și unul novice (dar nu numai) este că timpul derulat între trăirea experienței, gândire și acțiune (decizie inteligentă) este infinitezimal. Profesorul expert și-a cultivat în timp abilitatea de a răspunde impulsurilor reflexive, prin care eu înțeleg interpretarea aproape involuntară a experienței. Este vorba de accesarea cunoașterii tacite (tacit knowledge), de atingerea a ceea ce unii autori numesc stare de flow, artiștii – the zone, iar alții chiar pre-reflexivitate.

Care este miza cultivării reflexivității? Una uriașă, îndrăznesc să cred. În primul rând pentru că reflexivitatea ca mod de abordare a vieții și activității umane în toate aspectele ei are ca finalitate creșterea individului, adaptarea eficientă și creativă la schimbările și instabilitatea mediului contemporan. Apoi pentru că reflexivitatea este un proces care se produce în relație cu ceilalți, valorificând în acest fel ceea ce fiecare individ are de oferit societății, contribuind la creșterea și dezvoltarea acesteia.

Și tot acest travaliu al devenirii umane este legitimat moral de condiționarea asumării responsabilității. Responsabilitatea este atitudinea care susține moral întregul proces al reflecției.

Repet, miza este uriașă. Am impresia că, învățând acest mod de a fi, a gândi și a face și de a trăi cu și pentru ceilalți, ființa umană are șansa să evolueze, să acceadă spre un nivel superior al conștiinței.

Homo reflexivus este puternic conectat cu sine, cu ceilalți și cu mediul în care trăiește.

Gabriela Topoleanu, mrd. anul II, profesor învățământ primar, București