Când ne gândim la începutul carierei noastre didactice, cu toţii cred că ne aducem aminte de ezitările primelor ore predate, de temeri, de îndoieli, de acele căutări disperate în încercarea de a găsi o cale spre mintea și inima copiilor.
Aştern aceste rânduri, într-un text intitulat, poate, în mod straniu la prima vedere, „Jucăria de pluş”, în încercarea de a insufla curaj celor aflaţi la început de drum, asigurându-i că toată strădania lor va aduce satisfacţia de mai târziu, acea bucurie de a vedea ochii curioşi ai copiilor care aşteaptă următorul pas, următoarea poveste sau un nou joc de rol, în care să se regăsească, ori să-şi perfecţioneze intrările şi „jocul” pe scenele lumii reale de mai târziu.
„Faimosul” iepuraş, pe care-l puteţi admira în această fotografie, în toată gingăşia lui, este cel care mi-a fost prieten de nădejde la început de drum.
Dar să nu credeţi că a fost o prietenie facilă! Ea s-a legat mai greu, căci „stăpâna lui”, de la acea vreme, nu s-a arătat extrem de dornică „să-i dea voie” să mă ajute în marea aventură a cuceririi unor copii care nu păreau a sta locului vreodată, aşteptând tot timpul să fie surprinşi sau prinşi în mrejele unor jocuri cât mai variate şi mai amuzante.
Aşadar, după cum vă spuneam, eram, în urmă cu aproximativ 10 ani, o profesoară de engleză care-şi făcea intrarea într-o şcoală particulară, care ulterior i-a devenit o a doua casă, cu o experienţă în învăţământ de doar 2 ani, şi aceea într-un liceu, unde avusese de-a face doar cu minţi mature, cărora te adresezi altfel, într-un mod mult diferit de cel în care poţi s-o faci cu un copil de 7-8 ani.
Orele de clasa a III-a erau mereu o provocare, iar în acea zi mă aflam la a doua lecţie consecutivă cu aceşti „neastâmpăraţi”, care se mişcau continuu pe scaune şi-şi doreau mereu altceva. Încercând să vin în întâmpinarea dorinţelor lor, şi zărindu-mi o colegă purtând pe mână un iepuraş roz, ce-şi afişa ţanţoş mustăţile albe, o abordez grabită, făcându-mi iluzii că, în sfârşit, copiii mei vor avea parte de un tovarăş de nădejde, care să le fie alături în aventurile pe care le gândisem pentru ei, lăsându-se astfel purtaţi pe culmile imaginaţiei şi ale improvizaţiei de micul „Bunny”.
Spre dezamăgirea mea însă, rugămintea mea s-a ciocnit de un refuz tranşant, şi-am putut auzi un „Nu!” răspicat, urmat de-o scurtă explicaţie: „Am nevoie de el acum!”.
Sincer, nu-mi mai aduc aminte ce am făcut la acea oră atunci, ştiu doar că am plecat, de la uşa acelei clase, având, asemenea lui „Bunny”, în zilele lui mai puţin bune, „codiţa-ntre picioare”.
Povestea e cu atât mai interesantă cu cât această întâmplare, care pe moment m-a dezamagit profund, dar nu m-a doborât, a fost începutul unei frumoase prietenii şi al unei colaborări profesionale care „trăieşte” de atunci. Colega „cea rea” a avut ceva mustrări de conştiinţă şi mi-a oferit iepuraşul în următoarea pauză, putând astfel să-mi fac debutul în „arta” manevrării marionetelor vorbitoare de engleză, prietenele de nădejde ale elevilor mei care le primesc cu braţele deschise în viaţa lor, îmbrăţişându-le, dând mâna cu ele şi, mai ales, destăinuindu-se lor în dialoguri, timide la început, în limba lui Shakespeare.
Le mulţumesc iepuraşului roz pentru că mi-a dat curaj şi m-a ajutat să-mi cuceresc elevii şi colegei care, de 10 ani, îmi este prietenă şi alături de care am trecut printr-un program de masterat, recent încheiat, un colocviu pentru gradul 1, conferinţe naţionale şi internaţionale, tabere în străinătate cu elevii, nopţi nedormite, în care îi „păzeam” sau îi ajutam să se pregătească pentru examenele Trinity şi multe sesiuni de formare cu traineri renumiţi, care ne-au ajutat, printre altele, să devenim „profesoarele” de azi.
Prin urmare, dacă vă găsiţi la începutul carierei didactice şi vă pare uneori că e prea mult, prea greu sau că nu aveţi un sprijin de nădejde, nu disperaţi! Porniţi în căutarea „iepuraşului roz”!
Căutaţi să creşteţi profesional, citiţi tot ce se poate citi şi formaţi-vă continuu! Iar dacă vă aflaţi pe urmele unui program masteral de calitate în domeniul educaţiei, vi-l recomand pe cel pe care tocmai l-am absolvit, intitulat, mai nou, „Învăţare, Inovare şi Coaching în Educaţie”.
Aveţi grijă însă! E posibil să vă schimbe viaţa profesională! 🙂
Nicoleta Călinoiu, absolventă, promoţia 2017
Fotografie din arhiva personală
